Convingeri

Doctrine fundamentale

Convingerile adventistilor de ziua a saptea sunt profund inradacinate in invatatura biblica. Toate aspectele marturisirii lor de credinta sunt intemeiate pe Scriptura si sunt rodul cercetarii profunde a acesteia cu rugaciune staruitoare si sub calauzirea Duhului Sfant.

Fundamentata pe Sfintele Scripturi, Biserica Adventista de Ziua a Saptea imbratiseaza doctrinele esentiale ale crestinismului, fapt care o plaseaza in familia confesiunilor crestine.

Astfel noi, crestinii adventisti de ziua a saptea, credem in Sfanta Treime - Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Duhul Sfant - ca fiind Singurul Dumnezeu adevarat, care a creat si prin care se mentin toate lucrurile. Noi credem ca Dumnezeu Fiul cel vesnic S-a intrupat prin fecioara Maria.

El a devenit om adevarat, a trait o viata sfanta, a facut bine tuturor, exemplificand in mod desavarsit neprihanirea si dragostea lui Dumnezeu. A suferit si a murit de buna voie in locul nostru pe cruce, pentru pacatele tuturor, a inviat in cea de-a treia zi, dupa cum era scris in Scripturi, si S-a inaltat pentru a sluji ca Mare Preot in ceruri. El mantuieste pe cei credinciosi si va restaura toate lucrurile.

Adventistii de ziua a saptea se inscriu in gandirea protestanta. Ca si ceilalti crestini, noi credem ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, deoarece oamenii care au scris-o au vorbit de la Dumnezeu, inspirati de Duhul Sfant.

Credem ca Biblia este singura norma de calauzire in materie de credinta, standardul de apreciere a caracterului, testul experientei crestine si relatarea demna de crezare a modului in care Dumnezeu a actionat in cadrul evenimentelor consemnate de istorie, fiind astfel adeptii principiului Sola Scriptura, specific gandirii protestante.

Prin creatie, omul beneficiaza de principiul liberului arbitru, adica are posibilitatea de a alege intre bine si rau, fiind astfel responsabil pentru alegerea sa. Atunci cand omul alege sa creada in Isus Hristos si in jertfa Sa rascumparatoare, el primeste, prin harul lui Dumnezeu, iertarea de pacatele savarsite si motivarea, vointa si puterea de a trai in armonie cu voia lui Dumnezeu, experimentand astfel neprihanirea prin credinta. Duhul Sfant ne da putere sa traim o viata sfanta, sa ramanem in Hristos si sa avem astfel siguranta mantuirii.

Sfanta impartasanie, pe care o numim Sfanta Cina, este o impartasire cu simbolurile trupului si sangelui lui Isus Hristos, o expresie a credintei in El ca Domn si Mantuitor.

Aparuta la jumatatea secolului al XIX-lea si apartinand din punct de vedere istoric curentului de gandire protestant, Biserica Adventista de Ziua a Saptea face parte din grupul bisericilor neoprotestante, iar asumarea mandatului de a propovadui Evanghelia si acceptarea acesteia ca baza unica a credintei si trairii inscrie Biserica noastra in comunitatea bisericilor evanghelice.

Noi practicam botezul prin scufundare, pe baza deciziei personale si a marturisirii credintei in Isus Hristos ca Mantuitor personal. Scufundarea totala in apa a celui care este botezat semnifica moartea fata de pacat si invierea la o viata noua in Isus Hristos.

Pentru noi, biserica este comunitatea credinciosilor care marturisesc pe Isus Hristos ca Domn si Mantuitor, care se aduna laolalta pentru inchinare, partasie, instruire din Cuvantul lui Dumnezeu, pentru celebrarea Sfintei Cine, pentru slujirea semenilor si pentru proclamarea Evangheliei.

Identitatea noastra spirituala este caracterizata de trei componente ale crezului nostru care, in primul rand, inmanunchiaza armonios invataturile biblice fundamentale ale crestinismului cu acelea care sunt rezultatul aprofundarilor realizate de diferite curente crestine de-a lungul timpului. In al doilea rand, contine invataturi prezente si in crezul altor biserici, cu dezvoltari proprii Bisericii Adventiste.

Si, in al treilea rand, contine invataturi specifice, care sunt rodul aprofundarilor realizate de Biserica noastra.

Numele Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea face trimitere la doua doctrine: una, fundamentala pentru crestinism, se refera la a doua venire a lui Isus Hristos – de la latinescul adventus, venire, iar a doua, intalnita si la alte comunitati religioase, se refera la respectarea zilei a saptea a saptamanii, sambata, ca zi de odihna si de inchinare.

Aceste referiri indica importanta si locul special pe care-l ocupa invataturile amintite in viata Bisericii, definindu-ne identitatea. A doua venire a Domnului Isus ca sa rascumpere pe cei neprihaniti, asa cum afirma crezul crestin, este fericita noastra nadejde. In intelegerea noastra, aceasta nadejde implica o pregatire care presupune armonizarea vietii cu vointa descoperita a lui Dumnezeu.

Isus Hristos va veni in mod personal, iar acest eveniment va fi vizibil la scara mondiala - „acest Isus care s-a inaltat la cer din mijlocul vostru, va veni in acelasi fel cum L-ati vazut mergand la cer”. Implinirea profetiilor si situatia actuala a omenirii arata ca venirea lui Isus Hristos este iminenta. Timpul acestui eveniment nu a fost descoperit, de aceea suntem indemnati sa fim gata.

Prin mentionarea zilei a sapteain numele Bisericii, noi evidentiem ca facem din respectarea acestei zile o placuta recunoastere a faptului ca Dumnezeu este Creatorul si Suveranul nostru, si ne exprimam astfel loialitatea fata de Cel care „in sase zile a facut cerurile si pamantul… iar in ziua a saptea S-a odihnit”. Petrecem aceasta zi in comuniune cu El prin inchinare, rugaciune, studiu si meditatie asupra Cuvantului Sau.

Noi consideram ca pazirea, in sine, a Sabatului nu ne mantuieste si intelegem ca toti aceia care intra in odihna la care ii invita Dumnezeu „se odihnesc de lucrarile lor cum S-a odihnit si Dumnezeu de lucrarile Sale”. Gasim deci in odihna de Sabat, o eliberare de oboseala fizica si de stresul cotidian, dar mai ales o odihna spirituala, o pregustare a celei vesnice.

Noi credem ca intreaga omenire este acum implicata in marea lupta dintre Hristos si Satana, cu privire la Legea lui Dumnezeu si la suveranitatea Sa in Univers. Acest conflict a inceput in ceruri cand Lucifer, o fiinta creata, a devenit Satana, vrajmasul lui Dumnezeu, prin inaltare de sine, si a condus la razvratire o parte din ingeri. Inselandu-l pe om, Satana a introdus spiritul razvratirii si in lumea noastra. Pentru a ajuta pe poporul Sau in acest conflict, Hristos trimite Duhul Sfant si ingerii credinciosi sa-l calauzeasca, sa-l apere si sa-l sustina pe calea mantuirii.

Noi credem ca marile principii ale Legii lui Dumnezeu sunt incluse in cele Zece Porunci, care exprima dragostea, vointa si planurile lui Dumnezeu in ceea ce priveste comportamentul si relatiile interumane, avand caracter de obligativitate pentru oamenii din toate timpurile. Mantuirea este exclusiv darul lui Dumnezeu, iar rodul ei este iubirea fata de Dumnezeu si de semeni, manifestata prin respectarea Legii lui Dumnezeu.

Unul dintre darurile Duhului Sfant este profetia. Acesta este un semn distinctiv al bisericii lui Dumnezeu si a fost manifestat in cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea prin lucrarea lui Ellen G. White. Avand autoritatea unui sol al lui Dumnezeu, scrierile sale sunt o sursa continua de mangaiere si incurajare. Ele calauzesc, invata si corecteaza pe credinciosi, aratand in mod clar ca Biblia reprezinta standardul de apreciere a invataturii si experientei.

Noi credem ca omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Prin neascultare, el a rupt relatia dintre el si Creatorul sau, negand dependenta de El. Chipul lui Dumnezeu a fost astfel denaturant si omul a ajuns supus mortii. Dumnezeu va darui insa nemurirea celor rascumparati de El. Pana atunci, moartea este un somn, o stare de inconstienta si nu exista nici o alta entitate din om care sa continue sa traiasca.

Desi intruneste caracteristicile unei manifestari religioase cu specific modern, atat in modul cum relationeaza cu divinitatea, prin promovarea relatiei directe cu Isus Hristos, cat si prin raspunsul pe care-l ofera trebuintelor sociale, prin prisma invataturii marturisite si traite, Biserica Adventista de Ziua Saptea nu este pur si simplu o noua denominatiune care si-a facut aparitia la jumatatea secolului XIX.

Ceea ce cred adventistii de ziua a saptea au crezut apostolii, primii crestini si, inaintea lor, aceasta a fost speranta patriarhilor. Astfel, credinta adventista, departe de a fi o evolutie religioasa moderna, este o revenire la vechile invataturi biblice. Credinta noastra este fundamentata pe invataturile Bibliei si este aceeasi credinta care a fost data sfintilor „o data pentru totdeauna”.

Doctrina sociala

Orice doctrina si invatatura a Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea are consecinte etice si sociale, asadar teologia sa este si sociala, motiv pentru care nu a formulat in mod special o doctrina in acest sens. Totusi, daca trebuie sa vorbim despre gandirea sa sociala, unele doctrine pot fi mentionate cu prioritate.

In ceea ce priveste relatia cu alte biserici si organizatii religioase, Biserica Adventista de Ziua a Saptea sustine ca aceia care il prezinta pe Hristos inaintea oamenilor fac parte din planul divin pentru evanghelizarea lumii si ii respecta pe crestinii din alte biserici angajati in salvarea de suflete pentru Hristos.

De aceea, in aceste relatii va prevala spiritul de curtenie, sinceritatea si echitatea crestina. In acelasi timp, adventistii promoveaza un cod de buna comportare in privinta evanghelizarii si sunt atenti ca oamenii sa nu se simta incurajati sa intre in biserica pentru eventuale interese sau in speranta ca pot obtine avantaje materiale. De asemenea vegheaza ca nimeni sa nu fie constrans sa ramana in comunitate, deoarece partasia cu Hristos si cu Biserica Sa trebuie sa fie o optiune personala.

Bazandu-se pe invatatura biblica, adventistii de ziua a saptea se supun autoritatii civile recunoscand-o ca parte a ordinii sociale acceptate de Dumnezeu.

Ca urmare a acestei intelegeri, ei se roaga pantru „inaltele stapaniri” si colaboreaza cu ele in implinirea trebuintelor sociale. Cu toate acestea, atunci cand pretentiile puterii civile sunt in evidenta opozitie cu cerintele lui Dumnezeu, crestinul va asculta cu prioritate de Cuvantul lui Dumnezeu. In acest sens, Biserica Adventista se opune oricarei legi, activitati sau strategii care ar conduce la discriminare pe motive religioase si este pe deplin angajata in promovarea, apararea si ocrotirea libertatii religioase a oricarei persoane, din orice religie si din orice parte a Pamantului. Ea crede ca libertatea religioasa este cel mai bine respectata in conditiile separarii bisericii de stat.

Deoarece omul apartine lui Dumnezeu prin creatiune si prin rascumpararea in jertfa ispasitoare a lui Isus Hristos si pentru ca trupul sau este Templul Duhului Sfant, adventistii cred ca au datoria sa-L proslaveasca si in trupul lor. In acest sens, inca de la inceputurile sale, Biserica Adventista de Ziua a Saptea a fost preocupata de lucrarea in favoarea restaurarii fiintei umane si de ingrijirea sanatatii prin promovarea unui stil de viata sanatos si prin infiintarea si administrarea de spitale.

Biserica Adventista sustine mandatul evanghelic de a ingriji de saraci si de victimele catastrofelor. Responsabilitatea de a ingriji de trebuintele persoanelor defavorizate provine din credinta conform careia credinciosul este administratorul, nu propietarul, a tot ce are, motiv pentru care este dator sa foloseasca binecuvantarile primite de la Dumnezeu pentru implinirea nevoilor celor lipsiti.

Marturisirea de Credinta

Adventistii de Ziua a Saptea accepta Biblia ca singurul lor crez si sustin anumite principii fundamentale de credinta ca fiind invataturi ale Sfintelor Scripturi. Asa cum sunt prezentate mai jos, ele reflecta modul de intelegere si exprimare ale invataturii Sfintelor Scripturi de catre biserica. Revizuirea acestor principii de credinta poate avea loc cu ocazia unei sesiuni a Conferintei Generale, atunci cand biserica este condusa de Duhul Sfant la o mai profunda intelegere a adevarului Bibliei sau gaseste un limbaj mai adecvat prin care sa exprime invataturile Cuvantului sfant al lui Dumnezeu.

1. Sfintele Scripturi

Sfintele Scripturi, Vechiul si Noul Testament, constituie Cuvantul scris al lui Dumnezeu, dat prin inspiratie divina, prin mijlocirea oamenilor sfinti ai lui Dumnezeu, care au vorbit si au scris cand erau condusi de Duhul Sfant. In acest Cuvant, Dumnezeu a incredintat omului cunostinta necesara pentru mantuire. Sfintele Scripturi sunt descoperirea infailibila a vointei Sale. Ele sunt standardul caracterului, testul experientei, descoperirea cu autoritate a doctrinelor si raportul demn de incredere al actiunilor lui Dumnezeu in istorie (2 Petru 1,20.21; 2 Tim. 3,16.17; Ps. 119,105; Prov. 30,5.6; Is. 8,20; Ioan 17,17; 1 Tes. 2,13; Evr. 4,12).

2. Trinitatea

Exista un singur Dumnezeu: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, o unitate de trei Persoane vesnice. Dumnezeu este nemuritor, atotputernic, atotstiutor, mai presus de toate si omniprezent. El este infinit si dincolo de intelegerea omeneasca, totusi cunoscut in masura in care El Se reveleaza. El este pentru vesnicie vrednic de inchinare, adorare si slujire din partea intregii creatiuni (Deut. 6,4; Mat. 28,19; 2 Cor. 13,14; Ef. 4,4-6; 1 Petru 1,2; 1 Tim. 1,17; Apoc. 14,7).

3. Tatal

Dumnezeu Tatal cel vesnic este Creatorul, Izvorul, Sustinatorul si Suveranul intregii creatiuni. El este drept si sfant, plin de mila si har, incet la manie si bogat in dragoste statornica si in credinciosie. Toate atributele si puterile descoperite in Fiul si in Duhul Sfant sunt de asemenea reprezentari ale Tatalui (Gen. 1,1; Apoc. 4,11; 1 Cor. 15,28; Ioan 3,16; 1 Ioan 4,8; 1 Tim. 1,17; Ex 34,6.7; Ioan 14,9).

4. Fiul

Dumnezeu Fiul cel vesnic S-a intrupat in Isus Hristos. Prin El au fost create toate lucrurile si prin El este descoperit caracterul lui Dumnezeu. El este Mantuitorul si Judecatorul lumii. Dumnezeu adevarat din vesnicii, El a devenit si Om adevarat, Isus Hristos. El a fost conceput prin Duhul Sfant si nascut din fecioara Maria. A trait si a fost ispitit ca orice fiinta omeneasca, dar a exemplificat in mod desavarsit neprihanirea si dragostea lui Dumnezeu. Prin minunile Sale, El a manifestat puterea lui Dumnezeu si a dovedit ca este Mesia, Cel fagaduit de Dumnezeu. A suferit si a murit de buna voie pe cruce pentru pacatele noastre si in locul nostru, a inviat din morti si S-a inaltat la ceruri, ca sa mijloceasca in Sanctuarul ceresc pentru noi. Isus va reveni in slava pentru eliberarea finala a poporului Sau si  restatornicirea tuturor lucrurilor (Ioan 1,1-3.14; Col. 1,15-19; Ioan 10,30; 14,9; Rom. 6,23; 2 Cor. 5,17-19; Ioan 5,22; Luca 1,35; Fil. 2,5-11; Evr. 2,9-18; 1 Cor. 15,3.4; Evr. 8,1.2; Ioan 14,1-3).

5. Duhul Sfant

Dumnezeu Duhul cel vesnic a luat parte activa impreuna cu Tatal si cu Fiul la creatiune, la intrupare si la rascumparare. El este Cel care a inspirat pe scriitorii Bibliei. El a umplut cu putere viata lui Hristos. El atrage si convinge fiintele omenesti, iar pe aceia care raspund ii innoieste si ii transforma dupa chipul lui Dumnezeu. Trimis de Tatal si de Fiul pentru a fi totdeauna cu copiii Lui, El ofera daruri spirituale bisericii, o imputerniceste sa dea marturie despre Hristos si, in armonie cu Biblia, o conduce in tot adevarul (Gen. 1,1.2; Luca 1,35; 4,18; Fapte 10,38; 2 Petru 1,21; 2 Cor. 3,18; Ef. 4,11.12; Fapte 1,8; Ioan 14,16-18.26; 15,26.27; 16,7-13).

6. Creatiunea

Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor si a descoperit in Sfintele Scripturi raportul autentic al activitatii Sale creatoare. In sase zile, Domnul a facut „cerul si pamantul“, toate fiintele vii care sunt pe pamant, iar in ziua a saptea S-a odihnit. Astfel, El a infiintat Sabatul zilei a saptea ca memorial vesnic al incheierii activitatii Sale creatoare. Primul barbat si prima femeie au fost facuti dupa chipul lui Dumnezeu, ca incoronare a lucrarii de creatiune. Li s-a dat stapanire asupra lumii si raspunderea de a avea grija de ea. Cand lucrarea creatiunii a fost incheiata, lumea era „foarte buna“, proclamand gloria lui Dumnezeu (Gen. 1,2; Ex. 20,8-11; Ps. 19,1-6; 33,6.9; 104; Evr. 11,3).

7. Natura omului

Omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu cu individualitate, putere si libertate de a gandi si a actiona. Fiecare este o unitate indivizibila a trupului, a mintii si a sufletului. Desi creat ca fiinta libera, el este dependent de Dumnezeu in ce priveste viata, suflarea si toate celelalte. Cand primii nostri parinti n-au ascultat de Dumnezeu, ei au tagaduit, de fapt, dependenta lor de El si au pierdut pozitia lor inalta ca reprezentanti ai lui Sai. Chipul lui Dumnezeu din ei a fost denaturat si au ajuns supusi mortii. Urmasii lor impartasesc aceasta natura decazuta si consecintele ei. Ei se nasc cu slabiciuni si tendinte spre rau. Dar Dumnezeu, prin Hristos, a impacat lumea cu Sine si, prin Duhul Sau, reface in cei care se pocaiesc chipul Creatorului lor. Creati pentru gloria lui Dumnezeu, ei sunt chemati sa-L iubeasca, sa se iubeasca unii pe altii si sa aiba grija de mediul natural in care traiesc (Gen. 1,26-28; 2, 7; Ps. 8,4-8; Fapte 17,24-28; Gen. 3; Ps. 51,5; Rom. 5,12-17; 2 Cor. 5,19.20; Ps. 51,10; 1 Ioan 4,7.8.11.20; Gen. 2,15).

8. Marea lupta

Intreaga omenire este acum implicata intr-o mare lupta intre Hristos si Satana, cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la Legea Sa si la suveranitatea Sa in univers. Acest conflict a inceput in ceruri, atunci cand o fiinta creata, inzestrata cu libertatea de alegere,  prin inaltarea de sine a devenit Satana, vrajmasul lui Dumnezeu, si a condus la razvratire o parte dintre ingeri. El a introdus spiritul razvratirii in lumea noastra, ducand pe Adam si pe Eva sa pacatuiasca. Pacatul omului a dus la distrugerea chipului lui Dumnezeu in omenire, la dezordine in lumea creata si, in cele din urma, la distrugerea acesteia prin potopul care a cuprins intreaga omenire. Urmarita de intreaga creatiune, aceasta lume a devenit scena conflictului universal, din care, in cele din urma, Dumnezeul dragostei va fi indreptatit. Pentru a ajuta pe poporul Sau in acest conflict, Hristos trimite Spiritul Sau cel Sfant si  ingeri credinciosi sa-l calauzeasca, sa-l apere si sa-l sustina pe calea mantuirii (Apoc. 12,4-9; Is. 14,12-14; Ez. 28,12-18; Gen. 3; Rom. 1,19-32; 5,12-21; 8,19-22; Gen. 6-8; 2 Petru 3,6; 1 Cor. 4,9; Evr. 1,14).

9. Viata, moartea si invierea lui Hristos

Prin ascultarea desavarsita a lui Hristos fata de vointa lui Dumnezeu, prin suferintele, moartea si invierea Sa, Dumnezeu a oferit singurul mijloc de ispasire pentru pacatele omenirii. In acest fel, cei care, prin credinta, accepta ispasirea, pot avea viata vesnica, iar intreaga creatiune poate intelege mai bine dragostea nemarginita si sfanta a Creatorului. Aceasta ispasire desavarsita apara dreptatea Legii lui Dumnezeu si caracterul Sau plin de har, condamnand pacatul nostru, dar oferindu-ne iertare. Hristos a murit in locul nostru, aducandu-ne ispasire, impacare si transformare. Invierea lui Hristos proclama triumful lui Dumnezeu asupra fortelor raului, iar celor ce accepta ispasirea, le asigura biruinta finala asupra pacatului si asupra mortii. Ea declara domnia lui Isus Hristos,  inaintea  Caruia   se va  pleca  orice genunchi in ceruri si pe pamant (Ioan  3,16;   Is. 53;  1 Petru 2,21.22; 1 Cor. 15,3.4.20-22; 2 Cor. 5,14.15.19-21; Rom. 1,4; 3,25; 4,25; 8,34; 1 Ioan 2,2; 4,10; Col. 2,15; Fil. 2,6-11).

10. Experienta mantuirii

In nemarginita Sa dragoste si mila, Dumnezeu a facut ca Hristos, care nu a cunoscut pacatul, sa fie facut pacat pentru noi, astfel ca, prin El, sa putem fi neprihanirea lui Dumnezeu in El. Condusi de Spiritul Sfant, noi ne recunoastem pacatosenia, ne pocaim de nelegiuirile noastre si credem in Isus ca Domn si Hristos, ca Inlocuitor si Exemplu al nostru. Aceasta credinta care primeste mantuirea vine prin puterea divina a Cuvantului si este darul harului lui Dumnezeu. Prin Hristos, noi suntem indreptatiti, adoptati ca fii si fiice ai lui Dumnezeu si eliberati de sub domnia pacatului. Prin Spiritul Sfant, suntem nascuti din nou si sfintiti; tot Duhul Sfant este Acela care ne innoieste mintea, scrie legea dragostei lui Dumnezeu in inima si ne da putere sa traim o viata sfanta. Ramanand in El, ne impartasim de natura  divina si avem asigurarea mantuirii acum si in ziua judecatii (2 Cor. 5,17-21: Ioan 3,16; Gal. 1,4; 4,4-7; Tit 3,3-7; Ioan 16,8: Gal. 3,13.14; 1 Petru 2,21.22; Rom. 10,17; Luca 17,5; Marcu 9,23.24; Ef. 2,5-10; Rom. 3,21-26; Col. 1,13.14; Rom. 8,14-17; Gal. 3,26; Ioan 3,3-8; 1 Petru 1,23; Rom. 12,2; Evr. 8,7-12; Ez. 36,25-27; 2 Petru 1,3.4; Rom. 8,1-4; 5,6-10).

11. Cresterea in Isus Hristos

Prin moartea Sa pe cruce, Domnul Isus Hristos a triumfat asupra fortelor raului. Cel care a supus spiritele demonice in timpul lucrarii Sale pamantesti, le-a sfaramat puterea si a facut sigura condamnarea lor finala. Biruinta lui Isus ne da si noua biruinta asupra fortelor raului care incearca sa ne stapaneasca, in timp ce umblam cu El in pace si bucurie, avand asigurarea iubirii Sale. Acum, Duhul Sfant locuieste in noi si ne da putere. In timp ce ne consacram fara incetare lui Isus ca Mantuitor si Domn, suntem eliberati de povara faptelor noastre din trecut, nemaitraind in intuneric, netemandu-ne de puterile raului, iesind din ignoranta si viata lipsita de sens de odinioara. Fiind in aceasta stare de libertate in Isus, suntem chemati sa crestem in asemanarea cu caracterul Sau, prin comuniunea zilnica in rugaciune, hranirea prin Cuvantul Sau, meditatii asupra acestuia si a providentei divine, cantand laudele Sale, adunandu-ne pentru inchinare si participand la misiunea Bisericii. In timp ce ne daruim intr-o slujire iubitoare pentru cei din jurul nostru si in marturisirea mantuirii Sale, prezenta Sa constanta cu noi prin Duhul Sfant, transforma fiecare moment al vietii si fiecare indatorire intr-o experienta spirituala veritabila. (Psalmi 1,1.2; 23,4; 77,11.12; Col. 1,13.14; 2,6.14.15; Luca 10,17/20; Ef. 15,19.20; 6,12/18; 1 Tes. 5,23; 2 Petru 2,9; 3,18; 2 Cor. 3,17.18; Fil. 3,7-14; 1 Tes. 5,16-18; Matei 20,25-28; Ioan 20,21; Gal. 5,22-25; Rom. 8,38.39; 1 Ioan 4,4; Evrei 10,25)

12. Biserica

Biserica este comunitatea de credinciosi care cred si marturisesc pe Isus Hristos ca Domn si Mantuitor. Ca urmasi ai poporului lui Dumnezeu din Vechiul Testament, suntem chemati sa iesim din lume. Noi ne adunam laolalta pentru inchinare, pentru partasie, pentru instruire din Cuvantul lui Dumnezeu, pentru celebrarea Cinei Domnului, pentru slujirea intregii omeniri si pentru proclamarea Evangheliei in toata lumea. Biserica isi primeste autoritatea de la Hristos, care este Cuvantul intrupat, si din Sfintele Scripturi, care constituie Cuvantul scris al lui Dumnezeu. Biserica este familia lui Dumnezeu. Fiind adoptati ca fii ai Lui, membrii ei traiesc in baza noului legamant. Biserica este trupul lui Hristos, o comunitate de credinta, al carei Cap este Insusi Hristos. Ea este mireasa pentru care a murit Hristos ca s-o sfinteasca si s-o curateasca. La intoarcerea Lui triumfala, El o va recunoaste ca fiind biserica Sa glorioasa, cei credinciosi  din toate timpurile, rascumparati prin sangele Sau, fara pata sau zbarcitura, sfinti si fara prihana (Gen. 12,3; Fapte 7,38; Ef. 4,11-15; 3,8-11; Mat. 28,19.20; 16,13-20; 18,18; Ef. 2,19-22; 1,22.23; 5,23-27; Col. 1,17.18).

