Sunt toti oamenii condamnati la nastere?

Sunt toţi oamenii condamnaţi la naştere?

Dennis Priebe

Pe parcursul ultimilor cincisprezece ani de discordanţă şi chiar de conflict asupra subiectului neprihănirii prin credinţă, am ajuns la convingerea că majoritatea concepţiilor greşite cu privire la Evanghelie, izvorăsc dintr-o greşită înţelegere a păcatului. Ca să fiu mai precis, problema crucială ridicată în aceste dezbateri este: De ce sunt oamenii condamnaţi ca fiind nişte păcătoşi în ochii lui Dumnezeu? Suntem noi condamnaţi, pentru că ne naştem într-o lume păcătoasă şi avem o natură căzută, sau pentru că am ales să exercităm propria noastră natură căzută, răzvrătindu-ne împotriva voinţei lui Dumnezeu? Pornind de la răspunsul la întrebarea aceasta, Evanghelia este prezentată în două versiuni total diferite. Semnificaţiile date experienţei îndreptăţirii şi naşterii din nou diferă tot în funcţie răspunsul acesta. De asemenea, există păreri diferite, atât cu privire la relaţia noastră cu Dumnezeu în momentele în care comitem păcate, cât şi cu privire la posibilitatea de a birui aceste păcate.

Eu nu cred că, din cauza faptului că ne naştem într-o lume păcătoasă şi avem o natură căzută, suntem nişte păcătoşi condamnaţi şi pierduţi. Totuşi, aceasta este concepţia standard despre păcat, la care ortodoxismul protestant aderă pretutindeni în lumea creştină. În articolul prezent, dorim să examinăm câteva dovezi inspirate, folosite pentru a susţine concepţia că noi ne naştem în această lume ca nişte păcătoşi pierduţi. Unele dintre aceste dovezi par foarte convingătoare, dar eu cred că inspiraţia ne oferă o perspectivă mai vastă, ignorată adesea.

Primul Adam

Probabil că textul cel mai frecvent folosit pentru a dovedi că oamenii se nasc fiind păcătoşi este Psalmul 51:5. „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea”. Observaţi că David nu declară că a fost născut fiind păcătos. Unele versiuni ale Bibliei spun astfel, dar constituie mai degrabă o interpretare decât o traducere corectă. Unde altundeva putea fi născut David, decât în mijlocul nelegiuirii şi al păcatului? Mama şi tatăl său erau nişte oameni păcătoşi, iar el s-a născut prin durere din cauza păcatului lui Adam şi al Evei. David s-a născut într-o lume păcătoasă, din părinţi păcătoşi. Dacă s-ar întâmpla ca un copil să se nască într-o familie de hoţi, în care hoţia este practicată şi promovată de către părinţi, am spune că s-a născut în hoţie. Ar însemna aceasta că el însuşi este un hoţ? În mod asemănător, a fi născut în păcat, nu înseamnă în mod automat că cineva este un păcătos condamnat şi pierdut. Dacă circumstanţele în care se naşte cineva sunt extrem de nedorite, nu înseamnă că acel om va fi în cele din urmă, în mod aproape inevitabil, un păcătos.

Un alt text se află în Efeseni 2:3, care spune că noi „eram din fire copii ai mâniei”. Acest verset declară în mod clar că natura noastră căzută, nu merită nimic altceva decât mânia lui Dumnezeu. Natura noastră căzută nu este neprihănită, iar singurul verdict corect cu privire ea este nimicirea. În mod categoric, moştenirea pe care am primit-o de la Adam, nu este bună.

Apoi este pasajul din Romani 5:12-19, care aşează în contrast primul şi cel de-al doilea Adam. Cu greu ar putea fi exprimată această idee mai bine decât în versetul al 18. „Astfel dar, . . . printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii . . .” Acest text afirmă în mod indiscutabil că toţi oamenii sunt osândiţi datorită păcatului lui Adam. Sunt convins că înţelesul textului este cel literal. Apostolul Pavel se exprimă prea clar pentru a fi greşit înţeles.

În Spiritul Profeţiei există mai multe declaraţii care prezintă aproximativ aceeaşi idee. „Adam a păcătuit, iar copiii lui Adam împărtăşesc, atât vinovăţia lui, cât şi consecinţele acesteia” (Faith and Work, p. 88). „Moştenirea copiilor este o păcatul. Păcatul i-a despărţit de Dumnezeu . . . Deoarece sunt înrudiţi cu primul Adam, toţi oamenii primesc de la el vinovăţia şi sentinţa de condamnare la moarte” (Manuscript Releases, vol. 9, p. 236). „Fiinţele omeneşti căzute . . . au moştenit vinovăţia şi se află sub condamnarea morţii veşnice” (Ibid., vol. 12, p. 61). „Aceşti copii dragi au primit de la Adam o moştenire a neascultării, a vinovăţiei şi a morţii” (Ibid., vol. 13, p. 14).

Declaraţiile citate sunt foarte clare. Cei care se nasc în această lume păcătoasă, primesc de la Adam vinovăţia, păcatul, despărţirea de Dumnezeu şi moartea veşnică. Mulţi au ajuns la concluzia există dovezi evidente care susţin că încă de la naştere suntem condamnaţi şi păcătoşi, prin moştenirea primită de la Adam. Eu sunt de acord că sensul acestor declaraţii este cel literal, şi anume, că întreaga lume şi fiecare om care se naşte în ea, nu merită, de drept, nimic altceva decât condamnarea.

Dar aici se încheie această întreagă veche poveste? Sau este doar o jumătate a imaginii de ansamblu? Oare nu cumva trebuie să studiem puţin mai mult, înainte de a trage concluzii cu privire la subiectul acesta?

Cel de-al doilea Adam

În Noul Testament există câteva texte deosebit de preţioase, care vorbesc despre lucrarea Domnului Hristos pentru întregul neam omenesc. În mod obişnuit, ele tratează modul în care cel păcătos beneficiază de ispăşire, dar uneori perspectiva este extinsă, incluzând întreaga omenire. Unul dintre aceste texte este 2Corinteni 5:14. „Căci dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit”. Moartea Domnului Hristos a afectat într-o manieră foarte semnificativă toate fiinţele omeneşti. Aceasta îi include pe Adam şi pe Eva, şi îi include chiar şi pe Cain şi Hitler. Datorită morţii ispăşitoare a lui Hristos, într-un fel, toţi au murit.

Un alt text se află în 1Timotei 4:10, care spune că Dumnezeu „este Mântuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales al celor credincioşi”. Lucrarea lui Dumnezeu pentru omenire atinge obiective mai profunde decât mântuirea celor care cred în Domnul Hristos. 1Ioan 2:2 dezvoltă această idee. „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”. Lucrarea răscumpărătoare a Domnului Hristos include, nu numai păcatele celor care s-au pocăit şi au crezut în El, ci şi toate păcatele care au fost comise vreodată.

Unul dintre cele mai clare texte este 2Corinteni 5:19. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor”. Lucrarea de ispăşire a fost o lucrare de împăcare – o înlăturare a barierelor aflate în calea părtăşiei şi a iubirii. Moartea Domnului Hristos i-a împăcat pe toţi oamenii cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, din partea lui Dumnezeu nu a existat nici o reţinere pentru restaurarea unităţii şi a armoniei edenice. Cu toate acestea, singura barieră avea să fie din partea omului, dacă refuza să accepte ceea ce Domnul Hristos a făcut pentru el.