13. Ramasita si misiunea ei

Biserica universala este compusa din toti cei care cred cu adevarat in Hristos. Dar, in ultimele zile ale istoriei planetei, cand apostazia devine generala, Dumnezeu cheama deoparte o ramasita care tine poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Isus. Ea anunta sosirea ceasului judecatii, proclama mantuirea prin Hristos si vesteste apropierea celei de a doua veniri a Lui. Aceasta proclamare este simbolizata de cei trei ingeri din Apocalips 14. Ea coincide cu judecata din ceruri si are ca rezultat o lucrare de pocainta si reforma pe pamant. Fiecare credincios este chemat sa dea marturie personala in aceasta lucrare mondiala (Apoc. 12,17; 14,6-12: 18,1-4; 2 Cor. 5,10; Iuda 3,14; 1 Petru 1,16-19; 2 Petru 3,10-14; Apoc. 21,1-14).

14. Unitatea trupului lui Hristos

Biserica este un corp de credinciosi, compus din multi membri, chemati din toate natiunile, neamurile, limbile si popoarele. In Hristos, noi suntem o noua creatiune. Deosebirile de rasa, cultura, instruire si nationalitate, precum si diferintele dintre cei de sus si cei de jos, dintre bogati si saraci, dintre barbati si femei nu trebuie sa dea loc la dezbinari intre noi. Toti suntem egali in Hristos, care, printr-un singur Duh, ne-a legat in aceeasi partasie cu El si unul cu altul. Noi trebuie sa slujim si sa fim slujiti fara partinire sau rezerva. Prin descoperirea lui Isus Hristos in Sfintele Scripturi, impartasim aceeasi credinta si nadejde si dam tuturor o marturie unita. Aceasta unitate isi are izvorul in unitatea Treimii divine, care ne-a adoptat ca fii ai Sai (Rom. 12,4.5; 1 Cor. 12,12-14; Mat. 28,19.20; Ps. 133,1;  2 Cor. 5,16.17; Fapte 17,26.27; Gal. 3,27.29; Col. 3,10-15; Ef. 4,14-16; 4,1-6; Ioan 17,20-23).

15. Botezul

Prin botez, noi marturisim credinta noastra in moartea si invierea lui Isus Hristos si dam marturie privind moartea noastra fata de pacat si hotararea de a umbla intr-o viata noua. Astfel, noi recunoastem pe Hristos ca Domn si Mantuitor, devenim poporul Lui si suntem primiti ca membri de catre biserica Sa. Botezul este un simbol al unirii noastre cu Hristos, al iertarii pacatelor si al primirii Duhului Sfant. Botezul este savarsit prin scufundarea in apa si este conditionat de marturisirea credintei in Isus si de dovada pocaintei. El trebuie sa fie precedat de instruirea in adevarurile Sfintelor Scripturi si de primirea invataturilor ei (Rom. 6,1-6; Col. 2,12.13; Fapte 16,30-33; 22,16; 2,38; Mat. 28,19.20).

16. Cina Domnului

Cina Domnului este impartasirea cu simbolurile trupului si sangelui lui Hristos, ca expresie a credintei in El, Domnul si Mantuitorul nostru. In aceasta experienta a comuniunii, Hristos este prezent pentru a Se intalni cu poporul Sau si a-l intari. Cand ne impartasim, noi proclamam cu bucurie moartea Domnului, pana va reveni El. Pregatirea pentru Cina Domnului cuprinde cercetarea de sine, pocainta si marturisirea. Invatatorul a instituit serviciul spalarii picioarelor, care inseamna o reinnoire a curatirii, o expresie a bunavointei de a ne sluji unul altuia in umilinta crestina si de a ne uni inimile in dragoste. Serviciul Cinei Domnului este deschis tuturor credinciosilor crestini (1 Cor. 10,16.17; 11,23-30; Mat. 26,17-30; Apoc. 3,20; Ioan 6,48-63; 13,1-17).

17. Darurile spirituale si slujirea

Dumnezeu acorda tuturor membrilor bisericii Sale din toate vremurile daruri spirituale pe care fiecare membru urmeaza sa le foloseasca pentru binele comun al bisericii si al omenirii, intr-o slujire plina de iubire. Acordate prin mijlocirea Duhului Sfant, care da fiecaruia in parte dupa cum voieste, darurile aduc cu ele toate aptitudinile si capacitatile de slujire de care are nevoie biserica pentru a-si indeplini functiile stabilite de Dumnezeu. Potrivit Scripturii, intre aceste daruri se afla: credinta, vindecarea, profetizarea, propovaduirea, invatarea, administrarea, impacarea, compasiunea, slujirea cu sacrificiu de sine si binefacerea pentru incurajarea si ajutarea semenilor. Unii membri sunt chemati de Dumnezeu si inzestrati de Duhul Sfant pentru indeplinirea functiilor recunoscute de biserica, cum ar fi: lucrarea pastorala, evanghelistica, apostolica si de invatare. Ele sunt necesare in mod deosebit pentru pregatirea membrilor in vederea lucrarii de slujire, pentru dezvoltarea bisericii in vederea atingerea maturitatii spirituale, cum si pentru promovarea unitatii credintei si a cunoasterii de Dumnezeu. Atunci cand membrii folosesc aceste daruri spirituale ca ispravnici credinciosi ai harului felurit al lui Dumnezeu, biserica este protejata de influentele distructive ale invataturilor false, isi primeste cresterea de la Dumnezeu si se zideste in credinta si dragoste (Rom. 12,4-8; 1 Cor. 12,9-11.27.28; Ef. 4,8.11-16; Fapte 6,1-7; 1 Tim. 3,1-13; 1 Petru 4,10.11).

18. Darul profetiei

Printre darurile Duhului Sfant se afla si profetia. Acest dar este un semn de identificare a bisericii ramasitei si s-a manifestat prin lucrarea lui Ellen White. Scrierile acestui sol al lui Dumnezeu sunt un izvor continuu de adevar investit cu autoritate, si adevar care ofera bisericii mangaiere, calauzire, instruire si indreptare. Ele arata clar ca Biblia este etalonul dupa care trebuie sa fie verificata orice invatatura si experienta (Ioel 2,28.29; Fapte 2,14-21; Evr. 1,1-3; Apoc. 12,17; 19,10).

19. Legea lui Dumnezeu

Marile principii ale Legii lui Dumnezeu sunt cuprinse in Cele Zece Porunci si exemplificate in viata Domnului Hristos. Ele exprima dragostea, vointa si scopurile lui Dumnezeu cu privire la comportarea si relatiile umane si sunt obligatorii pentru toti oamenii din toate timpurile. Aceste precepte constituie baza legamantului lui Dumnezeu cu poporul Sau si etalonul judecatii lui Dumnezeu. Prin intermediul Duhului Sfant, ele scot in evidenta pacatul si trezesc simtamantul nevoii dupa un Mantuitor. Mantuirea se realizeaza prin har si nu prin fapte, dar roada ei este ascultarea de porunci. Aceasta ascultare dezvolta caracterul crestin si are ca rezultat un simtamant al starii de bine. Ea constituie dovada dragostei noastre fata de Dumnezeu si a interesului pentru semenii nostri. Ascultarea care vine din credinta demonstreaza puterea Domnului Hristos de a transforma viata si intareste in acest fel marturia crestina (Ex. 20,1-17; Ps. 40,7.8; Mat. 22,36-40; Deut. 28,1-14; Mat. 5,17-20; Evr. 8,8-10; Ioan 15,7-10; Ef. 2,8-10; 1 Ioan 5,3; Rom. 8,3.4; Ps. 19,7-14).

20. Sabatul

Dupa cele sase zile ale creatiunii, Creatorul binefacator S-a odihnit in ziua a saptea si a instituit Sabatul pentru toti oamenii, ca memorial al creatiunii. Porunca a patra a Legii neschimbatoare a lui Dumnezeu cere pazirea Sabatului ca zi de odihna, de inchinare si de slujire, in armonie cu invataturile si exemplul lui Isus, Domnul Sabatului. Sabatul este o zi de comuniune placuta cu Dumnezeu si unii cu altii. Este un simbol al rascumpararii prin Hristos, un semn al sfintirii noastre, o dovada a credinciosiei noastre si o pregustare a viitorului nostru vesnic in Imparatia lui Dumnezeu. Sabatul este semnul perpetuu al lui Dumnezeu, al legamantului vesnic dintre El si poporul Sau. Pazirea cu bucurie a acestui timp sfant, de seara pana seara, de la apus pana la apus, este o celebrare a lucrarii de creatiune si rascumparare a lui Dumnezeu (Gen. 2,1-3; Ex. 20,8-11; Luca 4,16; Is. 56,5.6; 58,13.14; Mat. 12,1-12; Ex. 31,13-17; Ez. 20,12.20; Deut. 5,12-15; Evr. 4,1-11; Lev. 23,32; Marcu 1,32).

21. Ispravnicia - Administrarea crestina a bunurilor vietii

Noi suntem ispravnicii lui Dumnezeu, carora ne-a incredintat timp si ocazii, capacitati si bunuri, binecuvantarile pamantului si resursele lui. De aceea, suntem raspunzatori fata de El pentru buna lor folosire. Noi recunoastem drepturile de proprietar ale lui Dumnezeu, printr-o slujire plina de credinciosie fata de El si fata de semenii nostri, prin faptul ca Ii inapoiem zecimea si dam daruri pentru vestirea Evangheliei, pentru sustinerea si dezvoltarea bisericii Sale. Ispravnicia este un privilegiu pe care ni l-a dat Dumnezeu pentru a creste in dragoste si pentru a birui egoismul si lacomia. Ispravnicul se bucura de binecuvantarile care vin asupra altora, ca rezultat al credinciosiei sale (Gen. 1,26-28; 2,15; 1 Cron. 29,14; Hag. 1,3-11; Mal. 3,8-12; 1 Cor. 9,9-14; Mat. 23,23; 2 Cor. 8,1-15; Rom. 15,26.27).

22. Comportamentul crestin

Noi suntem chemati sa fim un popor evlavios, care gandeste, simte si actioneaza in armonie cu principiile cerului. Pentru ca Duhul lui Dumnezeu sa refaca in noi caracterul Domnului nostru, trebuie sa ne angajam numai in acele lucruri care vor produce in viata noastra curatie, sanatate si bucurie. Aceasta inseamna ca placerile si distractiile noastre trebuie sa corespunda celor mai inalte standarde ale bunului-gust si frumusetii crestine. Desi recunoastem deosebirile de cultura, imbracamintea noastra trebuie sa fie simpla, decenta si de bun gust, asa cum se potriveste acelora pentru care adevarata frumusete nu consta in impodobirea exterioara, ci in podoaba nepieritoare a unui duh bland si linistit. Aceasta mai inseamna ca, intrucat trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfant, trebuie sa avem grija de ele intr-un mod inteligent. Pe langa miscare fizica si odihna corespunzatoare, trebuie sa adoptam cea mai sanatoasa dieta cu putinta si sa ne abtinem de la alimentele necurate identificate in Scriptura. Pentru ca bauturile alcoolice, tutunul, si folosirea iresponsabila a medicamentelor si a narcoticele sunt daunatoare corpului nostru, trebuie sa ne abtinem de la folosirea lor. In schimb, trebuie sa ne angajam in tot ceea ce ne aduce gandurile si trupul in ascultare de Hristos, care doreste sa fim sanatosi, plini de bucurie si bunatate (Rom. 12,1.2; 1 Ioan 2,6; Ef. 5,1-21; Fil. 4,8; 2 Cor.10,5; 6,14-7,1; 1 Petru 3,1-4; 1 Cor. 6,19; 10,31; Lev.11,1-47; 3 Ioan 2).

23. Casatoria si familia

Casatoria a fost instituita de Dumnezeu in Eden. Isus a declarat-o ca fiind unirea pentru toata viata dintre un barbat si o femeie, intr-o partasie plina de dragoste. Pentru crestin, casatoria este un legamant atat fata de Dumnezeu, cat si fata de tovarasul de viata. De aceea, trebuie sa fie incheiata numai intre parteneri care impartasesc aceeasi credinta. Aceasta relatie se intemeiaza pe dragoste reciproca, pe cinste, respect si responsabilitate si trebuie sa reflecte dragostea, sfintenia, apropierea si permanenta relatiei dintre Hristos si biserica Sa. Cu privire la divort, Isus a invatat ca cel care se desparte de tovarasul  sau  de  viata din alte motive decat infidelitatea, casatorindu-se cu altcineva, comite adulter. Desi unele relatii de familie nu corespund idealului, sotii care se daruiesc unul altuia pe deplin in Hristos pot realiza o unitate plina de dragoste prin calauzirea Duhului si pot contribui la dezvoltarea bisericii. Dumnezeu binecuvanteaza familia si doreste ca membrii ei sa se ajute unul pe altul pentru a ajunge la maturitate. Parintii sunt datori sa-si creasca copiii in dragoste si ascultare de Dumnezeu. Prin exemplul si cuvintele lor, ei trebuie sa-i invete ca Hristos foloseste disciplina, dar este totdeauna plin de iubire si atentie, dorind ca ei sa devina membri ai trupului Sau, familia lui Dumnezeu. Legatura familiala tot mai stransa este unul dintre semnele distinctive ale soliei finale a Evangheliei (Gen. 2,18-25; Mat. 19,3-9; Ioan 2,1-11; 2 Cor. 6,14; Ef. 5,21-33; Mat. 5,31.32; Marcu 10,11.12; Luca 16,18; 1 Cor. 7,10.11; Ex. 20,12; Ef. 6,1-4; Deut. 6,5-9; Prov. 22,6: Mal. 4,5.6).

24. Lucrarea Domnului Hristos in Sanctuarul ceresc

Exista un sanctuar in ceruri, adevaratul cort intemeiat de Dumnezeu, nu de om. In el, Domnul Hristos slujeste in favoarea noastra, punand la dispozitia credinciosilor binefacerile jertfei Sale de ispasire aduse pe cruce, odata pentru totdeauna. El a inaugurat activitatea Sa ca Marele Preot si Si-a inceput lucrarea de mijlocire la data inaltarii Sale. In 1844, la sfarsitul perioadei profetice de 2300 de zile, El a intrat in cea de-a doua si ultima faza a lucrarii Sale de ispasire. Aceasta este lucrarea judecatii de cercetare, care constituie o parte a indepartarii finale a pacatului, simbolizata prin curatirea vechiului sanctuar iudaic din Ziua ispasirii. In acest serviciu simbolic, sanctuarul era curatit prin sangele animalelor jertfite, insa lucrurile ceresti sunt curatite prin jertfa desavarsita a sangelui lui Hristos. Judecata de cercetare descopera fiintelor ceresti cine sunt cei adormiti in Hristos si socotiti vrednici sa aiba parte de prima inviere. Ea arata, de asemenea, care dintre cei vii sunt in Hristos, pazind poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Isus, fiind astfel gata sa fie stramutati in Imparatia Sa vesnica. Aceasta judecata stabileste dreptatea lui Dumnezeu in lucrarea de salvare a celor ce cred in Isus. Ea arata ca cei care au ramas credinciosi lui Dumnezeu vor primi Imparatia. Incheierea acestei lucrari a Domnului Hristos va marca sfarsitul timpului de proba al omenirii, inaintea celei de-a doua veniri (Evr. 8,1-5; 4,14-16; 9,11-28; 10,19-22; 1,3; 2,16.17; Dan. 7,9-27; 8,13.14; 9,24-27; Num. 14,34; Ez. 4,6; Lev. 16; Apoc. 14,6.7; 20,12; 14,12; 22,12).

25. A doua venire a Domnului Hristos

A doua venire a lui Hristos este binecuvantata speranta a bisericii, punctul culminant al Evangheliei. Venirea Mantuitorului va fi literala, personala, vizibila si mondiala. Cand El va reveni, mortii neprihaniti vor fi inviati si impreuna cu cei neprihaniti care vor fi in viata vor fi glorificati si luati la cer, iar cei nelegiuiti vor muri. Implinirea celor mai multe profetii, impreuna cu situatia actuala in lume, arata ca venirea lui Hristos este iminenta. Timpul acestui eveniment nu a fost descoperit, de aceea suntem indemnati sa fim gata in orice vreme (Tit 2,13; Evr. 9,28; Ioan 14,1-3; Fapte 1,9-11; Mat. 24,14; Apoc. 1,7; Mat. 24,43.44; 1 Tes. 4,13-18; 1 Cor. 15,51-54; 2 Tes. 1,7-10; 2,8; Apoc. 14,14-20; 19,11-21; Matei 24; Marcu 13; Luca 21; 2 Tim. 3,1-5; 1 Tes. 5,1-6).

26. Moartea si invierea

Plata pacatului este moartea. Dar Dumnezeu, singurul care are nemurirea, va da viata vesnica celor rascumparati. Pana in ziua aceea, moartea este o stare de inconstienta pentru toti oamenii. Cand Se va arata Domnul Hristos, Viata noastra, neprihanitii inviati si neprihanitii in viata vor fi glorificati si luati sa intampine pe Domnul lor. A doua inviere, invierea celor nelegiuiti, va avea loc dupa o mie de ani (Rom. 6,23; 1 Tim. 6,15.16; Ecl. 9,5.6; Ps. 146,3.4; Ioan 11,11-14; Col. 3,4; 1 Cor. 15,51-54; 1 Tes. 4,13-17; Ioan 5,28.29; Apoc. 20,1-10).

27. Mileniul si sfarsitul pacatului

Mileniul este domnia de o mie de ani a Domnului Hristos impreuna cu sfintii Sai in ceruri, intre prima si a doua inviere. In timpul acesta, mortii cei nelegiuiti vor fi judecati. Pamantul va fi in totul pustiu, fara locuitori, dar ocupat de Satana si ingerii lui. La sfarsitul mileniului, Domnul Hristos, cu sfintii Sai si cu cetatea sfanta, va cobori din ceruri pe pamant. Atunci mortii nelegiuiti vor fi inviati si impreuna cu Satana si ingerii lui vor inconjura cetatea; dar foc de la Dumnezeu ii va mistui si va curati pamantul. Astfel, universul va fi eliberat pentru totdeauna de pacat si de pacatosi (Apoc. 20; 1 Cor. 6,2.3; Ier. 4,23-26; Apoc. 21,1-5; Mal. 4,1; Ez. 28,18.19).

28. Noul Pamant

Pe Noul Pamant, in care va locui neprihanirea, Dumnezeu va pregati un camin vesnic pentru  cei rascumparati si un mediu desavarsit pentru viata vesnica, dragoste, bucurie si pentru a invata in prezenta Lui. Aici, Dumnezeu Insusi va locui cu poporul Sau, iar suferinta si moartea nu vor mai fi. Marea lupta va lua sfarsit, iar pacatul nu va mai exista. Toate lucrurile, insufletite si neinsufletite, vor de-clara ca Dumnezeu este dragoste. El va domni pentru vesnicie.  Amin. (2 Petru 3,13; Is. 35; 65,17-25; Mat. 5,5; Apoc. 21,1-7; 22,1-5; 11,15).

Sfintele Scripturi

Adventiştii de ziua a şaptea cred…

Că Sfînta Scriptură, Vechiul şi Noul Testament, constituie Cuvîntul scris al lui Dumnezeu, transmis prin inspiraţie divină, prin oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, care au vorbit şi au scris, mişcaţi de Duhul Sfînt. În acest Cuvînt, Dumnezeu a încredinţat omului cunoştinţa necesară în vederea mîntuirii. Sfintele Scripturi constituie descoperirea infailibilă a voii Sale. Ele sînt norma caracterului, criteriul de verificare a experienţei, descoperirea supremă a doctrinelor şi raportuld emn de încredere al intervenţiilor lui Dumnezeu în istorie.

Cuvântul lui Dumnezeu

Nici o carte n-a fost atît de iubită, atît de urîtă, atît de venerată şi atît de blestemată ca Biblia. Pentru Biblie au murit oameni. Alţii au fost ucişi în numele ei. Ea a inspirat cele mai măreţe şi mai nobile acţiuni ale oamenilor şi a fost declarată vinovată pentru cele mai condamnabile şi mai degradante fapte. Pentru Biblie s-au declanşat războaie şi paginile ei au hrănit revoluţii, iar împărăţii s-au spulberat datorită ideilor ei. Oameni de toate concepţiile - de la teologii eliberării pînă la capitalişti, de la fascişti la marxişti, de la dictatori la eliberatori, de la pacifişti la militarişti - toţi cercetează paginile ei, pentru a căuta cuvinte cu care să-şi justifice acţiunile. Dar unicitatea Bibliei nu vine din influenţa ei politică, culturală şi socială fără egal, ci din izvorul şi conţinutul ei. Ea este descoperirea lui Dumnezeu, despre unicul Dumnezeu-om, Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, Mîntuitorul lumii.

Revelaţia divină

În timp ce în decursul întregii istorii unii au pus la îndoială existenţa lui Dumnezeu, mulţi au mărturisit însă plini de încredere că El există şi că S-a făcut pe Sine cunoscut. În ce fel S-a descoperit Dumnezeu şi care este rolul Bibliei în descoperirea Sa?

Revelaţia generală.

Înţelegerea caracterului lui Dumnezeu, pe care ne-o oferă istoria, comportamentul uman, conştiinţa şi natura, este în mod frecvent numită "revelaţia generală" pentru că ea este la îndemîna tuturor şi se adresează raţiunii.

Pentru milioane de oameni, “cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mîinilor Lui" (Ps. 19, 1). Strălucirea soarelui, ploaia, munţii şi izvoarele, toate mărturisesc despre un Creator iubitor. “În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi" (Rom. 1, 20).

Alţii văd în relaţiile fericite şi în iubirea uimitoare dintre prieteni, dintre membrii familiei, soţ şi soţie, părinţi şi copii, dovada existenţei unui Dumnezeu plin de iubire. “Cum mîngîie pe cineva mama sa, aşa vă voi mîngîia Eu”. (Is. 66, 13). “Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El" (Ps. 103, 13).

Şi, cu toate acestea, aceeaşi strălucire a soarelui, care mărturiseşte despre un Creator iubitor, poate transforma pămîntul într-un deşert pîrjolit de arşiţă, aducînd foamete. Aceeaşi ploaie poate să se transforme în îngrozitoare inundaţii care să înece familii; aceleaşi culmi se pot sfărîma şi prăbuşi, nimicind totul. Legăturile omeneşti sînt adesea atinse de gelozie, invidie, mînie şi chiar ură, care împinge la crimă.

Lumea din jurul nostru transmite semnale derutante. Fiecare răspuns ridică o nouă întrebare. Natura descoperă un conflict între bine şi rău, dar nu explică cum a început conflictul, cine este angajat în luptă şi de ce, nici cine va birui în final.

Revelaţia specială.

Păcatul stînjeneşte descoperirea personală a lui Dumnezeu prin creaţiune, întunecînd capacitatea noastră de a interpreta mărturia lui Dumnezeu. Din iubire, Dumnezeu a dat o descoperire specială despre Sine spre a ne ajuta să primim răspunsuri la aceste întrebări. Prin Vechiul şi Noul Testament, El ni Se descoperă într-un mod special, ce nu lasă nici o îndoială cu privire la caracterul şi iubirea Sa. La început, descoperirea Sa a venit prin profeţi, apoi a urmat descoperirea Sa supremă, prin persoana Domnului Isus Hristos (Evr. 1, 1-2).

Biblia conţine atît adevăruri despre Dumnezeu, cât şi descoperiri ale persoanei Sale. Amîndouă domeniile de descoperire sînt necesare. Noi avem nevoie să-L cunoaştem pe Dumnezeu, prin Isus Hristos (Ioan 17, 3), cum şi "adevărul care este în Isus" (Ef. 4, 21). Şi, prin mijlocirea Scripturilor, Dumnezeu trece dincolo de limitările noastre intelectuale, morale şi spirituale, comunicîndune dorinţa Lui arzătoare de a ne mîntui.

Tema centrală a Scripturilor

Biblia descoperă pe Dumnezeu şi expune natura umană. Ea înfăţişează situaţia noastră critică şi descoperă soluţia Sa. Ea ne arată ca pierduţi, înstrăinaţi de Dumnezeu, şi ni-L descoperă pe Domnul Isus ca Singurul care ne găseşte şi ne aduce înapoi la Dumnezeu.

Isus Hristos este tema centrală a Scripturii. Vechiul Testament ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu ca Mesia, Răscumpărătorul lumii. Noul Testament Îl prezintă ca fiind Isus Hristos, Mîntuitorul. Fiecare pagină, prin simboluri sau realităţi, descoperă aspecte ale lucrării şi caracterului Său. Moartea Domnului Isus pe cruce este suprema revelaţie a caracterului lui Dumnezeu.