Acum, vom reveni la textul care ne vorbeşte, în maniera cea mai clară, despre paguba produsă neamului omenesc de către Adam – Romani 5:18. De data aceasta, trebuie să citim întregul verset. „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”. Câţi oameni au fost condamnaţi în mod automat din cauza păcatului lui Adam? Toţi oamenii. Ce putem spune despre cei care nici măcar nu au auzit vreodată de Adam şi care n-au auzit niciodată de raportul biblic al creaţiei şi al căderii? Se nasc ei totuşi sub condamnare? În conformitate cu legea, toţi oamenii – întregul neam omenesc – au fost nimiciţi prin păcatul lui Adam. Indiferent de cunoaşterea sau alegerea ei, fiecare fiinţă umană a fost blestemată prin răzvrătirea lui Adam.

Dar, aceasta este toată povestea? Într-un singur verset, ne este înfăţişat întregul tablou. Neamul omenesc nu a fost afectat doar de păcatul lui Adam, ci şi de viaţa şi moartea Domnului Hristos. Aceiaşi „toţi oamenii”, care au fost blestemaţi prin păcatul lui Adam, au fost eliberaţi de condamnare, prin neprihănirea Domnului Hristos. Ca să exprimăm în mod simplu această idee, ceea ce a făcut Adam neamului omenesc, a desfăcut Domnul Hristos, pentru acelaşi neam omenesc. Dar, ce putem spune despre aceia care nu au auzit niciodată despre Domnul Hristos sau despre raportul biblic al ispăşirii? Primesc ei totuşi acest dar fără plată? Din punct de vedere legal, toţi oamenii – întregul neam omenesc – au fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin viaţa şi moartea Domnului Hristos. Indiferent de cunoaştere sau alegere, fiecare fiinţă umană a fost împăcată prin ispăşirea Domnului Hristos.

Unii sunt încurcaţi de „îndreptăţirea” care le este acordată tuturor oamenilor. Unul dintre sensurile cuvântului îndreptăţire este „achitare”, însemnând eliberarea de acuzaţiile aduse cuiva. Acesta este sensul termenului „îndreptăţire” în Romani 3:4, unde Dumnezeu este îndreptăţit atunci când este supus judecăţii. Evident, Dumnezeu nu are nevoie de iertare, dar are nevoie de achitare – eliberarea de acuzaţiile false pe care le-a adus Satana asupra Lui. În Romani 5, întreaga omenire este achitată de acuzaţia corectă de răzvrătire, care a fost adusă la adresa tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte, neamul omenesc – şi toţi cei ce aparţin acestui neam – nu se mai află sub condamnare.

Cu privire la această idee, există câteva declaraţii semnificative ale Spiritului Profeţiei. „El a redat întregului neam omenesc favoarea lui Dumnezeu” (1SM 343). „Neamul căzut a fost ridicat din prăpastia ruinei în care îl împinsese păcatul, şi adus din nou în legătură cu Dumnezeul cel infinit” (St 745). „Deşi pământul era înstrăinat de cer şi împiedicat să aibă legătură cu el, Domnul Isus l-a unit din nou cu universul slavei” (ST 24 noiembrie, 24, 1887). „Domnul Hristos Şi-a întins mâna divină, îmbrăţişând neamul omenesc” (RH 11 iunie, 1889).

Asemenea textelor biblice, toate aceste declaraţii din Spiritul Profeţiei se referă la situaţia neamului omenesc în ansamblu. Prin păcatul lui Adam, întregul neam omenesc a fost izolat de cer şi despărţit de Dumnezeu, dar Domnul Isus a redat favoarea divină aceluiaşi neam omenesc. Toţi oamenii au fost readuşi în relaţie cu Dumnezeu. În mod clar, noi nu ne naştem despărţiţi de Dumnezeu, aşa cum afirmă cei care cred că suntem născuţi condamnaţi şi pierduţi. Datorită păcatului lui Adam, noi suferim multe dintre blestemele păcatului, unul dintre acestea este natura căzută, dar natura căzută, în sine, nu înseamnă despărţirea, condamnarea sau pierzarea. Deşi aceste declaraţii inspirate, nu spun că noi ne naştem într-o stare neprihănită sau sfântă, nici nu spun că începem viaţa într-o relaţie specială cu Dumnezeu. Dar, cel puţin, înseamnă că, la naştere, nu suntem condamnaţi din cauza păcatului lui Adam sau din cauza moştenirii noastre păcătoase. Condamnarea colectivă din cauza lui Adam este anulată printr-o achitare colectivă datorată Domnului Hristos.