Crucea aduce această descoperire supremă, pentru că ea pune laolaltă două extreme: răul insondabil al omului şi iubirea inepuizabilă a lui Dumnezeu. Cum altfel am putea înţelege mai bine slăbiciunea fiinţei umane? Ce ar putea să descopere mai bine păcatul? Crucea descoperă un Dumnezeu care a îngăduit ca unicul Său Fiu să fie ucis. Ce sacrificiu! Ce descoperire mai mare a iubirii ar fi putut El să manifeste? În adevăr, tema centrală a Bibliei este Isus Hristos. El este în centrul acestei drame cosmice. În curînd, triumful Său de la Calvar va culmina cu eliminarea răului. Fiinţele omeneşti şi Dumnezeu vor fi reuniţi. Tema iubirii lui Dumnezeu, în mod deosebit aşa cum este ea văzută în moartea răscumpărătoare Domnului Hristos la Golgota - cel mai mare adevăr al Universului - este punctul central al Bibliei. Toate adevărurile majore ale Bibliei trebuie studiate, deci, din această perspectivă.

Autorul Scripturii

Autoritatea Bibliei în materie de credinţă şi conduită izvorăşte din originea ei. Scriitorii ei au considerat Biblia ca fiind deosebită de orice altă scriere. Ei au numit-o Sfintele Scripturi (Rom. 1,2), “Cuvîntul adevărului" (2 Tim. 3,15) şi “cuvintele lui Dumnezeu" (Rom. 3,2; Evr. 5,12).

Unicitatea Scripturilor constă în originea lor. Scriitorii Bibliei au declarat că nu ei sînt autorii mesajelor lor, ci ei le-au primit din izvoare divine. Prin revelaţia divină, ei au fost în stare să .vadă" adevărurile pe care le-au transmis (vezi Is. 1,1; Amos 1,1; Mica 1,1; Hab. 1,1; Ier. 38,21).

Aceşti scriitori au arătat spre Duhul Sfînt, ca fiind Acela care a comunicat cu oamenii prin profeţi (Neemia 9,30; Zah. 7,12). David spunea: “Duhul Domnului vorbeşte prin mine şi Cuvîntul Lui este pe limba mea" (2 Sam 23,2). Ezechiel scria: “A intrat Duhul în mine", “Duhul Domnului a căzut peste mine", “m-a răpit Duhul" (Ez. 2, 2; 11, 5.2 4). Mica mărturisea: “Dar eu sînt plin de putere, plin de Duhul Domnului" (Mica 3,8).

Noul Testament recunoaşte rolul Duhului Sfînt în elaborarea Vechiului Testament. Domnul Hristos a spus că David a fost inspirat de către Duhul Sfînt (Marcu 12, 36). Pavel credea că Duhul Sfînt a vorbit prin “Isaia" (Fapte 28, 25). Petru a afirmat că Duhul Sfînt a călăuzit pe toţi profeţii, nu numai pe cîţiva dintre ei (1 Petru 1, 10-11; 2 Petru 1, 21). Uneori, scriitorul rămînea complet necunoscut şi numai autorul real - Duhul Sfînt - era recunoscut: “Cum zice Duhul Sfînt... ", “Prin aceasta Duhul Sfînt arată" (Evr. 3, 7; 9, 8).

Scriitorii Noului Testament au recunoscut, de asemenea, pe Duhul Sfînt, ca fiind izvorul propriilor lor mesaje. Pavel explica: .Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă" (1 Tim. 4, 1). Ioan spunea: “În ziua Domnului eram în Duhul" (Apoc. 1, 10). Şi Domnul Isus Hristos a trimis în lucrare pe apostolii Săi, prin mijlocirea Duhului Sfînt (Fapte 1, 2; Ef. 3, 3-5).

Astfel că Dumnezeu, în persoana Duhului Sfînt, S-a descoperit pe Sine prin Sfînta Scriptură; El a scris-o nu cu propriile Sale mîini, ci folosindu-Se de alte mîini, vreo 40 de mîini, pe parcursul unei perioade de mai bine de 1500 de ani. Şi, deoarece Dumnezeu - Duhul Sfînt i-a inspirat pe toţi scriitorii, Dumnezeu este, de fapt, Autorul ei.

Inspiraţia Scripturilor

“Toată Scriptura", spunea Pavel, “este insuflată de Dumnezeu" (2 Tim. 3, 16). Cuvîntul grecesc “theopneustos" - Dumnezeu “a suflat" sau a “insuflat" adevărul în mintea oamenilor. La rîndul lor, ei l-au exprimat prin cuvintele pe care le găsim în Sfînta Scriptură. Inspiraţia este, deci, procesul prin care Dumnezeu comunică adevărul Său cel veşnic.

Procesul inspiraţiei. Revelaţia divină a fost dată, prin inspiraţia lui Dumnezeu, oamenilor “sfinţi ai lui Dumnezeu", care au fost “mînaţi de Duhul Sfînt" (2 Petru 1, 21). Aceste descoperiri au fost înveşmîntate într-un limbaj omenesc cu toate limitările şi imperfecţiunile lui, dar ele au rămas totuşi mărturia lui Dumnezeu. Dumnezeu a inspirat pe oameni şi nu cuvintele.

Au fost profeţii pasivi ca o bandă de magnetofon, care redă exact ceea ce s-a înregistrat pe ea? În unele cazuri, scriitorilor li s-a poruncit să exprime în mod exact chiar cuvintele lui Dumnezeu, dar, în majoritatea cazurilor, Dumnezeu i-a instruit să descrie, cît mai bine cu putinţă, ceea ce au văzut sau auzit. În acest caz, scriitorii foloseau limbajul şi stilul lor propriu.

Pavel a observat că “duhurile proorocilor sînt supuse proorocilor" (1 Cor. 14,32). Adevărata inspiraţie nu poate să şteargă individualitatea, raţiunea, integritatea sau personalitatea profetului.

Într-o măsură oarecare, relaţiile dintre Moise şi Aaron ilustrează legătura dintre Duhul Sfînt şi scriitor. Dumnezeu i-a spus lui Moise: “Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi profetul tău" (Ex. 7, 1; 4, 15.16). Moise îl informa pe Aaron despre soliile lui Dumnezeu, iar Aaron, la rîndul său, le comunica lui Faraon, în propriul său limbaj şi în stilul său. Tot la fel, scriitorii Bibliei au transmis poruncile, gîndurile şi ideile divine în propriul lor stil şi limbaj. Acest mod de comunicare al lui Dumnezeu explică de ce vocabularul diferitelor cărţi ale Bibliei este variat şi reflectă educaţia şi cultura fiecărui scriitor.

Biblia, deci, “nu redă forma de gîndire şi exprimare a lui Dumnezeu. Oamenii spun uneori adesea că o expresie anumită nu se potriveşte pentru Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu trebuie judecat după cuvintele, logica şi retorica Bibliei. Oamenii care au scris Biblia au fost scriitorii lui Dumnezeu, nu pana de scris a lui Dumnezeu".1 “Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau a expresiilor omului, ci asupra omului însuşi care, sub influenţa Duhului Sfînt, este umplut, de gînduri. Dar cuvintele primesc pecetea minţii persoanei. Gîndirea divină se revarsă asupra omului. Mintea şi voinţa divină se împletesc cu mintea şi voinţa omenească; în acest fel, declaraţiile omului sînt Cuvântul lui Dumnezeu".2

Totuşi, într-o ocazie, Dumnezeu a rostit şi a scris exact cuvintele Sale, şi anume cele Zece Porunci. Ele au o alcătuire divină şi nu omenească (Ex. 20, 1-17; 31, 18; Deut. 10, 4-5). Totuşi, chiar şi acestea a trebuit să fie exprimate în limitele limbajului omenesc.

Biblia, deci, este adevărul divin, exprimat în limbaj omenesc. Să ne imaginăm încercarea de a învăţa fizica cuantică pe un prunc. Aceasta este problema cu care S-a confruntat Dumnezeu în încercarea Sa de a comunica adevărurile divine unei omeniri păcătoase, limitate. Limitarea noastră restrînge ceea ce poate El să ne comunice.

Există o paralelă între Isus Cel întrupat şi Biblie: Isus era Dumnezeu şi om în acelaşi timp, divin şi uman, combinat în Unul. Biblia este, tot la fel, o combinaţie divină-umană. Ce s-a fost spus despre Hristos, poate fi spus şi despre Biblie. “Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi" (Ioan 1, 14). Această combinaţie divină-umană face ca Biblia să fie unică printre lucrările literare.

Inspiraţia şi scriitorii. Duhul Sfînt pregăteşte anumite persoane ca să le comunice adevărul divin. Biblia nu explică în amănunţime cum a calificat El aceste persoane, dar, într-un oarecare mod, El a format o unire între divin şi unealta umană. Aceia care au avut o parte în scrierea Bibliei nu au fost aleşi datorită unor talente naturale. Revelaţia divină n-a convertit neapărat persoana în cauză, nici nu îi asigură viaţa veşnică. Balaam, inspirat fiind, a proclamat un mesaj divin în timp ce acţiona contrar sfaturilor lui Dumnezeu (Numeri 22-24). David, care a fost folosit de către Duhul Sfînt, a comis păcate mari (Ps. 51). Toţi scriitorii Bibliei au fost oameni cu natură păcătoasă, avînd zilnic nevoie de harul lui Dumnezeu (Rom. 3, 12).

Inspiraţia de care au avut parte scriitorii Bibliei a fost ceva mai mult decît o iluminare sau o călăuzire divină, deoarece acestea vin asupra tuturor acelora care caută adevărul. De fapt, scriitorii Bibliei au scris uneori fără să înţeleagă pe deplin mesajul divin pe care ei l-au transmis (1 Petru 1, 10-12). Răspunsul scriitorilor la solia pe care ei o vesteau era foarte diferit. Daniel şi Ioan au spus că au fost peste măsură de uluiţi cu privire la scrierile lor (Dan. 8, 27; Apoc. 5, 4), iar 1 Petru 1, 10 arată că alţi scriitori au căutat să înţeleagă însemnătatea mesajului lor sau al altora. Uneori aceste persoane se temeau să vestească un mesaj inspirat, iar altele chiar au parlamentat cu Dumnezeu (Hab. 1; Iona 1, 1-3; 4, 1-11).

Metoda şi conţinutul revelaţiei. Adesea, Duhul Sfînt a transmis cunoştinţe divine prin intermediul viziunilor şi visurilor (Num. 12, 6). Uneori El a vorbit tare, auzibil, alteori S-a adresat simţămintelor lăuntrice. Lui Samuel, Dumnezeu ia vorbit direct (1 Sam. 9, 15). Zaharia a primit o reprezentare simbolică cu explicaţii (Zah. 4). Viziunile cerului, pe care Pavel şi Ioan le-au primit, au fost însoţite de instrucţiuni orale (2 Cor. 12, 1-4; Apoc. 4, 5). Lui Ezechiel i-au fost arătate evenimente ce se întîmplau în altă parte (Ezech. 8). Unii scriitori au participat la viziunile lor, îndeplinind anumite funcţii, care erau o parte integrantă a viziunilor primite (Apoc. 10).

În ceea ce priveşte conţinutul, Duhul Sfînt descoperea unora evenimente viitoare (Dan. 2; 7; 8; 12). Alţi scriitori înregistrau evenimente istorice, fie pe baza experienţei personale, fie prin selectarea materialelor din izvoarele istorice existente (Judecători, 1 Samuel, 2 Cronici, Evangheliile, Faptele).

Inspiraţie şi istorie. Declaraţia biblică că “toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu" şi de folos îi dă o mare autoritate pentru vieţuirea morală şi spirituală (2 Tim. 3, 15-16). Aceasta nu lasă nici o îndoială cu privire la călăuzirea divină în procesul selecţiei. Indiferent dacă informaţia vine printr-o observaţie personală, din izvoare orale sau scrise, sau prin revelare directă, toate informaţiile ajung la scriitor prin mijlocirea Duhului Sfînt. Aceasta garantează încrederea pe care trebuie s-o avem în autenticitatea Bibliei.

Biblia descoperă planul lui Dumnezeu în relaţia Sa dinamică cu neamul omenesc şi nu într-o colecţie de doctrine abstracte. Această revelare de Sine este bine fixată în evenimente reale ce au avut loc într-un anume timp şi loc. Certitudinea relatărilor istorice este extrem de importantă, pentru că ele formează cadrul înţelegerii de către noi a caracterului lui Dumnezeu şi a planului Său cu noi. O înţelegere corectă duce la viaţă veşnică, pe cînd un punct de vedere incorect duce la confuzie şi moarte.

Dumnezeu a poruncit anumitor oameni să scrie o istorie a modului în care El S-a purtat cu Israel. Aceste relatări istorice, scrise dintr-un unghi diferit de acela al istoriei profane, formează o importantă parte a Bibliei (Num. 33, 1-2; Iosua 24, 25-26; Ezech. 24, 2). Ele ne înzestrează cu o istorie corectă şi obiectivă, prezentată dintr-o perspectivă divină. Duhul Sfînt a dat scriitorilor capacitatea deosebită de a aşeza în scris evenimente din lupta dintre bine şi rău, care demonstrează caracterul lui Dumnezeu şi călăuzesc pe oameni în căutarea mîntuirii.

Evenimentele istorice sînt tipuri sau exemple scrise .pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfîrşiturile veacurilor" (1 Cor. 10, 11). Apostolul Pavel spune: “Şi tot ceea ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi mîngîierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde" (Rom. 15, 4). Nimicirea Sodomei şi Gomorei slujeşte ca o pildă sau o avertizare (2 Petru 2, 6; Iuda 7). Experienţa îndreptăţirii lui Avraam este un exemplu pentru fiecare credincios (Rom. 4, 1-25; Iacov 2, 14-22). Chiar legile civile ale Vechiului Testament, pline de o profundă însemnătate spirituală, sînt scrise pentru binele nostru de astăzi (1 Cor. 9, 8-9).

Luca menţionează faptul că el şi-a scris Evanghelia, deoarece a dorit să prezinte o relatare a vieţii lui Isus, “ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai" (Luca 1, 4). Criteriul lui Ioan de selectare a evenimentelor din viaţa lui Isus care să fie incluse în Evanghelia sa a fost “ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezînd să aveţi viaţă în Numele Lui" (Ioan 20, 31). Dumnezeu i-a condus pe scriitorii Bibliei să prezinte astfel istoria, încît să ne conducă la mîntuire.

Biografiile personalităţilor biblice ne oferă o altă dovadă a inspiraţiei divine. Aceste relatări descriu pe deplin atît slăbiciunea, cît şi tăria caracterului lor. Ele înfăţişează cu credincioşie atît păcatele, cît şi succesele lor.

Nimeni n-a ascuns lipsa de stăpînire de sine a lui Noe sau înşelăciunea lui Avraam. Izbucnirile de mînie ale lui Moise, Pavel, Iacov şi Ioan nu sînt trecute cu vederea. Istoria Bibliei dă pe faţă eşecul celui mai înţelept împărat al lui Israel, cum şi slăbiciunile celor doisprezece patriarhi şi ale celor doisprezece apostoli. Scriptura nu aduce nici o scuză pentru ei şi nici nu încearcă să le micşoreze vinovăţia. Ea îi înfăţişează pe toţi aşa cum au fost, prin harul lui Dumnezeu. Fără inspiraţie divină, nici un biograf n-ar fi fost în stare să scrie astfel de analize pătrunzătoare.

Scriitorii Bibliei au considerat toate relatările istorice, pe care ea le conţine, ca rapoarte istorice adevărate şi nu ca mituri sau simboluri. Mulţi sceptici resping astăzi raportul cu privire la Adam şi Eva, la Iona şi la potop. Cu toate acestea, Isus Hristos le-a acceptat ca fiind adevărate din punct de vedere istoric şi relevante din punct de vedere spiritual (Mat. 12, 39-41; 19, 4-6; 24, 37-39).

Biblia nu vorbeşte despre o inspiraţie parţială şi nu spune că unele părţi ale Bibliei sînt mai puţin inspirate decît altele. Aceste teorii sînt simple speculaţii şi lipsesc Biblia de autoritatea ei divină.

Exactitatea Scripturilor. Aşa după cum Isus “S-a făcut trup, şi a locuit printre noi" (Ioan 1, 14), tot la fel, pentru ca noi să înţelegem adevărul, Biblia a fost dată în limbajul omenirii. Inspiraţia Scripturilor garantează exactitatea ei.

Cît de mult a ocrotit Dumnezeu transmiterea textului, pe lîngă asigurarea că mesajul este valabil şi adevărat? Este clar faptul că, în timp ce există variaţii în vechile manuscrise, adevărurile esenţiale au fost păstrate.3În timp ce este foarte posibil ca copiştii şi traducătorii Bibliei să fi făcut greşeli minore, dovezile arheologiei biblice descoperă faptul că multe aşa-zise erori erau în realitate înţelegeri greşite din partea cercetătorilor. Unele dintre aceste probleme au apărut, pentru că oamenii au citit istoria şi obiceiurile biblice cu ochii unor occidentali. Trebuie să admitem că oamenii cunosc numai în parte, iar posibilităţile lor de a pătrunde în acţiunile divinităţii rămîn limitate.

Observarea unor contradicţii, deci, nu trebuie să submineze încrederea în Sfînta Scriptură; ele sînt adesea produsul neputinţei noastre de a înţelege şi nu greşeli reale. Să-L judecăm oare pe Dumnezeu atunci cînd dăm peste o frază sau peste un text pe care nu-l putem înţelege pe deplin? Nu vom fi niciodată în stare să explicăm fiecare text al Scripturilor şi nici nu e nevoie. Împlinirea profeţiilor confirmă cu putere autenticitatea Scripturilor. În ciuda încercărilor de a fi distrusă, Biblia a fost păstrată cu o exactitate uimitoare, ba chiar miraculoasă. Compararea sulurilor de la Marea Moartă cu manuscrisele de mai tîrziu ale Vechiului Testament demonstrează grija cu care ea a fost transmisă.4 Ele confirmă credibilitatea şi veridicitatea Scripturilor, ca descoperire infailibilă a voinţei lui Dumnezeu.

Autoritatea Scripturilor

Scripturile au autoritate divină pentru că în ele Dumnezeu vorbeşte prin Duhul Sfînt. Astfel, Biblia este Cuvîntul scris al lui Dumnezeu. Unde este dovada acestei susţineri şi care sînt implicaţiile pentru viaţa noastră şi pentru eforturile noastre de a cunoaşte?

Afirmaţiile Scripturilor. Scriitorii Bibliei dau mărturie că soliile lor vin direct de la Dumnezeu. .Cuvîntul lui Dumnezeu" era acela care a venit la Ieremia, Ezechiel, Osea şi alţii (Ier. 1, 1. 2. 9; Ezech. 1, 3; Osea 1, 1; Ioel 1, 1; Iona 1, 1). Ca soli ai lui Dumnezeu (Hagai 1, 13; 2 Cron. 36, 16), profeţilor lui Dumnezeu li s-a poruncit să vorbească în numele Său, spunînd: .Aşa zice Domnul" (Ezech. 2, 4; Is. 7, 7). Cuvintele Sale sînt pentru ei scrisorile divine de acreditare şi autoritatea lor.

Uneori instrumentul folosit de Dumnezeu trece în planul al doilea. Matei se referă astfel la autoritatea ce stă în spatele profetului Vechiului Testament, pe care îl citează: “Toate aceste lucruri s-au întîmplat, ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul" (Mat. 1, 22). Domnul era văzut aici ca fiind factorul direct, autoritatea; profetul era agentul indirect.

Petru consideră scrierile lui Pavel drept “Scripturi" (2 Petru 3, 15-16). Iar Pavel mărturiseşte cu privire la ceea ce a scris că .n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos (Gal. 1, 12). Scriitorii Noului Testament primesc Cuvintele Domnului Hristos ca fiind Scripturi şi le consideră ca avînd aceeaşi autoritate ca şi scrierile Vechiului Testament (1 Tim. 5, 18; Luca 10, 7).

Isus şi autoritatea Scripturilor. În toată activitatea Sa, Isus a întărit autoritatea Scripturilor. Cînd era ispitit de Satana sau cînd Se lupta cu vrăjmaşii Săi, “stă scris" era folosit în apărarea Sa, ca şi în atacurile Sale (Mat. 4, 4. 7. 10; Luca 20, 17) “Omul nu trăieşte numai cu pîine", a spus El, “ci cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu" (Mat. 4, 4). Cînd a fost întrebat cum poate cineva să intre în viaţa veşnică, El a răspuns: “Cum este scris în Lege? Cum citeşti în ea?" (Luca 10. 26).

Isus a aşezat Biblia mai presus de tradiţie şi de părerile oamenilor. El a mustrat pe iudei, pentru că dădeau la o parte autoritatea Scripturilor (Marcu 7, 7- 9), şi a apelat la ei să studieze Scripturile mult mai atent, spunînd: “Oare n-aţi citit lucrul acesta din Scripturi?" (Mat. 21, 42; Marcu 12, 10. 26). El credea cu tărie în autoritatea cuvîntului profetic şi sublinia faptul că acesta arăta spre Sine. “Scripturile", spunea El, “mărturisesc despre Mine". “Căci dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine" (Ioan 5, 39. 46). Cele mai convingătoare declaraţii ale lui Isus privind misiunea Sa divină se bazau pe împlinirea de către El a profeţiilor Vechiului Testament (Luca 24, 25-27).

În felul acesta, fără nici o rezervă, Isus Hristos a primit Sfînta Scriptură ca descoperirea plină de autoritate a voii lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. El a văzut Scriptura ca un cod al adevărului, o revelaţie obiectivă, dată pentru a conduce omenirea din întunericul tradiţiilor greşite şi al miturilor la adevărata lumină a cunoaşterii mîntuitoare.

Duhul Sfînt şi autoritatea Scripturilor. În timpul vieţii Domnului Hristos, conducătorii religioşi şi mulţimea nepăsătoare n-au recunoscut adevărata Lui identitate. Unii au crezut că El era un profet, asemenea lui Ioan Botezătorul, Ilie sau Ieremia, un simplu om. Cînd Petru a mărturisit că Isus era “Hristosul, Fiul Viului Dumnezeu", Isus a arătat că mărturisirea sa a fost posibilă datorită unei iluminări divine (Mat. 16, 13-17). Pavel subliniază acelaşi adevăr: “Nimeni nu poate zice: Isus este Domnul, decît prin Duhul Sfînt" (1 Cor. 12, 3).

Tot aşa este şi cu Cuvîntul scris al lui Dumnezeu. Fără iluminarea minţii noastre de către Duhul Sfînt, nu vom putea înţelege niciodată în mod corect Biblia sau s-o recunoaştem ca voinţa autorizată a lui Dumnezeu.5Deoarece “nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu" (1 Cor. 2, 11), “omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sînt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte" (1 Cor. 2, 14). În consecinţă, “propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sînt pe calea pierzării" (1 Cor. 1, 18).

Numai cu ajutorul Duhului Sfînt, care cercetează “lucrurile adînci ale lui Dumnezeu" (1 Cor. 2, 10), poate cineva ajunge să se convingă de autoritatea Bibliei ca descoperire a lui Dumnezeu şi a voii Sale. Numai atunci crucea devine “puterea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1, 18) şi oricine se poate alătura mărturiei lui Pavel, care spunea că “noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său" (1 Cor. 2, 12).

Sfînta Scriptură şi Duhul Sfînt nu pot fi niciodată despărţite. Duhul Sfînt este atît autorul, cît şi descoperitorul adevărului biblic.

Autoritatea Scripturilor în viaţa noastră creşte sau descreşte în raport cu concepţia noastră despre inspiraţie. Dacă noi înţelegem Biblia ca fiind numai o colecţie de mărturii omeneşti, sau dacă autoritatea pe care i-o acordăm depinde de felul în care se mişcă sentimentele sau emoţiile, atunci autoritatea ei în viaţa noastră este subminată. Dar, atunci cînd recunoaştem vocea lui Dumnezeu vorbind prin scriitorii ei - indiferent cît de slabi şi omeneşti au fost ei – Scripturile devin autoritatea absolută în probleme de doctrină, mustrare, îndrumare şi învăţătură în neprihănire (2 Tim. 3, 16).

Întinderea autorităţii Scripturilor. Contradicţiile dintre Sfînta Scriptură şi ştiinţă sînt frecvent, rezultatul speculaţiilor. Atunci cînd nu putem armoniza ştiinţa cu Scriptura, aceasta se întîmplă pentru că noi “înţelegem imperfect fie ştiinţa, fie revelaţia..., dar, înţelese corect, ele sînt într-o perfectă armonie".6

Toată înţelepciunea omenească trebuie să fie supusă autorităţii Scripturii. Adevărurile Bibliei sînt norma după care trebuie să fie probate toate celelalte adevăruri. Judecarea Cuvîntului lui Dumnezeu după standardele mărginite ale omului se aseamănă cu încercarea de a măsura stelele cu metrul. Biblia nu trebuie să fie supusă normelor omeneşti. Ea este mai presus de toată înţelepciunea şi literatura omenească. În loc să judecăm Biblia, toţi vom fi judecaţi de ea, pentru că ea este standardul caracterului şi criteriul de verificare al întregii experienţe şi gîndiri omeneşti.

În cele din urmă, Sfînta Scriptură are autoritate chiar şi peste darurile spirituale ce vin de la Duhul Sfînt, inclusiv călăuzirea prin darul profetic sau vorbirea în limbi (1 Cor. 12; 14, 1; Ef. 4, 7-16). Darurile Duhului nu întrec Biblia, dimpotrivă ele trebuie să fie probate cu Biblia şi, dacă nu sînt în armonie cu ea, trebuie să fie înlăturate ca nefiind adevărate. .La Lege şi la mărturie, căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile peste poporul acesta" (Is. 8, 20).

Unitatea Scripturilor

O citire superficială a Scripturii va avea ca rezultat o înţelegere superficială a ei. Citită în felul acesta, Biblia poate să pară o amestecătură fără noimă de povestiri, predici şi istorie. Şi totuşi, aceia care sînt deschişi iluminării Duhului lui Dumnezeu, aceia care sînt dispuşi să caute adevărurile ascunse, cu răbdare şi multă rugăciune, descoperă că Biblia scoate la iveală o unitate fundamentală în ceea ce ne învaţă despre principiile mîntuirii. Biblia nu se prezintă într-o uniformitate monotonă. Din contră, ea cuprinde o bogată şi colorată diversitate de mărturii armonioase, de o frumuseţe rară şi distinsă. Şi, datorită acestei varietăţi de perspective, Cuvîntul lui Dumnezeu este în stare să facă faţă mai bine nevoilor omului, de-a lungul tuturor timpurilor.

Dumnezeu nu S-a descoperit pe Sine omenirii într-un şir continuu de declaraţii neîntrerupte, ci puţin cîte puţin, în decursul unor generaţii succesive. Fie că au fost scrise de Moise în cîmpia Madian, fie de Pavel într-o închisoare romană, cărţile ei dau pe faţă acelaşi Spirit, aceeaşi comunicare inspirată. O înţelegere a acestei “descoperiri progresive" contribuie la înţelegerea Bibliei şi a unităţii ei.

Deşi au fost scrise în generaţii diferite, adevărurile Vechiului şi Noului Testament rămîn inseparabile: ele nu se contrazic unele cu altele. Cele două Testamente sînt unul, aşa cum Dumnezeu este Unul singur. Vechiul Testament, prin profeţii şi simboluri, descoperă Evanghelia Mîntuitorului ce avea să vină; Noul Testament, prin viaţa lui Isus, descoperă pe Mîntuitorul care a venit, Evanghelia în realitate. Amîndouă descoperă pe acelaşi Dumnezeu. Vechiul Testament serveşte ca temelie Noului Testament. El este cheia ce deschide Noul Testament, în timp ce Noul Testament explică tainele Vechiului Testament.

Plin de har şi bunătate, Dumnezeu ne cheamă să-L cunoaştem prin cercetarea Cuvîntului Său. În el putem găsi bogatele binecuvîntări ale asigurării mîntuirii noastre. Putem descoperi - pentru noi - că Scripturile sînt “de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire". Prin ele, noi putem fi “desăvîrşiţi şi cu totul destoinici pentru orice lucrare bună" (2 Tim. 3, 16- 17).

Referinţe

1. E. G. White, “Selected Messages" (Mărturii selectate) Washington, D. C. , Review and Herald, cartea 1, pag. 21. 2. Ibid. 3. Pentru o explicaţie a diferenţelor în manuscrise, vezi E. G. White “Early Writings" (Experienţe şi Viziuni) Washington, D. C. , Review and Herald, pag. 220, 221). 4. Vezi Siegfried H. Horn, “The Spade Confirms the Book" Washington, D. C. , Review and Herald. 5. Pentru o înţelegere generală a interpretării biblice a adventiştilor de ziua a şaptea, vezi raportul prezentat la Comitetul Anual al Conferinţei Generale din 12 oct. 1986, “Methods of Bible Study" (Metode de studiere a Bibliei), distribuit de către Biblical Research Institute, Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea. Vezi, de asemenea, “A Symposium on Biblical Hermeneutics", (ed. G. M. Hyde, Washington D. C. , Review and Herald, 1974), G. F. Hasel; “Understanding the Living Word of God" (Mountain View, CA. , Pacific Press, 1980); G. Damsteegt, “Interpreting the Bible", lucrare pregătită pentru întîlnirea Comitetului de Cercetări Biblice al Diviziunii Orientului Îndepărtat, Singapore, mai 1986). 6. E. G. White, “The Story of Patriarchs and Prophets" (Patriarhi şi Profeţi), (Mountain View, CA. Pacific Press, 1958, pag. 114).

Dumnezeirea

Adventiştii de ziua a şaptea cred...

Că există un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, o unitate a trei Persoane coexistînd din veşnicie. Dumnezeu este nemuritor, atotputernic, atotcunoscător, mai presus de toate şi pretutindeni prezent. El este infinit şi mai presus de înţelegerea omenească, dar cunoscut totuşi prin faptul că S-a descoperit pe Sine. El este pentru totdeauna vrednic de închinare, adorare şi slujire de către întreaga creaţiune.

Dumnezeirea

La Calvar, aproape toţi L-au lepădat pe Hristos. Numai puţini au recunoscut, în adevăr, cine era Isus. Printre ei s-a aflat tîlharul muribund, care L-a numit Domn (Luca 23, 42), şi soldatul roman, care a spus: "Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu" (Marcu 15, 39).

Cînd Ioan scria "a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit" (Ioan 1, 11), el nu se gîndea numai la mulţimea de la cruce ori numai la poporul Israel, ci la fiecare generaţie de oameni ce a trăit în această lume. În afară de o mînă de oameni, întreaga omenire, asemenea acelei mulţimi de la Calvar, nu a recunoscut în Isus Hristos pe Dumnezeul şi Mîntuitorul ei. Acest refuz, cel mai mare şi mai tragic din istoria omenirii, arată că oamenii au o înţelegere complet greşită despre Dumnezeu.

Cunoaşterea lui Dumnezeu

Multele teorii care încearcă să explice pe Dumnezeu şi multele argumente pro sau contra existenţei Sale arată că înţelepciunea omenească nu poate să pătrundă Divinitatea. Bizuirea numai pe înţelepciunea omenească, pentru a învăţa despre Dumnezeu, este ca şi cînd ai folosi o lupă pentru a cerceta constelaţiile. De aceea, pentru mulţi, înţelepciunea lui Dumnezeu este o "înţelepciune ascunsă" (1 Cor. 2, 7). Pentru ei, Dumnezeu este o taină. Pavel scria: "Şi pe care n-a cunoscut-o nici unul din fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei" (1 Cor. 2, 8).

Una dintre poruncile de bază ale Scripturilor este aceea de a iubi pe "Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău" (Mat. 22, 37; Deut. 6, 5). Noi nu putem iubi pe cineva despre care nu ştim nimic; totuşi, nici cercetînd nu putem afla lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu (Iov 11, 7). Atunci cum Îl vom putea cunoaşte şi iubi pe Creator?

Dumnezeu poate fi cunoscut.

Înţelegînd situaţia nenorocită a neamului omenesc, Dumnezeu, în iubirea şi compasiunea Sa, a venit la noi prin Biblie. Ea descoperă faptul că "creştinismul nu este un raport al căutării lui Dumnezeu de către om, ci el este rezultatul descoperirii pe care Dumnezeu ne-a oferit-o cu privire la Sine şi la planurile Sale cu omul". 1 Această autorevelare a Sa este destinată să ridice o punte de legătură peste abisul dintre lumea răsvrătită şi un Dumnezeu iubitor.

Manifestarea celei mai mari iubiri a lui Dumnezeu vine prin suprema Sa revelaţie, Isus Hristos, Fiul Său. Prin Isus, noi putem cunoaşte pe Tatăl, aşa cum declara Ioan: "Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi sîntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică" (1 Ioan 5, 20).

Şi Domnul Isus a spus: "Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17,3).

Aceasta este o veste bună. Deşi este o imposibilitate să cunoşti în mod complet pe Dumnezeu, Scriptura ne permite o cunoaştere practică a Lui, ceea ce pentru noi este suficient spre a intra într-o relaţie mîntuitoare cu El.

Obţinerea unei cunoaşteri a lui Dumnezeu. Spre deosebire de alte cunoaşteri, cunoaşterea lui Dumnezeu este tot atît de mult o problemă a inimii, cît şi a minţii. Ea implică întreaga persoană şi nu numai intelectul. Trebuie să existe o deschidere faţă de Duhul Sfînt şi o dispoziţie de a face voia lui Dumnezeu (Ioan 7, 17; Mat. 11, 27). Domnul Isus a spus: "Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!" (Mat. 5, 8).

Deci, cei ce nu cred nu pot înţelege pe Dumnezeu. Pavel exclama: "Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? Căci, întrucît lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mîntuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii" (1 Cor. 1, 20-21).

Calea prin care noi învăţăm să-L cunoaştem pe Dumnezeu din Biblie diferă de toate celelalte metode de a acumula cunoştinţe. Noi nu ne putem situa mai presus de Dumnezeu şi nu Îl putem trata ca pe un obiect supus analizei şi măsurătorilor. În căutarea noastră după o cunoaştere a lui Dumnezeu, noi trebuie să ne supunem autorităţii descoperirii pe care El ne-a dat-o despre Sine - Biblia. Deoarece Biblia este propriul său interpret, noi trebuie să ne supunem principiilor şi metodelor pe care ea le oferă. Fără aceste linii călăuzitoare biblice, noi nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu.

De ce atît de mulţi oameni din timpul Domnului Hristos nu au văzut în Isus pe Dumnezeu care li Se descoperea? Pentru că, refuzînd să se supună călăuzirii Duhului Sfînt prin Scripturi, ei au interpretat greşit solia lui Dumnezeu şi au crucificat pe Mîntuitorul lor. Dificultatea nu a fost la nivelul inteligenţei. Închiderea inimii lor a fost aceea care le-a întunecat mintea, ducînd la pierdere veşnică.

Existenţa lui Dumnezeu

Sînt două izvoare principale de dovezi pentru existenţa lui Dumnezeu: cartea naturii şi Scripturile.

Dovezi din creaţiune. Oricine poate cunoaşte pe Dumnezeu prin natură şi experienţă umană. David scria: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mîinilor Lui" (Ps. 19, 1). Ioan susţinea că descoperirea lui Dumnezeu, inclusiv natura, luminează pe orice om (Ioan 1, 9). Iar apostolul Pavel exclama că "însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii" (Rom. 1, 20).

Dovezi ale existenţei lui Dumnezeu se văd şi în comportamentul uman. În practicile religioase ale atenienilor, care se închinau "unui Dumnezeu necunoscut", apostolul Pavel a văzut dovada unei credinţe în Dumnezeu. El spunea: "Ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu" (Fapte 17, 23). Pavel spunea, de asemenea, că şi comportamentul celor ce nu erau creştini vorbea despre mărturia din cugetul lor" şi arăta că Legea lui Dumnezeu este scrisă "în inimile lor" (Rom. 2, 14. 15). Această intuiţie, că Dumnezeu există, se găseşte chiar şi la cei care nu au acces la Biblie. Această descoperire generală a lui Dumnezeu a dus la un număr de argumente raţionale clasice în favoarea existenţei lui Dumnezeu. 2

Dovezi din Scriptură. Biblia nu argumentează existenţa lui Dumnezeu. Ea pleacă de la aceasta ca de la un fapt acceptat. Textul de început al Sfintelor Scripturi declară că "la început Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul" (Gen. 1,1). Biblia Îl descrie pe Dumnezeu ca fiind Creator, Susţinător şi Conducător a toată creaţiunea. Revelarea lui Dumnezeu prin creaţiune este atît de puternică, încît nu există nici o scuză pentru ateism, care apare prin înăbuşirile adevărului divin sau într-o minte ce refuză să recunoască dovada că Dumnezeu există (Ps.14, 1; Rom. 1, 18-22. 28).

Există suficiente dovezi în favoarea existenţei lui Dumnezeu, dovezi care să convingă pe oricine caută , în mod serios, să descopere adevărul cu privire la El. Cu toate acestea, credinţa este o condiţie necesară, pentru că "fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută" (Evr. 11, 6).

Cu toate acestea, credinţa în Dumnezeu nu este oarbă. Ea se bazează pe suficiente dovezi, pe care le găsim în descoperirea lui Dumnezeu prin Scripturi, ca şi prin natură.

Dumnezeul Scripturii

Biblia descoperă calităţile esenţiale ale lui Dumnezeu, prin numele Sale, prin activitatea Sa şi prin atributele Sale.

Numele lui Dumnezeu. În vremea cînd Scripturile au fost scrise, numele aveau un rol important, cum încă este situaţia pînă astăzi în Orient. În acele locuri, numele dă pe faţă caracterul celui ce-l poartă, adevărata lui natură şi identitate. Importanţa numelor lui Dumnezeu, care dezvăluie natura Sa, caracterul şi calităţile Sale, este descoperită în porunca Sa: "Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului Tău" (Ex. 20, 7). David cânta: "Voi cînta Numele Domnului, Numele Celui Prea Înalt" (Ps. 7, 17). "Numele Lui este sfînt şi înfricoşat" (Ps. 111, 9). "Să laude Numele Domnului! Căci numai Numele Lui este înălţat" (Ps. 148, 13).

Numele ebraice El şi Elohim (Dumnezeu) descoperă puterea divină a lui Dumnezeu. Ele Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Cel tare şi puternic, Dumnezeul creaţiunii (Gen. 1, 1; Ex. 20, 2; Dan. 9, 4). Elion (Cel Prea Înalt) şi El Elion (Dumnezeul Cel Prea Înalt) îndreaptă atenţia spre înalta poziţie a lui Dumnezeu (Gen. 14, 18-20; Is. 14, 14). Adonai (Domnul) Îl înfăţişează pe Dumnezeu ca pe un Conducător puternic (Is. 6, 1; Ps. 35, 23). Aceste nume subliniază caracterul transcedental şi maiestuos al lui Dumnezeu.

Alte nume descoperă faptul că Dumnezeu este dispus să intre în legătură cu oamenii. Shaddai (Atotputernic) şi El Shaddai (Dumnezeu Cel Atotputernic) înfăţişează pe Dumnezeul Cel Atotputernic, Izvorul binecuvîntării şi al mîngîierii (Ex. 6, 3: Ps. 91, 1). Numele Jahweh, 3 tradus cu Iehova sau Domnul, subliniază legămîntul lui Dumnezeu, credincioşia şi harul Său (Ex. 15, 2-3; Osea 12, 5-6). În Exod 3, 14, Iahweh Se prezintă pe Sine ca fiind "Eu sînt Cel ce sînt" sau "Voi fi ceea ce voi fi", arătînd legătura Sa neschimbătoare cu poporul Său. În unele ocazii, Dumnezeu S-a descoperit chiar mai intim, ca "Tată" (Deut. 32, 6; Is. 63, 16; Ier. 31, 9; Mal. 2, 10), în timp ce numea pe Israel "fiul Meu, întîiul Meu născut" (Exod 4, 22; Deut. 32, 19).

Cu excepţia numelui "Tată", numele din Noul Testament pentru Dumnezeu poartă semnificaţii echivalente numelor din Vechiul Testament. În Noul Testament, Isus foloseşte numele Tată, pentru a ne aduce într-o legătură mai strînsă şi personală cu Dumnezeu (Mat. 6, 9; Marcu 14, 36: Rom. 8, 15; Gal. 4, 6).

Activitatea lui Dumnezeu. Scriitorii Bibliei şi-au luat mai mult timp să descrie activitatea lui Dumnezeu decît să descrie fiinţa Sa. Dumnezeu este prezentat ca fiind Creator (Gen. 1, 1; Ps. 24, 1-2), Susţinător al lumii (Evrei 1, 3),Răscumpărător şi Mîntuitor (Deut. 5, 6; 2 Cor. 5, 19), purtînd povara pentru destinul final al omenirii. El face planuri (Is. 46, 11), spune mai dinainte ce are să se întîmple (Is. 46, 10), face făgăduinţe (Deut. 15, 6; 2 Petru 3, 9). El iartă păcatele (Ex. 34, 7), de aceea El este îndreptăţit să-I aducem închinarea noastră (Apoc. 14, 6-7). În final, Scripturile Îl descoperă pe Dumnezeu ca fiind Conducător, "Împărat veşnic, Nemuritor, Nevăzut, Singurul Dumnezeu" (1 Tim. 1, 17). Acţiunile Sale confirmă faptul că El este un Dumnezeu personal.

Atributele lui Dumnezeu. Scriitorii Scripturii aduc informaţii suplimentare cu privire la esenţa lui Dumnezeu, prin mărturiile lor cu privire la atributele Sale divine.

Atributele netransmisibile ale lui Dumnezeu cuprind aspecte ale naturii Sale divine ce n-au fost date fiinţelor create. Dumnezeu există prin Sine, căci El are "viaţa în Sine" (Ioan 5, 26). El este independent în voinţa (Efes. 1, 5) şi în puterea Sa (Ps. 115, 3). El este atotcunoscător, (Iov 37, 16; Ps. 139, 1-18; 147, 5; 1 Ioan 3, 20), pentru că, fiind Alfa şi Omega (Apoc. 1, 8), El cunoaşte de la început sfîrşitul lucrurilor (Is. 46, 9-11).

Dumnezeu este omniprezent (Ps. 139, 7-12; Evr. 4, 13), fiind mai presus de spaţiu. Cu toate acestea, El este pe deplin prezent în orice parte a spaţiului; El este veşnic (Ps. 90, 2; Apoc. 1, 8), El trece dincolo de barierele timpului şi totuşi El este pe deplin prezent în fiecare moment al timpului.

Dumnezeu este atotputernic - omnipotent. Astfel că nimic nu este imposibil pentru El, asigurîndu-ne că El aduce la îndeplinire tot ceea ce-Şi propune (Dan. 4, 17. 25. 35; Mat. 19, 26; Apoc. 19, 6). El este imuabil sau neschimbător - pentru că El este desăvîrşit. El spune: "Eu sînt Domnul, Eu nu Mă schimb" (Mal. 3, 6; Ps. 33, 11; Iacov 1, 17). Deoarece, într-un anumit sens, aceste atribute definesc pe Dumnezeu, ele sînt netransmisibile.

Atributele lui Dumnezeu care sînt comunicabile sau transmisibile, pornesc din interesul Său plin de iubire faţă de neamul omenesc. Ele cuprind iubirea (Rom. 5, 8), harul (Rom. 3, 24), mila (Ps. 145, 9), răbdarea (2 Petru 3, 15), sfinţenia (Ps. 99, 9), neprihănirea (Ezra 9, 15; Ioan 17, 25), dreptatea (Apoc. 22, 12) şi adevărul (1 Ioan 5, 20). Aceste daruri vin numai împreună cu Dătătorul.

Suveranitatea lui Dumnezeu

Scriptura vorbeşte în mod clar despre suveranitatea lui Dumnezeu: "El face ce vrea. şi nimeni nu poate să-I zică: "Ce faci?" (Dan. 4, 35). "Căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute" (Apoc. 4, 11). "Domnul face tot ce vrea în ceruri şi pe pămînt" (Ps. 135, 6). Astfel

Solomon a putut să spună: "Inima împăratului este ca un rîu de apă în mîna Domnului, pe care îl îndreaptă încotro vrea (Prov. 21, 1). Pavel, conştient de suveranitatea lui Dumnezeu, scria: "Dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce iarăşi la voi" (Fapte 18, 21; vezi şi Rom. 15, 32), în timp ce Iacov sfătuia: "Voi dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: ’Dacă va vrea Domnul’. (Iacov 4, 15).

Predestinaţia şi libertatea omului. Scriptura descoperă faptul că Dumnezeu are controlul deplin asupra lumii. El a .rînduit mai dinainte" pe oameni să fie asemenea chipului Fiului Său" (Rom. 8, 29-30), să fie adoptaţi ca fii şi fiice ale Sale şi să obţină astfel moştenirea (Ef. 1, 4, 5, 11). Ce implicaţii are o asemenea suveranitate asupra libertăţii omului ?

Verbul "a predestina" înseamnă "a determina mai dinainte". Unii susţin că aceste pasaje ne învaţă că Dumnezeu alege în mod arbitrar pe unii pentru mîntuire, iar pe alţii pentru pieire, indiferent de propria lor alegere. Dar un studiu al contextului acestor pasaje arată că apostolul Pavel nu ne vorbeşte despre excluderea arbitară a unora de către Dumnezeu.

Direcţia acestei argumentări este clară: acceptarea şi nu respingerea. Biblia declară în mod clar că Dumnezeu "doreşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului" (1 Tim. 2, 4). El "doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă" (2 Petru 3, 9). Nu există nici o dovadă că Dumnezeu a decretat ca unele persoane să fie pierdute; un astfel de decret ar nega Calvarul pe care Domnul Isus a murit pentru toţi. Cuvîntul "oricine" din textul: "Căci atît de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16) înseamnă că oricine poate fi mîntuit.

"Că voinţa liberă a omului este factorul determinant în destinul său este evident din faptul că Dumnezeu prezintă continuu rezultatele ascultării şi neascultării şi cere păcătosului să aleagă ascultarea şi viaţa (Deut. 30, 19; Iosua 24, 15; Is. 1, 16. 20; Apoc. 22, 17) şi din faptul că este posibil pentru credincios ca, după ce a primit odată şi a gustat darul ceresc, să cadă şi să fie pierdut (1 Cor. 9, 27; Gal. 5, 4: Evrei 6, 4-6; 10, 29).

Dumnezeu poate prevedea ce alegere va face fiecare persoană, dar această cunoaştere mai dinainte a Sa nu determină ce anume alegere va fi făcută. Predestinaţia biblică constă în hotărîrea sau planul lui Dumnezeu, ca toţi aceia care aleg să creadă în Hristos să fie mîntuiţi" (Ioan 1, 12; Efes. 1, 4-10). 4

Atunci, ce vrea să zică Scriptura cînd spune despre Dumnezeu că "pe Iacov l-am iubit şi pe Esau l-am urît" (Rom. 9, 13) şi că El a "împietrit inima lui Faraon" (vers. 17. 18. 15. 16; Ex. 9, 16; 4, 21)? Contextul acestor versete arată că subiectul lui Pavel este misiunea şi nu mîntuirea. Răscumpărarea este oferită tuturor oamenilor, dar Dumnezeu alege anumite persoane pentru lucrări speciale. Mîntuirea a fost în mod egal posibilă pentru Iacov şi Esau, dar Dumnezeu l-a ales pe Iacov, nu pe Esau, să fie linia prin care El să ducă lumii solia mîntuirii. Dumnezeu exercită suveranitatea Sa în strategia misiunii Sale.

Cînd Scriptura spune că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon, se atribuie lui Dumnezeu ceea ce El îngăduie şi nu se implică faptul că El doreşte sau porunceşte aceasta. Răspunsul negativ al lui Faraon la chemarea lui Dumnezeu ilustrează respectul lui Dumnezeu faţă de libertatea de alegere a omului.

Preştiinţa lui Dumnezeu şi libertatea omului. Unii cred că, în legătura lui Dumnezeu cu oamenii, El nu are cunoştinţă de alegerea lor, înainte ca aceasta să aibă loc, că Dumnezeu cunoaşte unele evenimente viitoare cum ar fi a doua venire, mileniul, refacerea pămîntului, dar că El nu are nici o idee cine va fi mîntuit. Ei consideră că legătura dinamică a lui Dumnezeu cu neamul omenesc ar fi în pericol, dacă El ar şti tot ce se întîmplă din veşnicie în veşnicie. Unii sugerează ideea că El S-ar plictisi, dacă ar şti sfîrşitul de la început.

Dar cunoaşterea de către Dumnezeu a ceea ce va face cineva nu influenţează cu nimic alegerea sa, după cum cunoaşterea de către un istoric a ceea ce oamenii au făcut în trecut nu vine în conflict cu acţiunile lor. După cum un aparat de fotografiat înregistrează o scenă, dar nu o schimbă, tot aşa preştiinţa priveşte în viitor, fără să-l schimbe. Preştiinţa Dumnezeirii nu violează niciodată libertatea omului.

Dinamica lăuntrică a Dumnezeirii

Există un singur Dumnezeu? Ce este atunci cu Domnul Hristos şi Duhul Sfînt?

Unicitatea lui Dumnezeu. În contrast cu păgînii naţiunilor înconjurătoare, Israel credea că există un singur Dumnezeu (Deut. 4, 35; 6, 4; Is. 45, 5; Zah. 14, 9). Noul Testament subliniază, de asemenea, unicitatea lui Dumnezeu (Marcu 12, 29-32; Ioan 17, 3; 1 Cor. 8, 4-6: Ef. 4, 4-6; 1 Tim. 2, 5). Acest accent pus pe monoteism nu contrazice conceptul creştin de Dumnezeu triun sau Trinitate - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt - ci, dimpotrivă, afirmă faptul că nu există un panteon al diferitelor zeităţi.

Pluralitate în interiorul Dumnezeirii. Deşi Vechiul Testament nu învaţă în mod explicit că Dumnezeu este triun, el face aluzii la o pluralitate înăuntrul Dumnezeirii. Adesea, Dumnezeu foloseşte pronumele la plural, ca de exemplu: "Să facem om după Chipul Nostru" (Gen. 1, 26); .Iată că omul a ajuns ca unul din Noi" (Gen. 3, 22); "Haidem să Ne pogorîm" (Genesa 11, 7). Adesea, Îngerul Domnului este identificat cu Dumnezeu. Arătîndu-i-Se lui Moise, Îngerul Domnului a spus: "Eu sînt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov" (Ex. 3, 6).

Diferite referinţe disting Duhul lui Dumnezeu de Dumnezeu. În istoria Creaţiunii ni se spune că "Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. (Gen. 1, 2). Unele texte nu numai că se referă la Duhul, ci includ o a treia Persoană în lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu: "Şi acum, Domnul Dumnezeu (Tatăl) m-a trimis (Fiul lui Dumnezeu) cu Duhul Său (Duhul Sfînt)" (Is. 48, 16). "Am pus (Tatăl) Duhul Meu (Duhul Sfînt) peste El (Mesia); El va vesti neamurilor judecata" (Is. 42, 1).

Relaţiile din interiorul Dumnezeirii. Prima venire a Domnului Hristos ne dă o viziune mult mai clară asupra Treimii lui Dumnezeu. Evanghelia lui Ioan descoperă faptul că Dumnezeirea este alcătuită din Dumnezeu Tatăl (vezi cap. 3 al acestei cărţi), Dumnezeu Fiul (cap. 4) şi Dumnezeu Duhul Sfînt (cap. 5), o unitate a trei Persoane, coexistînd din veşnicie, avînd o relaţie unică şi tainică.