Cu privire la modul şi timpul în care a intrat această achitare în istoria neamului omenesc, avem informaţii chiar mai specifice. În Geneza 2:17, Dumnezeu i-a spus lui Adam şi Evei că, dacă vor mânca din pomul oprit, vor muri în ziua aceea. „De ce nu a fost aplicată pedeapsa cu moartea în acest caz? Deoarece exista deja o răscumpărare. Unicul Fiu al lui Dumnezeu S-a oferit de bună voie să ia asupra Sa păcatul omului şi să facă ispăşire pentru neamul căzut” (1BC 1082). De ce nu a murit Adam şi fiecare membru al neamului omenesc, imediat? Deoarece chiar în acea zi, a intrat în funcţiune planul de mântuire.

„Chiar în clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana şi a făcut tocmai lucrurile pe care Dumnezeu îi spusese să nu le facă, Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a stat între vii şi morţi, spunând: ‚Pedeapsa să cadă asupra Mea. Eu voi lua locul omului, pentru ca omul să aibă încă o şansă” (1BC 1085). Domnul Hristos deja intrase în scenă, în momentul în care Adam a păcătuit, înainte de a cunoaşte ceva cu privire la viitorul teribil al omenirii, ca rezultat al deciziei sale şi, cel mai important, înainte de a se pocăi pentru păcatul comis. El a stat între vii (universul ceresc) şi morţi (neamul omenesc) şi a luat asupra Lui pedeapsa morţii. Totuşi, acest act nu a însemnat mântuirea personală a lui Adam şi Eva – mântuirea lor urma să aibă loc după pocăinţă şi după aducerea unei jertfe personale pentru păcat. Domnul Hristos trata condamnarea legală, care tocmai se abătuse asupra neamului omenesc. În conformitate cu cele spuse în Romani 6:18, Isus a eliberat omenirea de condamnarea adusă asupra ei prin păcatul lui Adam. Nici o fiinţă umană nu trebuia să suporte vreodată condamnarea adusă asupra ei de către Adam, deoarece atunci când Domnul Hristos a plătit pedeapsa pentru păcat, aceasta a fost plătită pentru totdeauna. Cu toate acestea, nenumăraţi creştini cred că noi ne naştem sub condamnare, din cauza păcatului lui Adam, negând astfel eficienţa sângelui ispăşitor al Domnului Hristos în tratarea mod corespunzătoare a problemei păcatului lui Adam. Când Domnul Hristos a păşit în acea zi, în grădina Eden, i-a oferit lui Adam şi întregului neam omenesc, o a doua şansă de a decide, pentru sau împotriva lui Dumnezeu. Adam şi neamul omenesc a primit o viaţă temporară, pentru a lua o decizie cu privire la viaţa veşnică.

„Îndată ce a existat păcatul, a existat şi un Mântuitor . . . Îndată ce Adam a păcătuit, Fiul lui Dumnezeu S-a prezentat pe Sine ca garanţie pentru neamul omenesc, cu tot atât de multă eficienţă în anularea blestemului pronunţat asupra vinovăţiei, ca şi atunci când a murit pe crucea de pe Calvar” (1BC 1064). Încă odată, înţelegem că, încă înainte de pocăinţă, a existat un Mântuitor, ceea ce înseamnă că noi nu avem nici contribuţie în privinţa mântuirii şi a vieţii veşnice. Domnul Isus a făcut un pas înainte în locul neamului omenesc. Îndată ce a existat păcatul (condamnarea tuturor oamenilor), a existat un Mântuitor (dreptul la viaţă pentru toţi oamenii). Aceasta înseamnă că fiecare copil are deja la naştere un Mântuitor care a rezolvat problema vinovăţiei şi a condamnării lui Adam, astfel încât să nu vină pe lume purtând acea condamnare. Adam nu a fost lăsat, nici măcar o secundă, să sufere singur condamnarea şi pedeapsa pentru păcat. În momentul păcatului lui Adam, Domnul Hristos era deja pregătit să salveze neamul omenesc de la nimicire.