1. O legătură a iubirii. Cînd Isus Hristos a strigat: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Marcu 15, 34), El suferea de înstrăinarea de Tatăl Său, cauzată de păcat. Păcatul a frînt legătura originară a neamului omenesc cu Dumnezeu (Gen. 3, 6-10; Is. 59, 2). În ultimele Sale ore, Isus, Cel care n-a cunoscut păcat, a devenit păcat pentru noi. Luînd asupra Sa păcatul nostru, luînd locul nostru, El a suportat separarea de Dumnezeu, care era partea noastră, şi a murit în consecinţă.

Păcătoşii nu vor înţelege niciodată ce a însemnat moartea lui Isus pentru Dumnezeire. Din veşnicie, Isus fusese cu Tatăl Său şi cu Duhul Sfînt. Ei au trăit coexistînd din veşnicie, coexistînd în totală dăruire de sine şi iubire unul faţă de altul. A fi laolaltă pentru o perioadă atît de lungă vorbeşte de la sine de o iubire desăvîrşită, absolută, ce exista înăuntrul Dumnezeirii. "Dumnezeu este dragoste" (1 Ioan 4, 8) şi aceasta înseamnă că fiecare trăia pentru ceilalţi, astfel că ei cunoşteau o completă împlinire şi fericire.

Iubirea este definită în 1 Corinteni 13. Unii se întreabă cum pot fi aplicate calităţile răbdării înăuntrul Dumnezeirii, care avea o legătură desăvîrşită de iubire. Răbdarea a fost necesară prima dată, atunci cînd au avut de-a face cu îngerii răzvrătiţi şi, mai tîrziu, cu fiinţele omeneşti îndărătnice.

Nu există nici o distanţă între Persoanele Treimii divine. Toate trei sînt divine şi totuşi Ele Îşi împart puterea şi calităţile lor divine. În organizaţiile omeneşti, autoritatea finală stă într-o singură persoană - un preşedinte, împărat sau prim-ministru. În Dumnezeire, autoritatea finală se află asupra tuturor celor trei membri ai ei.

În timp ce Dumnezeirea nu este una în persoană, Dumnezeu este Una în scop, în spirit şi în caracter. Această unicitate nu şterge personalităţile distincte ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfînt. Şi nici separarea personalităţilor din cadrul Dumnezeirii nu distruge adevărul monoteist al Scripturilor, că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt sînt un singur Dumnezeu.

2. O relaţie de lucru. În cadrul Dumnezeirii, există o relaţie funcţională. Dumnezeu nu repetă o acţiune fără să fie necesar. Ordinea este prima lege a cerului şi Dumnezeu lucrează în mod ordonat. Această ordine decurge din Dumnezeire şi păstrează unitatea în cadrul acesteia. Tatăl acţionează ca sursă, Fiul ca Mijlocitor, iar Duhul Sfînt ca realizator.

Întruparea demonstrează foarte frumos spiritul de colaborare dintre cele trei Persoane ale Dumnezeirii. Tatăl a dat pe Fiul Său, Domnul Hristos S-a dat pe Sine Însuşi şi Duhul Sfînt L-a conceput pe Isus (Ioan 3, 16; Mat. 1, 18. 20). Cuvintele pe care îngerul le-a spus Mariei arată în mod clar activitatea Treimii divine în taina întrupării lui Dumnezeu în om: "Îngerul i-a răspuns: ’Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea, Sfîntul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu’". (Luca 1, 35).

Fiecare membru al Treimii divine a fost prezent la botezul Domnului Hristos: Tatăl dînd încurajare (Mat. 3, 17), Domnul Hristos dîndu-Se pe Sine ca să fie botezat, ca exemplu pentru noi (Mat. 3, 13-15), şi Duhul Sfînt dîndu-Se pe Sine lui Hristos ca să-I dea putere (Luca 3, 21-22).

Către sfîrşitul vieţii Sale pe pămînt, Isus Hristos a făgăduit că va trimite Duhul Sfînt ca Sfătuitor, ca Ajutor (Ioan 14, 16). Cîteva ore mai tîrziu, atîrnînd pe cruce, Isus a strigat către Tatăl Său: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Mat. 27, 46). În acele momente culminante pentru istoria mîntuirii, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt au fost implicaţi cu toţii, solidari.

Astăzi, Tatăl şi Fiul vin în legătură cu noi prin Duhul Sfînt. Domnul Isus a spus: "Cînd va veni Mîngîietorul, pe care-L voi trimite dela Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede dela Tatăl, El va mărturisi despre Mine" (Ioan 15, 26). Tatăl şi Fiul au trimis Duhul Sfînt ca să descopere fiecărei persoane pe Hristos. Marea sarcină a Treimii divine este aceea de a aduce pe Dumnezeu şi cunoaşterea lui Hristos la oricine (Ioan 17, 3) şi de a-L face pe Isus prezent şi real (Mat. 28, 20; Evr. 13, 5). Cei credincioşi sînt aleşi pentru mîntuire, spunea Petru, "după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sîngele lui Isus Hristos" (1 Petru 1, 2).

Binecuvîntarea apostolică cuprinde pe toate cele trei Persoane ale Dumnezeirii: "Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfîntului Duh, să fie cu voi cu toţi!" (2 Cor. 13, 14). Domnul Hristos se află în capul listei. Punctul de contact al lui Dumnezeu cu neamul omenesc a fost şi este Isus Hristos - Dumnezeu care a devenit om. Deşi toate cele trei Persoane ale Treimii colaborează în lucrarea mîntuirii, numai Domnul Isus a trăit ca om, a murit ca om şi a devenit Mîntuitorul nostru (Ioan 6, 47; Matei 1, 21; Fapte 4, 12). Dar, pentru că "Dumnezeu era în Hristos împăcînd lumea cu Sine" (2 Corinteni 5, 19), Dumnezeu poate, de asemenea, să fie denumit ca Mîntuitor al nostru (Tit 3, 4), căci El ne-a mîntuit prin Isus Hristos, Mîntuitorul (Efeseni 5, 23; Filipeni 3, 20; Tit 3, 6).

În această relaţie funcţională, diferitele Persoane ale Dumnezeirii îndeplinesc sarcini diferite în mîntuirea omului. Lucrarea Duhului Sfînt nu adaugă nimic la eficienţa jertfei ispăşitoare pe care Isus Hristos a adus-o pe cruce. Prin Duhul Sfînt, ispăşirea obiectivă de la cruce este aplicată în măsura în care Hristos, Cel care a făcut ispăşirea, este adus înăuntrul fiinţei umane. Astfel se face că Pavel vorbeşte despre "Hristos în voi nădejdea slavei" (Coloseni 1, 27).

Punctul central, mîntuirea

Biserica primară boteza persoanele în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfînt (Mat. 28, 19). Dar, deoarece iubirea şi planul lui Dumnezeu au fost descoperite prin Isus Hristos, Biblia se concentrează asupra Lui. El este nădejdea ce se prefigura în diferitele sacrificii şi sărbători din Vechiul Testament. El este Acela care ocupă centrul evenimentelor ce se descoperă în Evanghelii. El este Vestea cea bună, vestită de apostoli în predicile şi scrierile lor - fericita nădejde. Vechiul Testament priveşte spre venirea Lui; Noul Testament raportează prima Sa venire şi priveşte înainte spre revenirea Lui.

Domnul Hristos, Mijlocitorul între Dumnezeu şi noi, ne uneşte astfel cu Dumnezeirea. Isus este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6). Vestea cea bună este cuprinsă într-o Persoană şi nu în nişte ritualuri. Ea are de-a face cu o relaţie, o legătură personală şi nu numai cu nişte reguli - căci creştinismul este Hristos. În El, noi găsim miezul, conţinutul şi contextul întregului adevăr şi al vieţii.

Privind la cruce, noi privim în inima lui Dumnezeu. De pe acel instrument de tortură El a revărsat iubirea Sa pentru noi. Prin Hristos, iubirea Dumnezeirii umple inimile noastre suferinde şi goale. Isus Hristos atîrnă acolo ca dar al lui Dumnezeu şi Înlocuitor al nostru. La Calvar, Dumnezeu a coborît pînă la cel mai de jos nivel al pămîntului, pentru a ne întîlni; dar prin aceasta noi putem merge în locuri înalte. Cînd noi mergem la Golgota, înseamnă că am atins punctul cel mai înalt la care putem urca spre Dumnezeu.

La cruce, Treimea divină a dat pe faţă o deplină manifestare a altruismului. Acolo a avut loc completa revelare a lui Dumnezeu. Hristos a devenit om, ca să moară pentru neamul omenesc. El a considerat mai de valoare iubirea faţă de noi decît existenţa Sa. Acolo, Domnul Hristos a devenit "neprihănirea, sfinţirea şi răscumpărarea" noastră (1 Cor. 1, 30). Orice valoare sau importanţă avem sau vom avea vreodată, ele vin de la jertfa Sa pe cruce.

Singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul crucii. Domnul Hristos a descoperit Universului iubirea infinită a Dumnezeirii şi puterea ei mîntuitoare; El a revelat un Dumnezeu în trei Persoane, care a fost dispus să treacă prin agonia despărţirii, datorită unei iubiri necondiţionate pentru o planetă răzvrătită. De la această cruce, Dumnezeu vesteşte invitaţia Sa plină de iubire, ce ni se adresează: să ne împăcăm cu El şi "pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va întări inimile şi gîndurile în Hristos Isus" (Filip. 4, 7).

1. Gordon R. Lewis "Decide for Yourself; A Theological Workbook (Decide pentru tine însuţi; Un manual teologic) (Downers Grove, IL, Inter Varsity Press, 1978) pag. 15.

2. Acestea sînt argumente cosmologice, teologice, ontologice, antropologice şi religioase. Vezi şi T. H. Jemison, .Christian Beliefs" (Puncte de credinţă creştine) (Mountain View, CA, Pacific Press, /1959), pag. 72; R. Rice, .The Reign of God" (Împărăţia lui Dumnezeu) (Berrien Springs, MI, Andrews University Press, 1985), pag. 53-56. Aceste argumente nu dovedesc existenţa lui Dumnezeu, dar arată că existenţa lui Dumnezeu este o posibilitate reală. În ultimă analiză însă, convingerea în existenţa lui Dumnezeu se bazează pe credinţă.

3. "Yahweh" este o "transliterare ipotetică" a numelui sacru al lui Dumnezeu în Vechiul Testament (Ex. 3, 14. 15; 6, 3). Cuvîntul original ebraic conţinea cele patru consoane Y H W H. În decursul timpului, de teama de a nu profana numele lui Dumnezeu, iudeii au refuzat să rostească cu glas tare acest nume. În schimb, ori de cîte ori apărea Y H W H, ei aveau să citească cuvîntul Adonai. În secolul al şaptelea sau al optulea d. Hr. , cînd au fost introduse vocalele în cuvintele ebraice, masoreţii au adăugat vocalele de la Adonai la consoanele Y H W H. Combinaţia a dat cuvîntul Iehova. Unele traduceri preferă cuvîntul Yahweh (Biblia de la Ierusalim) sau Domnul (Vezi S. H. Horn, "Seventh-day Adventist Bible Dictionary" (Dicţionarul Biblic Adventist de Ziua a Şaptea). (Don F. Neufeld, ed. , Washington D. C. (Review and Herald, 1979, pag. 1192, 1193).

4. "Predestination" (Predestinaţia) Seventh-day Adventist Encyclopedia (Enciclopedia A. Z. Ş. ), D. F. Neufeld ed. , Washington D. C. Review and Herald, 1976, pag. 1144).

Adventiştii de ziua a şaptea cred...

Că Dumnezeu Tatăl cel veşnic este Creatorul, Izvorul, Susţinătorul şi Stăpînul întregii creaţiuni. El este drept şi sfînt, milos şi îndurător, încet la mînie, plin de bunătate şi credincioşie. Calităţile şi capacităţile manifestate în Fiul şi Duhul Sfînt caracterizează, de asemenea, pe Tatăl.

Dumnezeu Tatăl

Marea zi a judecăţii a început. Tronuri de foc cu roţi în flăcări sînt aduse şi aşezate la locul lor. Cel Îmbătrînit de zile Îşi ocupă locul Său. Maiestuos în înfăţişarea Sa, El prezidează curtea de judecată. Prezenţa Sa copleşitoare este simţită peste vasta asistenţă din sala de judecată. O mare mulţime de martori stă înaintea Lui. Judecata începe, cărţile sînt deschise şi se trece la examinarea raportului vieţii fiecărui om (Dan. 7, 9. 10).

Întreg Universul a aşteptat acest moment. Dumnezeu Tatăl va aduce la îndeplinire judecata Sa împotriva oricărei nelegiuiri. Sentinţa este dată: "Şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Prea Înalt" (Dan. 7, 22). Cuvinte de laudă, pline de bucurie şi mulţumire şi-au făcut auzite ecourile în tot cerul. Caracterul lui Dumnezeu este văzut în toată slava Sa, iar Numele Său minunat este reabilitat în tot Universul.

Puncte de vedere cu privire la Tatăl

Dumnezeu Tatăl a fost şi este adesea înţeles greşit. Mulţi cunosc misiunea Domnului Hristos pe pămînt în favoarea neamului omenesc şi rolul Duhului Sfînt în viaţa individului, dar ce anume are de-a face Tatăl cu noi? Este El, în contrast cu milostivul Său Fiu şi cu Duhul Sfînt, cu totul îndepărtat de pămîntul nostru, un Stăpîn absent, nemişcata Cauză Primară?

Sau El este, aşa cum gîndesc unii despre El, "Dumnezeul Vechiului Testament", un Dumnezeu al răzbunării, caracterizat de dictonul "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte" (Mat. 5, 38; vezi şi Ex. 21, 24)? Este El un Dumnezeu pretenţios, care cere perfecţiunea? Sau un Dumnezeu care stă într-un contrast izbitor cu descrierea pe care o face Noul Testament cu privire la un Dumnezeu iubitor care vorbeşte despre celălalt obraz şi cea de-a doua milă (Mat. 5, 39-41)?

Dumnezeu Tatăl în Vechiul Testament

Unitatea Vechiului şi a Noului Testament şi a planului lor comun de mîntuire este descoperită de faptul că este acelaşi Dumnezeu care vorbeşte şi acţionează în ambele Testamente pentru mîntuirea poporului Său. "După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rînduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfîrşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile" (Evr. 1, 1-2). Deşi Vechiul Testament face aluzie la Persoanele Dumnezeirii, el nu le diferenţiază. Dar Noul Testament face clar faptul că Domnul Hristos, Dumnezeu Fiul, a fost instrumentul activ în creaţiune (Ioan 1, 1-3. 14; Col. 1, 16), cum şi faptul că El a fost Dumnezeul care a scos pe Israel din Egipt (1 Cor. 10, 1-4; Ex. 3, 14; Ioan 8, 58). Ceea ce spune Noul Testament despre rolul Domnului Hristos în lucrarea creaţiunii şi a Exodului sugerează faptul că şi Vechiul Testament ne înfăţişează adesea portretul lui Dumnezeu Tatăl prin intermediul Fiului. "Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea cu Sine" (2 Cor. 5, 19). Vechiul Testament descrie pe Tatăl în următorii termeni:

Un Dumnezeu milostiv. Nici o fiinţă omenească păcătoasă n-a văzut vreodată pe Dumnezeu (Exod 33, 20). Noi nu avem o fotografie a chipului Său. Dumnezeu a demonstrat caracterul Său prin actele Sale milostive şi prin tabloul verbal pe care l-a făcut cunoscut în prezenţa lui Moise: "Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mînie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea pînă în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor pînă la al treilea şi al patrulea neam" (Ex. 34, 6-7; Evr. 10, 26. 27). Cu toate acestea, mila nu iartă orbeşte, ci ea este călăuzită de principiul dreptăţii. Aceia care resping mila Sa culeg pedeapsa Sa pentru nelegiuire.

La Sinai, Dumnezeu Şi-a exprimat dorinţa de a fi Prietenul lui Israel, de a fi cu ei. El i-a spus lui Moise: .Să-Mi facă un locaş Sfînt şi Eu voi locui în mijlocul lor" (Ex. 25, 8). Pentru că acesta era locul locuinţei lui Dumnezeu aici, pe pămînt, acest sanctuar a devenit punctul central al vieţii şi experienţei religioase a lui Israel.

Un Dumnezeu al legămîntului. Nerăbdător să stabilească legături trainice, Dumnezeu a încheiat legăminte solemne cu persoane ca Noe (Gen. 9, 1-17) şi Avraam (Gen. 12, 1-3. 7; 13, 14-17; 15, 1. 5. 6; 17, 1-8; 22, 15-18). Aceste legăminte ne descoperă un Dumnezeu personal, iubitor şi interesat în problemele poporului Său. Lui Noe, El i-a dat asigurarea că anotimpurile se vor succede cu regularitate (Gen. 8, 22) şi că niciodată nu va mai fi un potop peste întreg pămîntul (Gen. 9, 11); lui Avraam El i-a făgăduit că va avea mulţi urmaşi (Gen. 15, 5-7) şi o ţară în care el şi urmaşii săi să poată locui (Gen. 15, 18; 17, 8).

Un Dumnezeu răscumpărător. Ca Dumnezeu al exodului, El a condus, în mod miraculos, un popor de sclavi spre libertate. Acest mare act salvator constituie fundalul pentru întreg Vechiul Testament şi un exemplu al dorinţei Sale de a fi Răscumpărătorul nostru. Dumnezeu nu este o persoană distantă, izolată, insensibilă, ci Una care este foarte mult implicată în problemele noastre.

Psalmii, în mod deosebit, au fost inspiraţi de profunzimea angajamentului iubirii lui Dumnezeu. "Cînd privesc cerurile - lucrarea mîinilor Tale - luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: ’Ce este omul, ca să te gîndeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?’. (Ps. 8, 3-4). "Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea! Doamne, Tu eşti stînca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stînca mea, în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă, şi întăritura mea" (Ps. 18, 1-2); "Căci El nici nu dispreţuieşte, nici nu urăşte necazurile celui nenorocit" (Ps. 22, 24).

Un Dumnezeu al protecţiei. David L-a văzut pe Dumnezeu ca pe Cel în care noi putem găsi refugiu - ceva asemănător cu cele şase cetăţi israelite de scăpare, care adăposteau pe fugarii nevinovaţi. Tema repetată a "adăpostului" din psalmi caracterizează atît pe Domnul Hristos, cît şi pe Tatăl. Dumnezeirea a fost un refugiu. "Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde supt acoperişul cortului Lui, şi mă va înălţa pe o stîncă" (Ps. 27, 5). "Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi" (Ps. 46, 1). "Cum este înconjurat Ierusalimul de munţi, aşa înconjoară Domnul pe poporul Său, de acum şi pînă în veac" (Ps. 125, 2).

Psalmistul doreşte tot mai mult după Dumnezeul său: "Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu" (Ps. 42, 1. 2). Din experienţă, David mărturiseşte: "Încredinţează-ţi soarta în mîna Domnului, şi El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit" (Ps. 55, 22). "Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru" (Ps. 62, 8). "Dar Tu, Doamne, Tu eşti un Dumnezeu îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi în credincioşie" (Psalmul 86, 15).

Un Dumnezeu al iertării. După săvîrşirea păcatelor sale, adulter şi crimă, David s-a rugat fierbinte: "Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua dela mine Duhul Tău cel Sfînt" (Ps. 51, 1. 11). El a fost mîngîiat de asigurarea că Dumnezeu este uimitor de milostiv. "Ci cît sînt de sus cerurile faţă de pămînt, atît este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cît este de departe răsăritul de apus, atît de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El ştie din ce sîntem făcuţi; îşi aduce aminte că sîntem ţărînă" (Ps. 103, 11- 14).

Un Dumnezeu al bunătăţii. Dumnezeu este Acela care "face dreptate celor asupriţi, dă pîine celor flămînzi. Domnul izbăveşte pe prinşii de război. Domnul deschide ochii orbilor; Domnul îndreaptă pe cei încovoiaţi; Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi. Domnul ocroteşte pe cei străini, sprijineşte pe orfan şi pe văduvă" (Ps. 146, 7-9). Ce tablou grandios al lui Dumnezeu ne este dat în Psalmi!

Un Dumnezeu al credincioşiei. În ciuda măreţiei lui Dumnezeu, Israel a rătăcit majoritatea timpului departe de El (Lev. 26; Deut. 28). Dumnezeu este înfăţişat ca iubind pe Israel, aşa cum un soţ îşi iubeşte soţia. Cartea proorocului Osea este o ilustrare puternică a credincioşiei lui Dumnezeu în faţa necredincioşiei flagrante şi a respingerii. Continua iertare oferită de Dumnezeu descoperă iubirea Sa necondiţionată.

Deşi Dumnezeu a îngăduit lui Israel să suporte nenorocirile cauzate de necredincioşia sa - încercînd să-i corecteze căile - El încă îl înconjoară cu mila Sa. El îl asigură: "Tu, pe care te-am luat de la marginile pămîntului, şi pe care te-am chemat dintr-o ţară depărtată, căruia ţi-am zis: ’Tu eşti robul Meu, te aleg şi nu te lepăd!’ nu te teme, căci Eu sînt cu tine, nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sînt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare" (Is. 41, 9-10). În ciuda necredincioşiei lor, El le făgăduieşte plin de bunătate: "Îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, călcările de lege pe care le-au săvîrşit faţă de Mine". "Dacă inima lor netăiată împrejur se va smeri şi vor plăti datoria fărădelegilor lor, atunci Îmi voi aduce aminte de legămîntul Meu cu Iacov... cu Isaac... cu Avraam" (Lev. 26, 40-42; vezi şi Ier. 3, 12).

Dumnezeu reaminteşte poporului Său de atitudinea Sa răscumpărătoare: "Ţine minte aceste lucruri, Iacove, şi tu, Israele, căci eşti robul Meu. Eu te-am făcut, tu eşti robul Meu, Israele, nu Mă uita. Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor şi păcatele ca o ceaţă; întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat" (Is. 44, 21-22). Nu este de mirare că El a putut să spună: "Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mîntuiţi toţi cei ce sînteţi la marginile pămîntului! Căci Eu sunt cu tine, nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sînt Dumnezeu şi nu altul" (Is. 45, 22).

Un Dumnezeu al mîntuirii şi răzbunării. Descrierea pe care Vechiul Testament o face lui Dumnezeu, prezentîndu-L ca pe un Dumnezeu al răzbunării, trebuie văzută în contextul planului de nimicire a credinciosului Său popor de către cei nelegiuiţi. Folosind tema "ziua cea mare a Domnului", profeţii înfăţişează acţiunile lui Dumnezeu în favoarea poporului Său, la sfîrşitul timpului. Aceasta va fi o zi de mîntuire pentru poporul Său, dar o zi de răzbunare asupra vrăjmaşilor lor, care vor fi nimiciţi: "Spuneţi celor slabi de inimă: Fiţi tari, şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu, El Însuşi va veni, şi vă va mîntui" (Is. 35, 4). v Un Dumnezeu Tată. Adresîndu-se lui Israel, Moise s-a referit la Dumnezeu ca Tată al lor, care i-a răscumpărat: "Nu este El, oare, Tatăl tău care te-a făcut?" (Deut. 32, 6). Prin răscumpărare, Dumnezeu l-a adoptat pe Israel ca fiind copilul Său. Isaia scria: "Doamne, Tu eşti Tatăl nostru" (Is. 64, 8; vezi şi 63, 16). Prin Maleahi, Dumnezeu declară: "Eu sînt Tată" (Mal. 1, 6). În altă parte, Maleahi leagă calitatea de Tată a lui Dumnezeu de rolul Său de Creator: "N-avem toţi un singur Tată? Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu?" (Mal. 2, 10). Dumnezeu este Tatăl nostru atît prin creaţiune, cît şi prin răscumpărare. Ce adevăr glorios!

Dumnezeu Tatăl în Noul Testament

Dumnezeul Vechiului Testament nu Se deosebeşte de Dumnezeul Noului Testament. Dumnezeu Tatăl este prezentat ca fiind originea tuturor lucrurilor, Tată al tuturor adevăraţilor credincioşi şi, într-un sens special, Tată al lui Isus Hristos.

Tată a toată creaţiunea. Pavel Îl identifică pe Tatăl, deosebindu-L de Isus Hristos: "Totuşi pentru noi nu este decît un singur Dumnezeu: Tatăl, dela care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sînt toate lucrurile şi prin El şi noi" (1 Cor. 8, 6; vezi şi Evr. 12, 9; Ioan 1, 17). El mărturiseşte: "Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pămînt" (Ef. 3, 14-15).

Tatăl tuturor credincioşilor. În timpurile Noului Testament, această legătură spirituală tată-fiu exista nu numai între Dumnezeu şi poporul Israel, ci şi între Dumnezeu şi fiecare credincios, în mod individual. Isus Hristos a fixat principiile călăuzitoare pentru această legătură (Mat. 5, 45; 6, 6-15), care este instituită prin acceptarea de către cel credincios a Domnului Isus Hristos (Ioan 1, 12-13).

Prin răscumpărarea lucrată de Domnul Hristos, credincioşii sînt adoptaţi devenind copii ai lui Dumnezeu. Duhul Sfînt face posibilă această legătură. Domnul Hristos a venit ca să "răscumpere pe cei ce erau supt Lege, pentru ca să căpătăm înfierea. Şi pentru că sînteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: ’Ava’, adică ’Tată!’. (Gal. 4, 5-6; vezi şi Rom. 8, 15-16).

Isus descoperă pe Tatăl. Isus, Dumnezeu Fiul, a prezentat cea mai profundă concepţie cu privire la Dumnezeu Tatăl atunci cînd, ca o autorevelare a lui Dumnezeu, a venit în corp omenesc (Ioan 1, 14). Ioan declara că "nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu. Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1, 18), Isus a zis "Căci M-am coborît din cer.. (Ioan 6, 38). "Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl" (Ioan 14, 9). A cunoaşte pe Isus înseamnă a cunoaşte pe Tatăl.

Epistola către Evrei subliniază importanţa acestei descoperiri personale: "După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri, prin prooroci, în multe rînduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfîrşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile, El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui" (Evr. 1, 1-3).

1. Un Dumnezeu care dă. Isus L-a descoperit pe Tatăl Său ca pe un Dumnezeu care dă. Vedem acest lucru la creaţiune, la Betleem şi la Golgota.

La creaţiune, Tatăl şi Fiul au lucrat împreună. Dumnezeu ne-a dat viaţă, în ciuda faptului că El cunoştea că aceasta va duce la moartea propriului Său Fiu. La Betleem, dînd pe Fiul Său, El S-a dat pe Sine. Ce durere a suferit Tatăl atunci cînd Fiul Său a venit pe planeta noastră mînjită de păcat! Să ne imaginăm simţămintele Tatălui atunci cînd a văzut pe Fiul Său schimbînd iubirea şi adorarea îngerilor cu ura păcătoşilor, gloria şi fericirea cerului pentru calea morţii.

Dar Golgota este aceea care ne-a dat cea mai profundă cunoaştere a Tatălui. Tatăl, fiind divin, a suferit durerea despărţirii de Fiul Său - în viaţă ca şi în moarte - şi aceasta mult mai intens decît ar putea suferi o fiinţă omenească. El a suferit în aceeaşi măsură cu Domnul Hristos. Ce mărturie mai puternică ar fi putut fi adusă despre Tatăl? Crucea descoperă - aşa cum nimic altceva nu o poate face - adevărul despre Tatăl.

2. Un Dumnezeu al iubirii. Subiectul favorit al Domnului Hristos a fost bunătatea şi iubirea abundentă a lui Dumnezeu. El a spus: "Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei care vă bleastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţivă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mat. 5, 44-45). "Şi răsplata voastră va fi mare, şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv" (Luca 6, 35-36).

Aplecîndu-Se şi spălînd picioarele vînzătorului Său (Ioan 13, 5. 10-14), Domnul Isus a dat pe faţă natura iubitoare a Tatălui. Cînd vedem pe Domnul Isus hrănind mulţimea flămîndă (Marcu 6, 39-44; 8, 1-9), vindecînd pe cel surd (Marcu 9, 17-29), dînd celui mut grai ca să vorbească (Marcu 7, 32-37), deschizînd ochii orbului (Marcu 8, 22-26), făcînd pe cel paralizat să meargă (Luca 5, 18-26), vindecînd pe leproşi (Luca 5, 12-13), înviind pe morţi (Marcu 5, 35-43; Ioan 11, 1- 45), iertînd pe păcătoşi (Ioan 8, 3-11) şi scoţînd demoni (Mat. 15, 22-28; 17, 14-21), în toate acestea vedem pe Tatăl amestecîndu-Se printre oameni, dîndu-le viaţa Lui, eliberîndu-i, dîndu-le nădejde şi îndreptîndu-i către un pămînt nou, restaurat, ce stă să vină. Domnul Hristos ştia că descoperirea iubirii preţioase a Tatălui Său era decisiv pentru a aduce pe oameni la pocăinţă (Rom. 2, 4).

Trei dintre parabolele Domnului Hristos înfăţişează iubirea lui Dumnezeu pentru omenirea pierdută (Luca 15). Parabola oii pierdute ne învaţă că mîntuirea vine datorită iniţiativei lui Dumnezeu şi nu pentru că noi L-am căutat. După cum păstorul iubeşte oile sale şi-şi primejduieşte viaţa atunci cînd una lipseşte, într-o măsură mult mai mare, Dumnezeu Îşi manifestă iubirea fierbinte după fiecare persoană pierdută.

Parabola are, de asemenea, şi o importanţă cosmică. Oaia pierdută reprezintă lumea noastră răzvrătită, planeta noastră păcătoasă, un simplu atom în vastitatea Universului lui Dumnezeu. Darul costisitor al lui Dumnezeu, darul Fiului Său, făcut pentru a aduce planeta noastră înapoi în staul, înseamnă că lumea noastră căzută este tot atît de preţioasă înaintea Lui cum este şi restul creaţiunii.

Parabola drahmei sau bănuţului pierdut subliniază imensa valoare pe care Dumnezeu ne-o atribuie nouă, păcătoşilor. Iar parabola fiului risipitor ne arată enorma iubire a Tatălui, care zice bun-venit acasă fiului pierdut. Dacă este bucurie în ceruri pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7), imaginaţi-vă bucuria pe care o va trăi Universul la a doua venire a Domnului.

Noul Testament face clară implicarea intimă a Tatălui în a doua venire a Fiului Său. La a doua venire, cei răi vor striga la munţi şi la stînci: "Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mînia Mielului" (Apoc. 6, 16). Domnul Isus a zis: "Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi" (Mat. 16, 27) "şi veţi vedea pe Fiul omului, stînd la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului" (Mat. 26, 64).

Cu o inimă plină de dor, Tatăl aşteaptă a doua venire, cînd cei răscumpăraţi vor fi duşi în căminul cel veşnic. Atunci faptul "că El a trimis în lume pe singurul Său Fiu, pentru ca noi să trăim prin El"(1 Ioan 4, 9), se va dovedi că n-a fost în zadar. Numai iubirea de nepătruns şi neegoistă explică de ce, "deşi am fost vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său" (Rom. 5, 10). Cum putem oare să respingem o astfel de iubire şi să nu-L recunoaştem ca Tată al nostru?

Adventiştii de ziua a şaptea cred...

Că Dumnezeu Fiul cel veşnic S-a întrupat în Isus Hristos. Prin El au fost create toate lucrurile, prin El se descoperă caracterul lui Dumnezeu, se aduce la îndeplinire mîntuirea neamului omenesc şi lumea este judecată. De-a pururi Dumnezeu adevărat, El a devenit, de asemenea, om adevărat, Isus Hristos. El a fost conceput de Duhul Sfînt şi născut din fecioara Maria. El a trăit şi a fost ispitit ca orice fiinţă omenească, dar a exemplificat în viaţa Lui, în mod desăvîrşit, neprihănirea şi iubirea lui Dumnezeu. Prin minunile Sale, El a manifestat puterea lui Dumnezeu şi a fost recunoscut ca fiind Mesia, Cel Făgăduit de Dumnezeu. De bună voie, El a suferit şi a murit pe cruce pentru păcatele noastre şi în locul nostru, şi a fost înviat din morţi, S-a înălţat la cer, ca să slujească în Sanctuarul ceresc în favoarea noastră. El va veni iarăşi în slavă pentru a aduce eliberarea finală poporului Său şi restatornicirea tuturor lucrurilor.

Dumnezeu Fiul

Pustia s-a transformat într-un coşmar de vipere. Şerpii alunecau printre vasele de bucătărie şi se încolăceau în jurul ţăruşilor de la cort. Ei se strecurau printre jucăriile copiilor şi stăteau la pîndă pe saltelele de dormit. Dinţii lor se înfigeau adînc, injectînd otravă de moarte.

Pustia, care fusese cîndva refugiul lui Israel, a devenit cimitirul lui. Sute de oameni zăceau pe moarte. Înţelegînd situaţia lor nenorocită, părinţii terorizaţi au alergat către cortul lui Moise, cerînd ajutor. "Moise s-a rugat pentru popor".

Răspunsul lui Dumnezeu? Modelează, un şarpe de aramă şi înalţă-l cît mai sus - şi toţi cei care vor privi la el vor trăi. "Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe, şi privea spre şarpele de aramă, trăia" (Num. 21, 9).

Şarpele a fost dintotdeauna simbolul lui Satana (Gen. 3; Apoc. 12), reprezentînd păcatul. Tabăra se aruncase în mîinile lui Satana. Remediul lui Dumnezeu? Nu de a privi la un miel adus jertfă pe altarul de la sanctuar, ci la un şarpe de bronz.

A fost un simbol straniu al lui Hristos. Tot aşa cum chipul şerpilor ce muşcau a fost înălţat pe o prăjină, Isus, făcut "într-o fire asemănătoare cu a păcatului" (Rom. 8, 3), avea să fie înălţat pe crucea ruşinii (Ioan 3, 14-15). El a devenit păcat, luînd asupra Sa păcatele tuturor acelora care au trăit sau vor trăi pe pămînt. "Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Cor. 5, 21). Privind la Hristos, omenirea neajutorată poate găsi viaţă.

Cum poate aduce întruparea mîntuire pentru neamul omenesc? Ce efect a avut ea asupra Fiului? Cum a putut Dumnezeu să devină o fiinţă omenească şi de ce a fost necesar?

Întruparea: profeţie şi împlinire

Planul lui Dumnezeu de a salva pe aceia care s-au înstrăinat de sfatul Său atotînţelept (Ioan 3, 16; 1 Ioan 4, 9) a demonstrat, în mod convingător, iubirea Sa. În acest plan, Fiul Său a fost "cunoscut mai înainte de întemeierea lumii" ca jertfă pentru păcat, nădejdea neamului omenesc (1 Petru 1, 19-20). El avea să ne aducă înapoi la Dumnezeu şi să ofere eliberarea de păcat prin nimicirea lucrărilor celui rău (1 Petru 3, 18; Mat. 1, 21; 1 Ioan 3, 8).

Păcatul i-a desprins pe Adam şi Eva de Izvorul vieţii şi aceasta ar fi trebuit să aibă ca rezultat moartea lor imediată. Dar, în armonie cu planul făcut înainte de întemeierea lumii (1 Petru 1, 20-21), în .consiliul păcii" (Zah. 6, 13), Dumnezeu Fiul S-a interpus între ei şi dreptatea divină, făcînd o punte peste abis, oprind acţiunea morţii. Deci, chiar înainte de cruce, harul Său a ţinut fiinţele omeneşti căzute în viaţă şi le-a asigurat mîntuirea. Dar, ca să ne poată reface pe deplin ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu, El a trebuit să devină om.

De îndată ce Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu le-a dat o speranţă, făgăduind că va pune o vrăjmăşie supranaturală între şarpe şi femeie, între sămînţa lui şi sămînţa ei. În declaraţia tainică din Gen. 3, 15, şarpele şi sămînţa acestuia reprezintă pe Satana şi urmaşii săi; femeia şi sămînţa ei simbolizează pe poporul lui Dumnezeu şi pe Mîntuitorul lumii. Această declaraţie a fost prima asigurare a faptului că lupta dintre bine şi rău se va sfîrşi cu victoria Fiului lui Dumnezeu.

Biruinţa va fi cîştigată totuşi cu un preţ dureros. "Acesta (Mîntuitorul) îţi va zdrobi capul (al lui Satana), şi tu (Satana) îi vei zdrobi călcîiul (al Mîntuitorului)" (Gen. 3, 15). Nimeni nu va ieşi nevătămat din acest conflict.

Din acel moment, neamul omenesc a privit spre Cel Făgăduit. Întreg Vechiul Testament este o desfăşurare a acestei căutări. Profeţiile prooroceau că, atunci cînd Cel Făgăduit avea să sosească, lumea avea să aibă dovezile care să confirme identitatea Sa.

O ilustrare profetică a mîntuirii

După ce păcatul a intrat în lume, Dumnezeu a instituit un sistem de sacrificii de animale, spre a ilustra misiunea Mîntuitorului care avea să vină (Gen. 4, 4). Acest sistem simbolic vizualiza modul în care Dumnezeu Fiul avea să nimicească păcatul.

Datorită păcatului - călcarea legii lui Dumnezeu - neamul omenesc stătea în faţa morţii (Gen. 2, 17; 3, 19; 1 Ioan 3, 4; Rom. 6, 23). Legea lui Dumnezeu cerea viaţa păcătosului. Dar, în infinita Sa iubire, Dumnezeu a dat pe Fiul Său, "pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan 3, 16). Ce act de neînţeles al bunăvoinţei divine! Dumnezeu Fiul cel veşnic a plătit singur, în mod ispăşitor, pedeapsa pentru păcat, astfel încît El să poată să ne ofere iertarea şi împăcarea cu Dumnezeirea.

După ieşirea poporului Israel din Egipt, jertfele erau aduse într-un cort, ca parte a unui legămînt al relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său. Ridicat de Moise, în armonie cu modelul Sanctuarului din ceruri, sanctuarul şi serviciile lui au fost instituite spre a ilustra planul de mîntuire (Ex. 25, 8-9. 40; Evr. 8, 1-5).

Pentru obţinerea iertării, un păcătos pocăit aducea ca jertfă un animal care nu avea nici un cusur - o reprezentare a Mîntuitorului cel neprihănit. Păcătosul trebuia să-şi aşeze mîna pe capul animalului nevinovat şi să-şi mărturisească păcatele (Lev. 1, 3. 4). Acest act simboliza transferarea păcatului de la păcătosul vinovat la victima nevinovată, înfăţişînd astfel caracterul înlocuitor (ispăşitor) al jertfei aduse.

Deoarece "fără vărsare de sînge nu este iertare de păcate" (Evr. 9, 22), păcătosul trebuia să sacrifice animalul, scoţînd astfel în evidenţă natura mortală a păcatului. Această cale tristă de a exprima nădejdea era singura cale a păcătosului de a-şi exprima credinţa.

După lucrarea preotului (Lev. 4, 7), păcătosul primea iertarea păcatelor prin credinţa sa în moartea înlocuitoare a Răscumpărătorului ce avea să vină, pe care o simboliza animalul adus jertfă (Lev. 4, 26. 31. 35). Noul Testament recunoaşte pe Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca fiind "Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" (Ioan 1, 29). Prin sîngele Său preţios, "Mielul fără cusur şi fără prihană" (1 Petru 1, 19) a realizat pentru neamul omenesc răscumpărarea de pedeapsa de pe urmă a păcatului.

Proorocii despre un Mîntuitor. Dumnezeu a făgăduit că Mîntuitorul - Mesia, Cel Uns - va veni pe linia genealogică a lui Avraam. .În sămînţa ta vor fi binecuvîntate toate neamurile pămîntului" (Gen. 22, 18; 12, 3). Isaia a profetizat că Mîntuitorul va veni ca un Prunc de parte bărbătească şi va avea atît natură divină, cît şi natură umană: "Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii" (Is. 9, 6). Acest Răscumpărător Se va urca pe tronul lui David şi va stabili o împărăţie veşnică a păcii (Is. 9, 7). Betleemul avea să fie locul Lui de naştere (Mica 5, 2).

Naşterea acestei Persoane divino-umane avea să fie supranaturală. Citînd pe Isaia 7, 14, Noul Testament declară: "Iată, fecioara va rămîne însărcinată, va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel, Dumnezeu este cu noi" (Mat. 1, 23).

Lucrarea Mîntuitorului este exprimată în aceste cuvinte: "Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea, să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru: să mîngîi pe toţi cei întristaţi" (Is. 61, 1. 2; vezi şi Luca 4, 18. 19).

În mod surprinzător, Mesia avea să fie respins. El avea să fie înfăţişat ca un "Lăstar care iese dintr-un pămînt uscat". "N-avea nici frumuseţe, nici strălucire care să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa. Şi noi nu L-am băgat în seamă" (Is. 53, 2-4).

Un prieten apropiat Îl va trăda (Ps. 41, 9) pentru treizeci de piese de argint (Zah. 11, 12). În timpul judecării Sale, El avea să fie scuipat şi bătut (Is. 50, 6). Aceia care L-au crucificat aveau să tragă la sorţi pentru hainele pe care le purta (Ps. 22, 18). Nici unul din oasele Sale nu avea să fie zdrobit (Ps. 34, 20), dar coasta Sa avea să fie străpunsă (Zah. 12, 10). În suferinţele Sale, El nu se va opune, ci "ca o oaie mută, înaintea celor ce o tund, n-a deschis gura" (Is. 53, 7).

Mîntuitorul nevinovat va suferi nespus de mult pentru păcătoşi. "El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui. El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui sîntem tămăduiţi. Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. El fusese şters de pe pămîntul celor vii şi lovit de moarte" (Is. 53, 4-8).

Identificarea Mîntuitorului. Numai Isus Hristos a împlinit aceste profeţii. Scriptura trasează genealogia Sa de la Avraam, numindu-L fiul lui Avraam (Mat. 1, 1), iar Pavel afirmă că făgăduinţa făcută lui Avraam şi seminţei sale a fost împlinită în Hristos (Gal. 3, 16). Titlul mesianic de "Fiul lui David" a fost pe larg aplicat Lui (Mat. 21, 9). El a fost identificat ca fiind Mesia cel făgăduit, care va ocupa tronul lui David (Fapte 2, 29-30).

Naşterea lui Isus a fost în adevăr supranaturală. Fecioara Maria "s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfînt" (Mat. 1, 18-23). Un decret roman a adus-o la Betleem, locul de naştere profetizat (Luca 2, 4-7).

Unul dintre numele lui Isus a fost Emanuel sau "Dumnezeu cu noi", care a reflectat natura Sa divino-umană şi a ilustrat identificarea lui Dumnezeu cu neamul omenesc (Mat. 1, 23). Numele Său obişnuit, Isus, scoate în evidenţă misiunea Sa de Mîntuitor: "Şi-i vei pune Numele Isus, pentru că El va mîntui pe poporul Lui de păcatele sale" (Mat. 1, 21).

Isus a identificat misiunea Sa cu aceea a lui Mesia, profetizată în Isaia 61, 1-2, spunînd: "Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit" (Luca 4, 17-21).

Deşi El a făcut o profundă impresie asupra poporului Său, solia Sa a fost în general respinsă (Ioan 1, 11; Luca 23, 18). Cu puţine excepţii, El n-a fost recunoscut ca Mîntuitor al lumii. În loc de acceptare, El a fost ameninţat cu moartea (Ioan 5, 16; 7, 19; 11, 53).

Spre sfîrşitul celor trei ani şi jumătate ai lucrării Domnului Hristos, Iuda Iscarioteanul, un ucenic al Său, L-a vîndut (Ioan 13, 18; 18, 2) pentru treizeci de arginţi (Mat. 26, 14-15). În loc să opună rezistenţă, El i-a mustrat pe ucenicii Săi, pentru că au încercat să-L apere (Ioan 18, 4-11).

Deşi nevinovat de vreo fărădelege, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore după ce a fost arestat El a fost scuipat, bătut, judecat, condamnat la moarte şi crucificat (Mat. 26, 67; Ioan 19, 1-16; Luca 23, 14-15). Soldaţii au tras la sorţi pentru haina Lui (Ioan 19, 23-24). În timpul crucificării Sale, nici unul din oasele Lui nu a fost zdrobit (Ioan 19, 32. 33. 36) şi, după ce a murit, soldaţii I-au străpuns coasta cu o suliţă (Ioan 19, 34. 37).

Moartea lui Hristos a fost recunoscută de urmaşii Săi ca fiind unicul sacrificiu valabil în favoarea păcătoşilor. "Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe cînd eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi" (Rom. 5, 8). "Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos - scria Pavel - "ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine pentru noi, ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu" (Ef. 5, 2).

Timpul slujirii şi morţii Sale. Biblia ne descoperă faptul că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume "la împlinirea vremii"(Gal. 4, 4). Cînd Hristos a început lucrarea Sa, El a declarat: "S-a împlinit vremea" (Marcu 1, 15). Aceste referiri la timp sînt indicii că lucrarea Mîntuitorului s-a desfăşurat în armonie cu o plănuire profetică foarte exactă.

Cu cinci veacuri mai înainte, prin Daniel, Dumnezeu a profetizat timpul exact al începutului lucrării lui Hristos, cum şi timpul morţii Sale. 1

Spre încheierea celor şaptezeci de ani ai captivităţii lui Israel în Babilon, Dumnezeu i-a spus lui Daniel că a stabilit pentru poporul iudeu şi pentru Ierusalim o perioadă de probă de şaptezeci de săptămîni.

În acest timp, prin pocăinţă şi pregătindu-se pentru venirea lui Mesia, naţiunea iudaică avea să îndeplinească planul lui Dumnezeu cu ei. Daniel a scris, de asemenea, despre "ispăşirea nelegiuirii" pînă la aducerea "neprihănirii veşnice", ca marcînd această perioadă. Aceste acţiuni mesianice arătau că Mîntuitorul va veni în limitele acestei perioade (Dan. 9, 24).

Profeţia lui Daniel arată că venirea lui Mesia urmează să aibă loc după "şapte săptămîni" plus "şaizeci şi două de săptămîni" sau un total de şaizeci şi nouă de săptămîni de la "darea poruncii de rezidire a Ierusalimului" (Dan. 9, 25). După şaizeci şi nouă de săptămîni, Mesia (Unsul) "va fi stîrpit şi nu va avea nimic" (Dan. 9, 26) - o referire la moartea Sa ispăşitoare. El avea să moară în mijlocul celei de a şaptezecea săptămîni, cînd va face "să înceteze jertfa şi darul de mîncare" (Dan. 9, 27).

Cheia înţelegerii timpului profetic se află în principiul biblic că o zi în timpul profetic este echivalentă cu un an solar literal (Num. 14, 34; Ezech. 4, 6). 2 În armonie cu acest principiu an-zi, cele 70 de săptămîni (sau 490 de zile profetice) reprezintă 490 de ani literali.

Daniel declară că această perioadă avea să înceapă cu "darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului" (Dan. 9, 25). Acest decret, care dădea o deplină autonomie iudeilor, a fost emis în cel de-al şaptelea an al împăratului persan Artaxerxe şi a devenit activ în toamna anului 457 î. Hr. (Ezra 7, 8. 12-26; 9, 9). 3 În conformitate cu profeţia, după 483 de ani (69 de săptămîni profetice) de la decret, Mesia Cîrmuitorul avea să vină. Patru sute optzeci şi trei de ani, începînd din 457 î. Hr. , ne duc pînă în toamna anului 27 d. Hr. , cînd Domnul Isus a fost botezat şi a început activitatea Sa publică. 4 Acceptînd aceste date: 457 î. Hr. şi 27 d. Hr. , Gleason Archer declară că aceasta a fost "cea mai remarcabilă exactitate în îndeplinirea unei astfel de profeţii străvechi. Numai Dumnezeu putea profetiza despre venirea Fiului Său cu o precizie atît de uimitoare; acest fapt depăşeşte orice explicaţie raţionalistă". 5

La botezul Său în Iordan, Isus a fost uns de către Duhul Sfînt şi a primit recunoaşterea lui Dumnezeu că este "Mesia" (în ebraică) sau "Hristos" (în greacă), ambele însemnînd "Cel Uns" (Luca 3, 21. 22; Fapte 10, 38; Ioan 1, 41). Cînd Isus a spus "s-a împlinit vremea" (Marcu 1, 15), El S-a referit la împlinirea acestui timp profetic.

În mijlocul celei de a şaptezecea săptămîni, în primăvara anului 31, exact la trei ani şi jumătate după botezul Domnului Hristos, Mesia avea să pună capăt sistemului jertfelor, dîndu-Şi viaţa. În clipa morţii Sale, perdeaua dinăuntrul templului, în mod miraculos, "s-a rupt în două, de sus pînă jos" (Mat. 27, 51), indicînd abolirea de către cer a tuturor serviciilor de la templu.

Toate darurile şi sacrificiile au arătat înainte către jertfa atotcuprinzătoare a lui Mesia. Cînd Isus Hristos, adevăratul Miel al lui Dumnezeu, a fost sacrificat pe Golgota ca preţ de răscumpărare pentru păcatele noastre (1 Petru 1, 19), tipul a întîlnit antitipul şi ceea ce era umbra lucrurilor viitoare a devenit realitate. Serviciile de la sanctuarul pămîntesc nu mai erau necesare.

Exact la timpul profetizat, în timpul sărbătorii Paştelui, El a murit. În adevăr, spune Pavel, "Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit" (1 Cor. 5, 7). Această uimitoare exactitate a timpului profetic ne dă una dintre cele mai puternice dovezi ale adevărului istoric fundamental că Isus Hristos este Mîntuitorul de mult profetizat al lumii.

Învierea Mîntuitorului

Biblia a profetizat nu numai moartea Mîntuitorului ci, de asemenea, şi învierea Sa. David a profetizat "că sufletul Lui nu va fi lăsat în locuinţa morţilor şi trupul Lui nu va vedea putrezirea (Fapte 2, 31; Ps. 16, 10). Deşi Hristos a sculat şi pe alţii din morţi (Marcu 5, 35-42; Luca 7, 11-17; Ioan 11), propria Sa înviere a demonstrat puterea ce se află în spatele declaraţiei Lui că este Mîntuitorul lumii: "Eu sînt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată" (Ioan 11, 25-26).

După învierea Sa, El a declarat: "Nu te teme! Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sînt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor" (Apoc. 1, 17-18).

Cele două naturi ale lui Isus Hristos

Declarînd: "Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi" (Ioan 1, 14), Ioan a prezentat un adevăr profund. Întruparea lui Dumnezeu Fiul este o taină. Scriptura numeşte manifestarea lui Dumnezeu în trup ca fiind "taina evlaviei" (1 Tim. 3, 16).

Creatorul lumilor, El în care era plinătatea Dumnezeirii, a devenit Pruncul neajutorat din ieslea Betleemului. Cu mult mai presus de oricare dintre îngeri, egal cu Dumnezeu Tatăl în demnitate şi slavă, S-a plecat totuşi pînă acolo, încît să poarte haina naturii omeneşti.

Cu greu poate cineva să priceapă însemnătatea acestei taine sfinte şi aceasta numai făcînd apel la Duhul Sfînt pentru iluminare. În încercarea de a înţelege întruparea, este bine să ne aducem aminte că "lucrurile ascunse sînt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sînt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie.. (Deut. 29, 29).