Probabil că ar fi bine să subliniem aici, că nu discutăm despre îndreptăţirea prin credinţă, despre credinţa în Domnul Isus, despre pocăinţă sau despre naşterea din nou. Dacă Adam dorea să aibă vreo şansă pentru viaţa veşnică, trebuia să parcurgă toţi aceşti paşi, pe care trebuie să-i parcurgă, în mod asemănător, orice copil, după ce ajunge la vârsta suficientă pentru a fi responsabil. Aceştia sunt paşii necesari mântuirii noastre. Ceea ce descoperim în declaraţiile inspirate pe care le-am citit este modul în care Dumnezeu a rezolvat problema unei omenirii aflate sub condamnare şi sub ameninţarea directă a nimicirii totale.

Acum putem privi întregul tablou. Suportă oamenii vinovăţia, condamnarea şi sentinţa cu moartea din cauza lui Adam? Este aceasta moştenirea de drept a tuturor copiilor? Desigur. Toate declaraţiile citate care îl menţionează pe „primul Adam” sunt adevărate. Adam nu ne poate oferi altceva decât condamnare şi moarte. El nu are de oferit speranţă şi viaţă. Întrebarea care străbate veacurile este: Au fost eliberaţi cu adevărat oamenii de acea condamnare, „în Domnul Isus Hristos”? Cea mai mare parte teologiei creştine, inclusiv teologia evanghelică actuală, răspunde negativ la întrebarea aceasta. În ciuda a ceea ce a făcut Domnul Hristos pe cruce; în ciuda a ceea ce a făcut El în grădina Eden pentru Adam şi Eva, majoritatea creştinilor cred că se nasc purtând condamnarea lui Adam – că noi suntem nişte păcătoşi pierduţi încă de la naştere. Un întreg sistem doctrinar se întemeiază pe această falsă credinţă, care ar trebui să ne facă să ne îndoim, pe bună dreptate, de învăţăturile unei asemenea evanghelii, atunci când se referă la îndreptăţire, la sfinţire şi la siguranţa mântuirii personale.

Dar, dacă este adevărat că toţi sunt condamnaţi prin Adam, cu mult mai adevărat şi mai importat este faptul că toţi suntem eliberaţi, prin Domnul Hristos. Dacă prima parte este adevărată, atunci adevărul glorios aflat în partea a doua este tot atât de adevărat. Aşa cum Adam a adus condamnarea asupra tuturor oamenilor, Domnul Isus a adus eliberarea pentru toţi oamenii, ambele în afara implicării sau a alegerii personale şi ambele în acelaşi moment, în timp. Tuturor fiinţelor omeneşti le-a fost dată o a doua şansă, pentru a lua o decizie personală cu privire la mântuirea personală.

Unii ar prefera să sugereze că trebuie să împărţim Romani 5:18 în două etape cronologice diferite. În prima etapă suntem condamnaţi prin Adam, iar mai târziu, în cea de a doua etapă, suntem eliberaţi de acea condamnare. Aceasta seamănă puţin cu întrebarea dacă faţeta unei monede apare înainte de cealaltă faţetă. Dacă am putea tăia moneda în două şi am separa în timp cele două faţete, aceasta ar fi posibil. Dar realitatea este că, atunci când separăm o faţetă a monedei, de cealaltă, moneda încetează să mai existe. Singura modalitate de a păstra valoarea monedei este aceea de a uni din nou cele două faţete, atât în timp, cât şi în spaţiu. Singura cale ca planul de răscumpărare să poată avea vreo valoare este ca prima faţetă – păcatul lui Adam – să fie conectată inseparabil cu cea de a doua faţetă – ispăşirea lui Hristos. Este imposibil să vorbim despre un timp în istoria păcatului de pe această planetă, când ispăşirea nu a anihilat condamnarea păcatului. Teologia care separă condamnarea colectivă de achitarea colectivă, în două unităţi izolate, analizând mai întâi prima parte şi a apoi pe cea de a doua, este o teologie falsă. Intrarea Domnului Hristos în grădina Eden a schimbat pentru totdeauna, pentru toţi oamenii, vinovăţia şi condamnarea pe care Adam le-a transmis neamului omenesc.