Isus Hristos este Dumnezeu adevărat. Care este dovada că Isus Hristos este divin? Ce înţelegere a avut Isus despre Sine? Au recunoscut oamenii divinitatea Lui?

1. Atributele divinităţii Sale. Hristos posedă atribute divine. El este atotputernic. El a spus că Tatăl I-a dat "toată puterea. în cer şi pe pămînt" (Mat. 28, 18; Ioan 17, 2).

El este atotcunoscător. În El, spunea Pavel, "sînt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei" (Col. 2, 3).

Isus a afirmat omniprezenţa Sa, dînd asigurarea: "Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului" (Mat. 28, 20). "Căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor" (Mat. 18, 20).

Deşi divinitatea Sa avea capacitatea naturală a omniprezenţei, Isus Hristos cel întrupat a renunţat în mod voluntar la aceasta. El a ales să fie omniprezent prin lucrarea Duhului Sfînt (Ioan 14, 16-18).

Epistola către Evrei confirmă faptul că El nu Se schimbă, declarînd: "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci" (Evr. 13, 8).

Existenţa Sa prin Sine Însuşi era evidentă atunci cînd El a spus că are "viaţa în Sine" (Ioan 5, 26) şi Ioan mărturisea că "în El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor" (Ioan 1, 4). Declaraţia lui Hristos: "Eu sînt învierea şi viaţa" (Ioan 11, 25) afirmă că în El viaţa este "originală, neîmprumutată şi nederivată". 6 Sfinţenia este o parte a naturii Sale. Cînd îngerul a anunţat-o pe Maria (Buna Vestire), el i-a spus: "Duhul Sfînt se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfîntul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu" (Luca 1, 35). La vederea lui Isus, demonii strigau: "Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret?. Te ştiu cine eşti: ’Eşti Sfîntul lui Dumnezeu!’. (Marcu 1, 24).

El este iubire. "Noi am cunoscut dragostea Lui", scria Ioan, "prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi" (1 Ioan 3, 16).

El este veşnic. Isaia Îl numeşte "Părintele veşniciilor" (Is. 9, 6). Mica se referă la El ca la Unul "a cărui obîrşie se suie pînă în vremuri străvechi, pînă în zilele veşniciei" (Mica 5, 2). Pavel datează existenţa Sa "mai înainte de toate lucrurile" (Col. 1, 17) şi Ioan este de acord cu aceasta, spunînd: "El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ceea ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El" (Ioan 1, 2-3). 7

2. Puterea şi prerogativele Sale divine. Lucrările lui Dumnezeu sînt atribuite lui Isus. El este identificat atît ca fiind Creator (Ioan 1, 3; Col. 1, 16), cît şi Susţinător, căci "toate se ţin prin El" (Col. 1, 17; Evr. 1, 3). Cu glasul Lui, El poate învia pe cei morţi (Ioan 5, 28-29) şi va judeca lumea la sfîrşitul timpului (Mat. 25, 31-32). El iartă păcatele (Mat. 9, 6; Marcu 2, 5-7).

3. Numele Sale divine. Numele Sale descoperă natura Sa divină. Emanuel înseamnă "Dumnezeu este cu noi" (Mat. 1, 23). Atît cei credincioşi, cît şi demonii I se adresează, numindu-L Fiul lui Dumnezeu (Marcu 1, 1; Mat. 8, 29; vezi şi Marcu 5, 7). Numele sacru al lui Dumnezeu din Vechiul Testament, Iehova sau Iahve, este aplicat lui Isus. Matei foloseşte cuvintele din Isaia 40, 3, "pregătiţi calea Domnului", spre a descrie lucrarea de pregătire pentru misiunea sau lucrarea lui Hristos (Mat. 3, 3). Ioan identifică pe Isus cu Domnul oştirilor stînd pe tronul Său (Is. 6, 1. 3; Ioan 12, 41).

4. Divinitatea Sa recunoscută. Ioan descrie pe Isus ca fiind Cuvîntul divin care "S-a făcut trup" (Ioan 1, 14). Toma recunoaşte pe Hristos Cel Înviat ca fiind "Domnul meu şi Dumnezeul meu" (Ioan 20, 28). Pavel se referă la El ca la Unul care este "mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvîntat în veci" (Rom. 9, 5), iar în Epistola către Evrei este numit Dumnezeu şi Domn al creaţiunii (Evr. 1,8. 10). 8

5. Mărturia Lui personală. Isus Hristos personal a declarat că este egal cu Dumnezeu. El Se identifică pe Sine ca fiind "EU SÎNT" (Ioan 8, 58), Dumnezeul Vechiului Testament. El numea pe Dumnezeu "Tatăl Meu", în loc de "Tatăl nostru" (Ioan 20, 17). Iar atunci cînd a declarat că "Eu şi Tatăl una sîntem" (Ioan 10, 30), El susţinea că era "de o substanţă" cu Tatăl, "avînd aceleaşi atribute". 9

6. Egalitatea Sa cu Dumnezeu, confirmată. Egalitatea Sa cu Dumnezeu Tatăl este luată ca atare în formula botezului (Mat. 28, 19), a binecuvîntării apostolice (2 Cor. 13, 14), în sfatul dat de Domnul Hristos înainte de despărţirea Sa de ucenici (Ioan 14, 16) şi în prezentarea de către Pavel a darurilor spirituale (1 Cor. 12, 4-6). Scriptura Îl descrie pe Isus Hristos ca fiind "oglindirea slavei lui Dumnezeu" şi "întipărirea Fiinţei Lui" (Evr. 1, 3). Şi, atunci cînd I S-a cerut să descopere pe Dumnezeu Tatăl, Isus a răspuns: "Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl" (Ioan 14, 9).

7. El este adorat ca Dumnezeu. Oamenii L-au adorat şi I S-au închinat (Mat. 28, 17; vezi şi Luca 14, 33). .Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se inchine" (Evr. 1, 6). Pavel scria că "în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi. şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul" (Filip. 2, 10-11). Mai multe formule de binecuvîntare acordă lui Hristos "slava în vecii vecilor" (2 Tim. 4, 18; Evr. 13, 21; 2 Petru 3, 18).

8. Natura Sa divină, o necesitate. Domnul Hristos a împăcat neamul omenesc cu Dumnezeu. Oamenii au nevoie de o perfectă descoperire a caracterului lui Dumnezeu, astfel încît ei să poată dezvolta o relaţie personală cu El. Hristos satisface această nevoie, desfăşurînd slava lui Dumnezeu (Ioan 1, 14). "Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1, 18; vezi şi 17, 6). Isus mărturiseşte că "Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl" (Ioan 14, 9).

În totală dependenţă de Tatăl (Ioan 5, 30), Hristos a folosit puterea Sa divină pentru a descoperi iubirea lui Dumnezeu. Cu putere divină, El S-a descoperit pe Sine ca Mîntuitorul cel milostiv şi iubitor, trimis de Tatăl ca să vindece, să refacă şi să ierte păcatele (Luca 6, 19; Ioan 2, 11; 5, 1-15. 36; 11, 41-45; 14, 11; 8, 3-11). Cu toate acestea, El niciodată nu a săvîrşit vreo minune pentru a Se cruţa pe Sine de necazurile şi suferinţele pe care oamenii le-ar îndura dacă ar fi în împrejurări asemănătoare.

Isus Hristos este "una în natură, în caracter şi în planuri cu Dumnezeu Tatăl". 10 El este Dumnezeu adevărat.

Isus Hristos este om adevărat. Sfînta Scriptură dă mărturie despre faptul că, pe lîngă natura Sa divină, Isus Hristos are şi o natură omenească. Acceptarea acestei doctrine este crucială. Oricine "mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu" şi oricine nu mărturiseşte acest lucru "nu este de la Dumnezeu" (1 Ioan 4, 2-3). Naşterea în trup omenesc a lui Isus Hristos, dezvoltarea Sa ulterioară, caracteristicile şi mărturia Sa personală sînt tot atîtea dovezi despre natura Sa umană.

1. Naşterea Sa în trup omenesc. "Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi" (Ioan 1, 14). Aici, cuvîntul "trup" înseamnă "natură umană", o natură inferioară naturii Sale cereşti. Într-un limbaj simplu, Pavel spune că "Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie" (Gal. 4, 4; vezi şi Gen. 3, 15). Hristos a fost făcut "asemenea oamenilor" şi "ca un om" (Filip. 2, 7-8). Această manifestare a lui Dumnezeu în haina naturii omeneşti este "taina evlaviei" (1 Tim. 3, 16).

Genealogia lui Hristos se referă la El ca fiind "Fiul lui David" şi "Fiul lui Avraam" (Mat. 1, 1). După natura Sa omenească, El "S-a născut din sămînţa lui David" (Rom. 1, 3; 9, 5) şi a fost "Fiul Mariei" (Marcu 6, 3). Deşi El a fost născut dintr-o femeie, aşa cum se naşte orice alt copil, în cazul Său există o mare deosebire, ceva unic. Maria era o fecioară şi acest Copil a fost conceput de către Duhul Sfînt (Mat. 1, 20-23; Luca 1, 31-37). Prin mama Sa, El putea pretinde adevărata natură umană.

2. Dezvoltarea Sa umană. Isus a fost supus legilor dezvoltării omeneşti. El .creştea şi Se întărea; era plin de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste El" (Luca 2, 40. 52). La vîrsta de 12 ani, El a devenit conştient de misiunea Sa divină (Luca 2, 46-49). În tot timpul copilăriei Sale, El a fost supus părinţilor Săi (Luca 2, 51).

Drumul spre cruce a fost un drum de continuă creştere prin suferinţe, care au jucat un rol important în dezvoltarea Sa. El "a învăţat să asculte prin lucrurile pe care Le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvîrşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mîntuiri veşnice" (Evr. 5, 8. 9; 2, 10. 18). Şi, deşi El a trăit experienţa acestei dezvoltări, El n-a păcătuit.

3. El a fost numit "Om". Ioan Botezătorul şi Petru se referă la El, ca fiind "un Om" (Ioan 1, 30; Fapte 2, 22). Pavel vorbeşte despre "darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur Om, Isus Hristos" (Rom. 5, 15). El este "OMUL" prin care a venit "învierea morţilor" (1 Cor. 15, 21); "singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos" (1 Tim. 2, 5). Adresîndu-Se vrăjmaşilor Săi, Isus Hristos Se referă la Sine, ca fiind Om: "Dar acum căutaţi să Mă omorîţi, pe Mine, un om, care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu" (Ioan 8, 40).

Expresia favorită a lui Isus, pentru a vorbi despre Sine, expresia pe care El a folosit-o de 77 de ori, a fost "Fiul omului" (Mat. 8, 20; 26, 2). Titlul de Fiu al lui Dumnezeu îndreaptă atenţia asupra poziţiilor Sale înăuntrul Dumnezeirii. Numele de Fiu al omului subliniază solidaritatea Sa cu neamul omenesc prin întruparea Sa.

4. Caracteristicile Sale omeneşti. Dumnezeu a făcut pe oameni "cu puţin mai prejos decît îngerii" (Ps. 8, 5). În mod asemănător, Scripturile prezintă pe Isus ca pe Unul care a fost făcut pentru puţină vreme mai prejos decît îngerii (Evr. 2, 9). Natura Sa omenească a fost creată şi nu poseda puteri supraomeneşti.

Hristos trebuia să fie în adevăr Om; aceasta făcea parte din misiunea Sa. Cerîndu-I-se să aibă caracteristicile esenţiale ale naturii umane, El a fost "părtaş cărnii şi sîngelui" (Evr. 2, 14). În toate lucrurile, Hristos a fost făcut "asemenea" celorlalte fiinţe omeneşti (Evr. 2, 17). Natura Sa omenească poseda aceleaşi particularităţi mintale şi fizice ca şi restul omenirii: foamea, setea, oboseala şi frămîntarea (Mat. 4, 2; Ioan 19, 28; 4, 6; vezi şi Mat. 26, 21; 8, 24).

În lucrarea Sa pentru alţii, El a dat pe faţă împreună simţire, mînie îndreptăţită şi durere (Mat. 9, 36; Marcu 3, 5). Adesea, era tulburat şi îndurerat şi chiar a plîns (Mat. 26, 38; Ioan 12, 27; 11, 33. 35; Luca 19, 41). El S-a rugat cu strigăte şi cu lacrimi, o dată a mers pînă acolo că, prin porii Săi, transpiraţia era de sînge (Evr. 5, 7; Luca 22, 44). Viaţa Sa de rugăciune exprima deplina Sa dependenţă de Dumnezeu (Mat. 26, 39 - 44; Marcu 1, 35; 6, 46; Luca 5, 16; 6, 12). Isus a parcurs experienţa morţii (Ioan 19, 30. 34). El a înviat, nu ca un spirit, ci cu un corp (Luca 24, 36 - 43).

5. Pînă unde S-a identificat El cu natura umană. Biblia ne descoperă faptul că Hristos este al doilea Adam, El a trăit într-o fire asemănătoare cu a omului păcătos (Rom. 8, 3). Pînă unde S-a identificat El cu natura căzută a neamului omenesc? A devenit El identic cu neamul omenesc căzut? O înţelegere corectă a expresiei "într-o fire asemănătoare cu a păcatului" sau a omului păcătos este de o importanţă crucială. Păreri incorecte au adus disensiuni şi lupte în decursul întregii istorii a bisericii creştine.

a. El a fost "într-o fire asemănătoare cu a păcatului". Şarpele înălţat în pustie, descris mai înainte, ne oferă o înţelegere a naturii umane a lui Isus Hristos. După cum chipul de aramă, făcut asemenea şerpilor veninoşi, a fost înălţat pentru vindecarea poporului, tot astfel Fiul lui Dumnezeu, făcut "într-o fire asemănătoare cu a păcatului", avea să fie Mîntuitorul lumii.

Mai înainte de întruparea Sa, Isus a avut chipul lui "Dumnezeu"; altfel spus, natura divină Îi aparţinea de la început (Ioan 1, 1; Filip. 2, 6. 7). Luînd "chipul unui rob", El a lăsat deoparte prerogativele Lui divine. El a devenit Robul Tatălui Său (Is. 42, 1), pentru a aduce la îndeplinire voinţa Tatălui (Ioan 6, 38; Mat. 26, 39. 42). El a îmbrăcat divinitatea Sa în haina naturii umane, a fost făcut "într-o fire asemănătoare cu a păcatului" sau în "natura căzută a neamului omenesc" (Rom. 8, 3). 11 Acest lucru nu arată nicidecum că Isus Hristos este păcătos, că a luat parte la acte păcătoase sau că a nutrit gînduri păcătoase. Deşi făcut într-o fire asemănătoare cu a păcatului, El a fost fără de păcat şi lipsa păcatului din viaţa Sa este în afara oricărei îndoieli.

b. El a fost al doilea Adam. Biblia face o paralelă între Adam şi Hristos, numindu-L pe Adam "omul dintîi" şi pe Isus Hristos "ultimul Adam" sau "omul al doilea" (1 Cor. 15, 45. 47). Dar Adam avea un avantaj faţă de Hristos. La căderea sa, el trăia în Paradis. El avea o natură umană desăvîrşită, posedînd o deplină vigoare a trupului şi a minţii.

Dar nu aşa au stat lucrurile cu Isus. Cînd El a luat asupra Sa natura umană, aceasta era deja stricată de 4000 de ani de păcat, pe o planetă blestemată din cauza păcatului. Astfel, pentru ca El să poată mîntui pe cei ce se află în adîncimile decăderii, Hristos a luat asupra Lui natura umană care, comparată cu natura necăzută a lui Adam, scăzuse în putere fizică şi mintală - deşi El a făcut acest lucru fără să păcătuiască. 12

Cînd Isus Hristos a luat asupra Sa natura umană ce purta urmările păcatului, El a fost supus neputinţelor şi slăbiciunilor prin care trec toţi oamenii. Natura Sa umană era "cuprinsă de slăbiciune" sau "neputinţe" (Evr. 5, 2; Mat. 8, 17; Is. 53, 4). El era conştient de slăbiciunile corpului Său. De aceea, "în zilele vieţii Sale pămînteşti a înălţat rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte" (Evr. 5, 7), identificîndu-Se astfel cu nevoile şi slăbiciunile atît de obişnuite neamului omenesc.

Astfel, "natura umană a lui Hristos nu a fost natura lui Adam, adică natura lui Adam înainte de cădere; nici natura omenească decăzută, adică, în toate privinţele, natura lui Adam după cădere. Nu era natura adamică, pentru că Isus avea slăbiciunile inocente ale celor căzuţi. Nu era nici natura decăzută, pentru că El n-a coborît niciodată în necurăţia morală. De aceea, ea a fost în modul cel mai real natura noastră umană, dar fără de păcat". 13

c. Experienţa Sa în ispită. În ce măsură şi cum L-au afectat ispitele pe Hristos? A fost uşor sau dificil pentru El ca să le reziste? Felul în care El a înfruntat ispitele demonstrează faptul că El a fost în adevăr om.

(1.) "Ispitit în toate lucrurile ca şi noi". Faptul că Isus Hristos a fost "ispitit în toate lucrurile ca şi noi" (Evr. 4, 15) ne arată că El a fost părtaş naturii noastre omeneşti. Ispita şi posibilitatea păcătuirii erau lucruri reale pentru Hristos. Dacă El n-ar fi putut păcătui, atunci El n-ar fi fost om şi n-ar fi putut fi nici exemplul nostru. Hristos a luat asupra Sa natura noastră omenească cu toate slăbiciunile ei, inclusiv posibilitatea de a ceda ispitei.

Cum a putut El oare să fie ispitit "în toate lucrurile", aşa cum sîntem noi ispitiţi?

Este clar că "în toate lucrurile" sau "în orice fel" nu înseamnă că El a întîmpinat aceleaşi ispite cu care noi ne confruntăm astăzi. El n-a fost niciodată ispitit - de exemplu - să urmărească programe TV cu conţinut trivial sau să calce regulile de circulaţie, conducînd cu o viteză mai mare decît cea permisă.

Problema de bază prezentă în toate ispitele este aceea dacă supunem lui Dumnezeu voinţa noastră. În confruntarea Lui cu ispitele, Isus a păstrat întotdeauna legătura cu Dumnezeu. Printr-o continuă dependenţă de puterea divină, El a rezistat cu succes celor mai teribile ispite, deşi era om.

Biruinţa Domnului Hristos asupra ispitei Îi dă capacitatea să simtă cu noi în slăbiciunea omenească. Biruinţa noastră asupra ispitei se obţine prin menţinerea dependenţei noastre de El. "Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda" (1 Cor. 10, 13).

Trebuie să recunoaştem că, în final, "este o taină, ce este lăsată neexplicată muritorilor, faptul că Hristos a putut fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, şi totuşi să fie fără de păcat". 14

(2.) .El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit". Domnul Hristos a suferit în timp ce era supus ispitei (Evr. 2, 18). El a fost făcut desăvîrşit prin suferinţe (Evr. 2, 10). Pentru că El, în mod personal, a înfruntat puterea ispitei, putem fi siguri că El înţelege cum să ajute pe oricine este ispitit. El a fost una cu neamul omenesc, suferind ispitele la care este supusă natura umană.

Cum a suferit Domnul Hristos ispita? Deşi El era "într-o fire asemănătoare cu a păcatului, facultăţile Sale spirituale erau libere de orice întinăciune a păcatului. Natura Sa sfîntă era foarte sensibilă. Orice contact cu ceea ce era rău Îl durea. De aceea, pentru că El a suferit într-un raport direct proporţional cu perfecţiunea sfinţeniei Sale, ispita a adus mai multă suferinţă lui Isus Hristos decît oricui. 15

Cît de mult a suferit Isus Hristos? Experienţa Sa din pustie, Ghetsemani şi Golgota descoperă faptul că El a rezistat ispitei pînă la sînge (Evr. 12, 4).

Isus Hristos nu numai că a suferit mult mai mult, şi aceasta în raport cu sfinţenia Sa, dar El a întîmpinat ispite mult mai puternice decît avem de întîmpinat noi, oamenii. B. F. Wescott notează: "Ceea ce face (pe Hristos) să aibă milă şi înţelegere faţă de păcătoşi în încercările lor nu este experienţa păcatului, ci cunoaşterea puterii ispitirii, pe care numai cel fără de păcat o poate resimţi în toată intensitatea ei. Cel care cade se supune ispitei mai înainte de a se folosi de ultimele ei presiuni. "16 F. F. Bruce este de acord cu aceasta, spunînd: "Cu toate acestea, El a suportat triumfător orice formă a încercării pe care un om o poate îndura şi aceasta fără nici un fel de scădere a credinţei Sale în Dumnezeu sau vreo slăbire a ascultării Sale de El. O astfel de rezistenţă în faţa încercărilor cuprinde mai mult, nicidecum mai puţin decît suferinţa umană obişnuită". 17

Domnul Hristos a făcut, de asemenea, faţă unei ispite puternice, care n-a fost cunoscută niciodată de om - ispita de a folosi puterea Sa divină în folosul Său. E. G. White declară: "El primise onoare în curţile cereşti şi era obişnuit cu puterea absolută. Pentru El era dificil să Se păstreze la nivelul naturii umane, cum este pentru oameni să se ridice deasupra nivelului scăzut al naturii lor căzute şi să devină părtaşi ai naturii divine". 18

d. Putea păcătui Isus? Creştinii diferă în răspunsul pe care îl dau la întrebarea dacă Hristos Isus putea păcătui sau nu. Noi sîntem de acord cu Filip Schaff, care spunea că: "Dacă El (Hristos) ar fi fost înzestrat de la început cu imposibilitatea absolută de a păcătui, atunci El n-ar fi fost un om adevărat şi nici un model vrednic de urmat; sfinţenia Sa, în loc de a fi actul propriei Sale realizări şi un merit autentic, ar fi fost un dar întîmplător sau exterior, iar ispitirea Sa un spectacol ireal". 19 Karl Ullmann adaugă: "Istoria ispitirii, chiar dacă ar fi explicată, n-ar mai avea nici o importanţă, iar declaraţia din Epistola către Evrei, că ’El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi’, ar fi fără de însemnătate". 20

6. Natura fără păcat a lui Isus Hristos. Este de la sine înţeles că natura divină a lui Isus era fără păcat. Dar ce putem spune despre natura Sa umană?

Biblia înfăţişează natura umană a lui Isus Hristos ca fiind fără păcat. Naşterea Sa a fost supranaturală. El a fost conceput de către Duhul Sfînt (Mat. 1, 20). Ca prunc nou-născut, a fost descris ca "Sfîntul care se va naşte din tine" (Luca 1, 35). El a luat asupra Sa natura omului, în starea ei căzută, purtînd urmările păcatului, dar nu păcătoşenia ei. El a fost una cu neamul omenesc, cu excepţia păcatului.

Isus a fost "ispitit în toate lucrurile, ca şi noi, dar fără păcat", fiind "sfînt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi" (Evr. 4, 15; 7, 26). Pavel a scris că El "n-a cunoscut păcat" (2 Cor. 5, 21). Petru dă mărturie despre faptul că "El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug" (1 Petru 2, 22), comparîndu-L cu un miel "fără cusur şi fără prihană" (1 Petru 1, 19; Evr. 9, 24). "În El", spune Ioan, "nu este păcat. El Însuşi este neprihănit" (1 Ioan 3, 5-7).

Isus a luat asupra Sa natura noastră, cu toate scăderile şi predispoziţiile ei, dar El a fost liber de corupţie sau de stricăciune ereditară şi liber de păcatul făptuit. El a somat pe împotrivitorii Săi, spunînd: "Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat?" (Ioan 8, 46). Cînd a stat în faţa celei mai grele încercări, El a declarat: "Vine stăpînitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine" (Ioan 14, 30). Isus n-a avut nici un fel de înclinaţii spre păcat şi nici o pasiune păcătoasă. Nici una din avalanşele ispitelor n-a putut înfrînge credincioşia Sa faţă de Dumnezeu.

Isus niciodată n-a făcut nici o mărturisire a vreunui păcat făptuit şi nici n-a adus vreo jertfă pentru păcat. El nu S-a rugat: "Tată, iartă-Mă", ci "Tată, iartă-i" (Luca 23, 34). Totdeauna căutînd să facă voia Tatălui Său şi nu voia Sa, Isus a menţinut în continuu dependenţa Sa de Tatăl (Ioan 5, 30).

Spre deosebire de natura omenească decăzută, "natura spirituală" a lui Isus este curată şi sfîntă, "liberă de orice mînjitură a păcatului". 21 Ar fi o greşeală să gîndim că El este "în totul om", cum sîntem noi. El este al doilea Adam, unicul Fiu al lui Dumnezeu. Şi nici nu trebuie să gîndim despre El "ca un om cu înclinaţii spre păcat". În timp ce natura Sa omenească a fost ispitită în toate lucrurile în care natura omenească este ispitită, El niciodată n-a căzut. El niciodată n-a păcătuit. Niciodată n-a fost în El vreo înclinaţie spre păcat. 22

În adevăr, Isus este exemplul uman cel mai înalt şi cel mai sfînt. El este fără păcat şi, în tot ceea ce El a săvîrşit a demonstrat desăvîrşirea. În adevăr, El a fost exemplul perfect de om lipsit de păcat.