Unii cred că declaraţiile inspirate, care menţionează „primul Adam”, sunt suficiente pentru a dovedi că toţi oamenii sunt născuţi sub condamnare din cauza păcatului lui Adam. Dar, aşa cum am arătat mai înainte, acele declaraţii nu sunt suficiente. Dacă, într-adevăr ne naştem în lumea aceasta ca nişte păcătoşi pierduţi, atunci avem nevoie de o declaraţie inspirată, care să ne spună în mod clar că, noi suntem condamnaţi din cauza păcatului lui Adam. Fără o asemenea declaraţie, nu există nici o temelie pentru ideea că ne naştem ca nişte păcătoşi pierduţi. Nu este suficient să dovedim că am primit de la Adam o vinovăţie sau că moştenirea noastră este despărţirea de Dumnezeu. Toate aceste declaraţii ne pot vorbi despre ceea ce am primit de drept, de la primul cap al neamului omenesc. Dar trebuie să ni se vorbească şi despre ceea ce este cu mult mai important, şi anume, ceea ce am primit de la cel de-al doilea şi adevăratul Cap al neamului omenesc, despre modul în care El a schimbat pentru totdeauna ceea ce ne-a oferit primul Adam.

Concluzie

Realitatea practică a acestei dezbateri este că, deşi ne naştem într-o lume căzută şi avem o natură căzută, nu ne naştem ca păcătoşi pierduţi. Noi devenim nişte păcătoşi pierduţi abia mai târziu, printr-o alegere deliberată de a păcătui, atunci când cunoaştem deosebirea dintre bine şi rău. E. J. Waggoner a rezumat foarte bine această idee în cuvintele următoare: „Oamenii nu se nasc în lume, aflându-se în mod direct sub condamnarea legii, deoarece în primii ani ai copilăriei, nu au nici o cunoaştere a binelui şi a răului şi sunt incapabili de a înfăptui, şi una şi cealaltă, dar ei se nasc cu tendinţe păcătoase, moştenind păcatele strămoşilor lor” (ST 21 ianuarie, 1889).

O altă modalitate de a ne exprima este aceea de a spune că, la naştere, moştenim anumite trăsături de caracter, care nu sunt întru totul pozitive. Apoi, încă din prima copilărie, caracterul se dezvoltă prin relaţia cu părinţii şi cu ceilalţi copii. Pe parcursul acestei perioade se formează unele obiceiuri care, într-o anumită măsură, pot fi păcătoase, dar nu există vinovăţie şi condamnare în sens personal. Dar, mai târziu, caracterul poate fi ales în mod deliberat. Acesta este momentul în care omul începe să fie responsabil şi vinovat pentru alegerile sale greşite. De aici intră în scenă păcatul. „Gândurile şi simţămintele formează caracterul moral” (ST 310). Caracterul este cel care decide condamnarea sau mântuirea noastră, nu natura moştenită. Dacă vom fi mântuiţi, vom lua caracterul cu noi, în cer, exact aşa cum s-a format pe pământ, dar natura noastră va fi total recreată. În predicarea Evangheliei, atenţia trebuie să concentreze întotdeauna asupra formării caracterului, care este rezultatul a nenumărate alegeri personale. Păcatul şi mântuirea vor avea întotdeauna dependentă de caracterul pe care îl formăm, dar niciodată de natura pe care o moştenim.