7. Necesitatea luării de către Hristos a naturii umane. Sfînta Scriptură ne dă diferite motive pentru care Hristos a trebuit să ia asupra Sa natura umană.

a) Ca să fie Mare Preot al neamului omenesc. Fiind Mesia, Isus trebuia să ocupe poziţia de Mare Preot sau Mijlocitor între Dumnezeu şi om (Zah. 6, 13; Evr. 4, 14-16). Această funcţie cerea natură umană. Isus Hristos a îndeplinit cerinţele:

1) El putea fi "îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi El era cuprins de slăbiciune" (Evr. 5, 2); 2) El este .milos şi vrednic de încredere", pentru că în toate lucrurile El "a trebuit să Se asemene fraţilor Săi" (Evr. 2, 17); 3) El "poate să vină în ajutorul celor ce sînt ispitiţi", pentru că "El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit" (Evr. 2, 18); 4) El simte cu cei slabi, pentru că "în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat" (Evr. 4, 15).

b) Pentru a salva şi cea mai decăzută persoană. Pentru a întîlni pe oameni acolo unde se află ei şi pentru a salva pe cei fără speranţă, El a coborît pînă la nivelul unui slujitor, al unui rob (Filip. 2, 7).

c) Ca să-Şi dea viaţa pentru păcatele lumii. Natura divină a lui Isus Hristos nu putea să moară. Pentru a muri, Hristos trebuia să aibă o natură umană. El a devenit deci om şi a plătit pentru noi plata păcatului, care este moartea (Rom. 6, 23; 1 Cor. 15, 3). Ca fiinţă omenească, El a gustat moartea pentru fiecare (Evr. 2, 9).

d) Ca să fie Exemplul nostru. Pentru a constitui un exemplu, arătînd cum ar trebui să trăiască oamenii, Hristos, ca fiinţă omenească, trebuia să trăiască o viaţă fără de păcat. Ca al doilea Adam, El a spulberat mitul că omul nu poate asculta de Legea lui Dumnezeu şi că nu poate cîştiga biruinţa asupra păcatului. El a demonstrat că este posibil pentru om să fie credincios, să se supună voinţei lui Dumnezeu. Acolo unde primul Adam a căzut, al doilea Adam a cîştigat biruinţa asupra păcatului şi asupra lui Satana şi a devenit atît Mîntuitorul, cît şi Exemplul nostru desăvîrşit. În tăria Sa, biruinţa Lui poate fi şi a noastră (Ioan 16, 33).

Privind la El, oamenii sînt schimbaţi "în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă" (2 Cor. 3, 18). "Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvîrşirea credinţei noastre, adică la Isus... Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre" (Evr. 12, 2-3). În adevăr, Hristos a suferit pentru noi şi ne-a lăsat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (1 Petru 2, 21; vezi şi Ioan 13, 15).

Unirea celor două naturi

Persoana lui Isus Hristos are două naturi: divină şi umană. El este Dumnezeu - om. Dar să reţinem că întruparea cerea ca Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu să ia asupra Sa natura umană şi nicidecum ca omul Isus să obţină divinitatea. Mişcarea este de la Dumnezeu la om şi nu de la om la Dumnezeu.

În Isus, aceste două naturi s-au contopit într-o singură persoană. Să urmărim următoarele dovezi biblice:

Hristos, o unire a două naturi. Pluralitatea evocată de Treimea divină nu se repetă în cazul lui Hristos. Biblia Îl descrie pe Isus ca fiind o persoană şi nicidecum două. Diferite texte se referă la natura divină şi umană şi totuşi vorbesc numai despre o persoană. Pavel a descris persoana lui Isus Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu (natura divină) care a fost născut dintr-o femeie (natura umană - Gal. 4, 4). În acest fel, Isus "măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu" (natura divină), ci "S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor" (natura umană - Filip. 2, 6-7).

Dubla natură a lui Hristos nu este compusă dintr-o putere sau o influenţă divină abstractă, ce este legată de natura Sa omenească. Ioan spune: "Cuvîntul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl" (Ioan 1, 14). Pavel scria că Dumnezeu a trimis pe "Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului" (Rom. 8, 3); Dumnezeu "a venit în trup" (1 Tim. 3, 16; 1 Ioan 4, 2).

Împletirea celor două naturi. Adesea, Biblia Îl descrie pe Fiul lui Dumnezeu în termenii naturii Sale umane. Dumnezeu a răscumpărat biserica Sa cu propriul Său sînge (Fapte 20, 28; Col. 1, 13-14). În alte situaţii, ea caracterizează pe Fiul omului în termenii naturii Sale divine (Ioan 3, 13; 6, 62; Rom. 9, 5).

Cînd Hristos a venit în lume, I-a fost pregătit "un trup" (Evr. 10, 5). Cînd a luat asupra Sa natura umană, divinitatea Sa a fost îmbrăcată în haina naturii omeneşti. Acest lucru nu s-a realizat schimbînd natura umană în cea divină sau divinitatea în natura umană. El n-a ieşit din Sine mergînd spre o altă natură, ci El a luat asupra Sa natura umană. În acest fel, natura divină şi cea umană au fost împletite.

Cînd S-a întrupat, Hristos n-a încetat să fie Dumnezeu şi divinitatea Sa n-a fost redusă la nivelul naturii umane. Fiecare natură şi-a păstrat locul. "În El", spune Pavel, "locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii" (Col. 2, 9). La crucificare, natura Sa umană a fost aceea care a murit, şi nu divinitatea Sa, căci acest lucru ar fi fost imposibil.

Necesitatea unirii celor două naturi. O înţelegere a inter-relaţiilor dintre cele două naturi ale lui Hristos ne dă o viziune edificatoare asupra misiunii lui Hristos şi a propriei noastre mîntuiri.

1. Pentru a împăca pe oameni cu Dumnezeu. Numai un Mîntuitor divinuman putea să aducă mîntuirea. La întrupare, Hristos, pentru a putea împărtăşi cu credincioşii Săi natura Sa divină, a luat asupra Sa natura umană. Prin meritele sîngelui unui Dumnezeu-om, cei credincioşi pot fi părtaşi de natura divină (2 Petru 1, 4).

Scara din visul lui Iacov Îl simbolizează pe Hristos, venind la noi acolo unde ne aflăm. El a luat asupra Sa natura umană şi a biruit, pentru ca noi - făcîndu-ne părtaşi de natura Sa - să putem deveni biruitori. Braţele Sale divine se prind de tronul lui Dumnezeu, în timp ce în natura Sa umană îmbrăţişează neamul omenesc, legîndu-ne de Dumnezeu, unind astfel pămîntul cu cerul.

Combinarea naturii divine cu cea umană face eficientă jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos. Viaţa fără păcat a unei fiinţe umane sau chiar a unui înger nu putea face ispăşire pentru păcatele neamului omenesc. Numai Creatorul divinuman putea răscumpăra omenirea.

2. Spre a acoperi divinitatea cu natura umană. Domnul Hristos Şi-a acoperit divinitatea Sa cu haina naturii umane, lăsînd la o parte slava Sa cerească şi maiestatea Sa, astfel încît păcătoşii să fie în stare să rămînă în viaţă în prezenţa Sa, fără să fie nimiciţi. Deşi era încă Dumnezeu, El nu Se înfăţişa ca Dumnezeu (Filip. 2, 6-8).

3. Pentru a trăi biruitor. Numai natura umană a Domnului Hristos n-ar fi putut suporta niciodată puternicele înşelăciuni ale lui Satana. El a fost în stare să biruiască păcatul, pentru că în El locuia "trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii" (Col. 2, 9). Sprijinindu-Se în totul pe Tatăl (Ioan 5, 19. 30; 8, 28), "puterea Sa divină, combinată cu natura Sa umană, a cîştigat în favoarea omului o biruinţă veşnică". 23

Experienţa Domnului Hristos, de trăire a unei vieţi de biruinţă, nu este privilegiul Său exclusiv. El n-a exercitat nici o putere pe care omul să n-o poată exercita. Şi noi, de asemenea, putem fi "plini de toată plinătatea lui Dumnezeu" (Efes. 3, 19). Prin puterea divină a Domnului Hristos, noi putem avea acces la "tot ce priveşte viaţa şi evlavia" (2 Petru 1, 3).

Cheia acestei experienţe este credinţa în "făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe", prin care noi putem fi "părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte" (2 Petru 1, 3-4). El ne oferă aceeaşi putere prin care El a biruit, astfel încît toţi să poată asculta cu credincioşie şi să aibă o viaţă de biruinţă.

Făgăduinţa mîngîietoare a Domnului Hristos este o făgăduinţă de biruinţă. "Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie" (Apoc. 3, 21).

Funcţiile Domnului Hristos

Slujba de profet, de preot şi de împărat erau chemări speciale, cerînd - în general - un serviciu de consacrare în slujba respectivă, prin ungere (1 Împ. 19, 16; Ex. 30, 30; 2 Sam. 5, 3). Mesia care avea să vină, Cel Uns - arătau profeţii - avea să împlinească toate aceste trei slujbe. Domnul Hristos Şi-a adus la îndeplinire lucrarea Sa de Mijlocitor între Dumnezeu şi noi prin funcţiile pe care le avea, de profet, preot şi împărat. Domnul Hristos Profetul a vestit voinţa lui Dumnezeu faţă de noi; Hristos Preotul ne-a reprezentat înaintea lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu faţă de noi, iar Hristos Împăratul exercită autoritatea plină de har a lui Dumnezeu peste poporul Său.

Domnul Hristos Profetul. Dumnezeu a descoperit lui Moise lucrarea profetică a Domnului Hristos: "Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu" (Deut. 18, 18). Contemporanii Domnului Hristos au recunoscut împlinirea acestei proorocii (Ioan 6, 14; 7, 40; Fapte 3, 22. 23).

Isus S-a prezentat fiind "profet" (Luca 13, 33). El a proclamat cu autoritate profetică (Mat. 7, 29) principiile Împărăţiei lui Dumnezeu (Mat. 5-7; 22, 36-40) şi a descoperit viitorul (Mat. 24, 1-51; Luca 19, 41- 44).

Mai înainte de întruparea Sa, Domnul Hristos i-a umplut pe scriitorii Bibliei cu Duhul Său şi le-a dat profeţii despre suferinţele Sale şi despre slava ce avea să urmeze (1 Petru 1, 11). După înălţarea Sa, El a continuat să Se descopere oamenilor. Scripturile ne spun că El a dat "mărturia" ("duhul proorociei") rămăşiţei Sale credincioase (Apoc. 12, 17; 19, 10).

Domnul Hristos Preotul. Un jurămînt divin stabileşte în mod categoric preoţia lui Mesia: "Domnul a jurat, şi nu-I va părea rău; ’Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec’. (Ps. 110, 4). Hristos n-a fost un descendent al lui Aaron. Asemenea lui Melhisedec, dreptul Său la preoţie venea prin numire divină (Evr. 5, 6. 10; vezi şi cap. 7). Preoţia Sa mijlocitoare are două faze: o fază pămîntească şi o fază cerească.

1. Preoţia pămîntească a lui Hristos. Rolul preotului la altarul arderii de tot simboliza lucrarea pămîntească a Domnului Hristos. Isus Hristos era în mod desăvîrşit calificat pentru slujba de preot. El era în adevăr om şi El a fost "chemat de Dumnezeu" şi a acţionat în "lucruri aparţinînd lui Dumnezeu", avînd sarcina specială de a aduce "daruri şi jertfe pentru păcate" (Evr. 5, 1. 4. 10).

Lucrarea preotului era aceea de a împăca pe închinători cu Dumnezeu prin sistemul jertfelor, care reprezenta măsurile luate în vederea ispăşirii pentru păcat (Lev. 1, 4; 4, 29. 31. 35; 5, 10; 16, 6; 17, 11). În felul acesta, jertfa continuă de pe altarul arderii de tot simboliza posibilitatea continuei ispăşiri. Aceste sacrificii nu erau suficiente. Ele nu-i puteau face perfecţi pe cei ce le aduceau, nu le luau păcatele şi nici nu le produceau o conştiinţă curată (Evr. 10, 1-4; 9, 9). Ele erau o simplă umbră a unor lucruri bune ce aveau să vină (Evr. 10, 1; vezi şi 9, 9. 23. 24). Vechiul Testament spune că Mesia Însuşi va lua locul acestor animale de jertfă (Ps. 40, 6-8; Evr. 10, 5-9). Aceste sacrificii arătau deci spre suferinţele şi moartea ispăşitoare a Domnului Hristos, Mîntuitorul. El, Mielul lui Dumnezeu, S-a făcut păcat pentru noi. S-a făcut blestem pentru noi; sîngele Său ne curăţeşte de orice păcat (2 Cor. 5, 21; Gal. 3, 13; 1 Ioan 1, 7; 1 Cor. 15, 3).

Astfel, în timpul lucrării Sale pămînteşti, Isus Hristos a fost atît preot, cît şi jertfă. Moartea Sa pe cruce a fost o parte a lucrării Sale preoţeşti. După sacrificiul Său la Golgota, mijlocirea Sa preoţească a avut ca sediu Sanctuarul ceresc.

2. Preoţia cerească a lui Hristos. Lucrarea preoţiei lui Isus a început pe pămînt şi El o desăvîrşeşte în ceruri. Umilinţa Sa de pe pămînt, ca rob al lui Dumnezeu, care a îndurat suferinţa, Îl califică să fie Marele nostru Preot în ceruri (Evr. 2, 17-18; 4, 15; 5, 2). Profeţia descoperă faptul că Mesia avea să fie preot pe tronul lui Dumnezeu (Zah. 6, 13). După învierea Sa, Hristos Cel umilit a fost înălţat. Acum, Marele nostru Preot stă "la dreapta scaunului de domnie al măririi, în ceruri", slujind în Sanctuarul ceresc (Evr. 8, 1-2; 1, 3; 9, 24).

Domnul Hristos Şi-a început lucrarea Sa de mijlocire imediat după înălţarea Sa. Norul de tămîie ce se ridica în locul sfînt din Templu simbolizează meritele Domnului Hristos, rugăciunile şi neprihănirea Lui, care fac ca rugăciunile şi închinarea noastră să fie primite înaintea lui Dumnezeu. Tămîia putea fi oferită numai pe jarul luat de pe altarul arderii de tot, ceea ce dă pe faţă o intimă legătură între mijlocire şi jertfa ispăşitoare de pe altar. În acest fel, lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos este bazată pe meritele completei Sale jertfe ispăşitoare.

Mijlocirea Domnului Hristos aduce încurajare pentru poporul Său: El este în stare "să mîntuiască în chip desăvîrşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei" (Evr. 7, 25). Pentru că Domnul Hristos mijloceşte pentru poporul Său, toate acuzaţiile lui Satana şi-au pierdut temeiul lor legal (1 Ioan 2, 1; Zah. 3, 1). Apostolul Pavel întreabă în mod retoric: "Cine-i va osîndi?" Apoi, el oferă asigurarea că Hristos personal se află la dreapta lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi (Rom. 8, 34). Afirmînd rolul Său de Mijlocitor, Domnul Hristos spune: "Adevărat, adevărat, vă spun că, orice veţi cere dela Tatăl, în Numele Meu, vă va da" (Ioan 16, 23).

Hristos Împăratul. Dumnezeu "Şi-a aşezat scaunul de domnie în ceruri şi domnia Lui stăpîneşte peste tot" (Ps. 103, 19). Se înţelege de la sine că Fiul lui Dumnezeu, ca una din Persoanele Dumnezeirii, este părtaş la această guvernare divină peste tot Universul.

Domnul Hristos, ca Dumnezeu-om, va exercita conducerea Sa peste aceia care L-au acceptat ca Domn şi Mîntuitor. "Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule", este veşnic; toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag de dreptate" (Ps. 45, 6; Evr. 1, 8-9).

Împărăţia Domnului Hristos nu a fost întemeiată fără luptă, căci "împăraţii pămîntului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său" - Mesia (Ps. 2, 1). Dar planurile lor cad. Dumnezeu va aşeza pe Mesia pe tronul Său, prin hotărîrea Sa: "Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, Muntele Meu cel sfînt" (Ps. 2, 6). El a declarat: "Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut" (Evr. 1, 5). Numele Împăratului care va ocupa tronul lui David este "Domnul Neprihănirea Noastră" (Ier. 23, 5-6). Autoritatea Sa este unică, pentru că El slujeşte pe tronul ceresc atît ca preot, cît şi ca împărat (Zah. 6, 13).

Îngerul Gabriel i-a amintit Mariei că Isus avea să fie Împăratul mesianic, spunînd : "Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfîrşit" (Luca 1, 33). Calitatea Sa de împărat este înfăţişată prin două tronuri, simbolizînd cele două împărăţii ale Sale: "scaunul harului" (Evr. 4, 16), reprezentînd Împărăţia harului, şi "scaunul de domnie al slavei Sale" (Mat. 25,31), simbolizînd Împărăţia slavei.

(1.) Împărăţia harului. Imediat după ce primii oameni au păcătuit, a fost instituită Împărăţia harului. Ea exista prin făgăduinţa lui Dumnezeu. Prin credinţă, oamenii puteau deveni cetăţeni ai acestei împărăţii. Dar ea nu a fost pe deplin stabilită pînă la moartea Domnului Hristos. Cînd El a strigat pe cruce "S-a sfîrşit", cerinţele pentru planul de mîntuire au fost îndeplinite şi noul legămînt a fost ratificat (Evr. 9, 15-18).

Declaraţia lui Isus Hristos: "S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape" (Marcu 1, 15) a fost o referire directă la Împărăţia harului ce avea să fie curînd stabilită, în virtutea morţii Sale. Întemeiată pe lucrarea răscumpărării şi nu pe cea a creaţiunii, această împărăţie primeşte pe cetăţenii ei prin naştere din nou. Isus a decis: "Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3, 5, vezi şi 3, 3). El compara creşterea ei cu dezvoltarea fenomenală a seminţei de muştar şi cu efectul aluatului pus în făină (Marcu 4, 22-31; Mat. 13, 33).

Împărăţia harului nu se vede ca o manifestare exterioară, ci prin efectul ei asupra inimii credincioşilor. Această împărăţie, învăţa Isus Hristos, "nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: ’Uite-o aici, sau uite-o acolo’. Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Luca 17, 20-21). Ea nu este o împărăţie a acestei lumi, ci, spunea El, este o împărăţie a adevărului. "Eu sînt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu" (Ioan 18, 37). Pavel spunea că aceasta este Împărăţia lui Hristos, o împărăţie a .neprihănirii, păcii şi bucuriei în Duhul Sfînt", în care au fost strămutaţi cei credincioşi (Rom. 14, 17; Col. 1, 13).

Stabilirea acestei împărăţii a fost o experienţă extraordinară, confirmînd faptul că nu există coroană fără cruce. La încheierea lucrării Sale publice, Isus, Mesia, Dumnezeul-om, a venit la Ierusalim ca moştenitor legal al tronului lui David. Aşezat pe un măgăruş, după obiceiul iudaic, pentru o intrare regească (Zah. 9, 9), El a acceptat omagiul spontan, entuziast al masei de oameni. În timpul intrării Sale triumfale în cetatea împărătească, "o foarte mare mulţime" şi-a întins hainele pentru a forma un covor regesc, rupînd ramuri de palmier şi strigînd: "Osana Fiul lui David! Binecuvîntat este Cel care vine în Numele Domnului!" (Mat. 21, 8-9), împlinind astfel profeţia lui Zaharia. Hristos Se înfăţişează acum pe Sine ca Împăratul mesianic.

Din nefericire, revendicarea de către El a tronului nu a rămas fără opoziţie. Ura satanică împotriva .Celui fără de păcat" a ajuns la apogeu. Într-un interval de douăsprezece ore, apărătorii credinţei, Sinedriul, L-au arestat în secret, L-au judecat şi L-au condamnat la moarte.

În timpul judecării Sale, Isus Hristos a declarat în mod public că El era Fiul lui Dumnezeu şi Împărat al poporului Său (Luca 23, 3; Ioan 18, 33-37). Ca răspuns la declaraţiile Lui, El a fost batjocorit, îmbrăcat într-o haină regească şi încoronat, dar nu cu o coroană de aur, ci cu una de spini (Ioan 19, 2). Primirea Lui ca Împărat a fost o parodie. Lăudîndu-L, ostaşii îşi băteau joc de El, spunînd: "Plecăciune, Împăratul iudeilor" (Ioan 19, 3). Şi cînd Pilat, guvernatorul roman, L-a înfăţişat naţiunii spunînd: "Iată Împăratul vostru!", propriii Săi concetăţeni L-au respins în unanimitate, strigînd: "Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!" (Ioan 19, 14-15).

Prin cea mai profundă umilire - moartea pe cruce - Isus Hristos a stabilit Împărăţia harului. Curînd după aceea, înălţarea Sa a pus capăt umilinţei. La înălţarea Sa, El a fost întronat în ceruri ca Preot şi Împărat, împărţind tronul cu Tatăl Său (Ps. 2, 7. 8; Evr. 1, 3-5; Filip. 2, 9-11; Ef. 1, 20-23). Această întronare a Sa nu I-a dat - ca Fiu divin al lui Dumnezeu - vreo putere ce nu-I aparţinuse deja. Dar acum, ca Mijlocitor divin-uman, natura Sa omenească participa pentru prima dată la slava şi puterea cerească.

(2.) Împărăţia slavei. O reprezentare a Împărăţiei slavei a fost dată pe Muntele schimbării la faţă. Acolo, Isus Hristos S-a prezentat în slava Sa. "El S-a schimbat la faţă înaintea lor; Faţa Lui a strălucit ca soarele, şi hainele I s-au făcut albe ca lumina" (Mat. 17, 2). Moise şi Ilie reprezentau pe cei răscumpăraţi, Moise reprezentînd pe cei care au murit în Hristos şi care vor fi înviaţi şi Ilie reprezentînd pe cei credincioşi, care vor fi luaţi la ceruri la revenirea Sa, fără să mai aibă experienţa morţii.

Împărăţia slavei va fi stabilită în mijlocul cataclismelor care vor avea loc la revenirea lui Hristos (Mat. 24, 27. 30. 31; 25, 31. 32). După judecată, cînd lucrarea de mijlocire a Fiului omului din Sanctuarul ceresc se va fi sfîrşit, "Cel Îmbătrînit de zile" - Dumnezeu Tatăl - Îi va da "stăpînire, slavă şi putere împărătească" (Dan. 7, 9. 10. 14). Apoi, "domnia, stăpînirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sînt pretutindeni supt ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta!" (Dan. 7, 27).

Împărăţia slavei va fi, în final, instituită pe întreg pămîntul, la încheierea mileniului, cînd Noul Ierusalim va coborî din ceruri (Apoc. 20, 21). Acceptînd pe Isus Hristos ca Mîntuitor personal, putem deveni astăzi cetăţeni ai Împărăţiei harului Său şi ai Împărăţiei slavei, la a doua Sa venire. Înaintea noastră stă o viaţă cu posibilităţi nelimitate. Viaţa pe care o oferă Domnul Hristos nu este o viaţă plină de eşecuri, speranţe şi visuri irosite, ci o viaţă de creştere, o viaţă de umblare cu Mîntuitorul, plină de succes. Este o viaţă ce dă, continuu, pe faţă o iubire adevărată, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blîndeţe şi înfrînarea poftelor (Gal. 5, 22-23), roade ale legăturii cu Isus Hristos, oferite tuturor acelora care-şi încredinţează Lui viaţa. Cine poate rezista oare unei asemenea oferte?

Referinte

1. Cu referire la profeţia celor 70 de săptămîni, vezi "70 Weeks, Leviticus, and the nature of Prophecy" (.70 de sătpămîni, Leviticul şi natura profeţiei") F. B. Holbrook (Washington D. C. Biblical Research Insitute, Conferinţa Genereală A. Z. Ş. , 1986, pag. 3 - 127)

2. Cu privire la termenul biblic privind principiul an . zi, vezi W. H. Shea, "Selected studie son Prophetic Interpretation " (Studii selectate cu privire la interpretarea profetică) (Washington D. C. , Review and Herald, 1982, pag. 56 . 93)

3. Datele pentru domnia lui Artaxerxe au stabilite în mod cert după datele olimpiadelor. Canonul lui Ptolemeu, Papirusul Elefantin şi tăbliţele cuneiforme babiloniene.

4. Vezi, de asemenea, C. M. Maxwell, .God Cares" (Dumnezeu poartă de grijă) (Mountaim View, CA, Pacific Press, 1981, vol. 1, pag. 216 - 218)

5. G. L. Archer, .Encyclopedia of Bible Difficulties" (Enciclopedia dificultăţiilor biblice), (Grand Rapids, MI: Zondervan, 1982, pag. 291)

6. E. G. White, .The Desire of Age" (Hristos Lumina Lumii), Mountain View, CA, Pacific Press, 1940, pag. 530

7. Scripturile fac referire la Isus, ca fiind "singurul născut" şi "întîiul născut", dar faptul că vorbesc despre ziua naşterii Sale, nu înseamnă că se neagă natura Sa divină şi existenţa Sa din veşnicie. Termenul "singurul născut" (Ioan 1, 14; 1, 18; 3, 16; 1 Ioan 4, 9) vine din grecescul "monogenes". Folosirea biblică a cuvîntului "monogenes" descoperă faptul că înţelesul lui de "singurul" sau "unicul", scoate în evidenţă o anumită relaţie şi nicidecum un eveniment petrecut cîndva. Isaac, de exemplu, este numit "singurul fiu" al lui Avraam, deşi nu a fost singurul fiu al lui Avraam şi nici chiar primul său născut (Gen. 16, 16; 21, 1-21; 25, 1-6). Isaac a fost unicul fiu, unic în felul său, destinat a fi succesorul lui Avraam. "Isus Hristos, Dumnezeul preexistent, Cuvîntul divin Creator a devenit, la întruparea Sa, într-un sens unic, Fiul lui Dumnezeu, motiv pentru care este desemnat, ’monogenes’, unicul de acest gen, cu totul unic în multe aspecte ale fiinţei şi vieţii Sale. Nici un alt copil al neamului omenesc n-a fost atît de strîns unit în fiinţa Sa, nici unul n-a avut o aşa relaţie de neegalat cu Dumnezeirea sau să facă o astfel de lucrare cum a făcut-o El. Astfel ’monogenes’ descrie o relaţie între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul - Isus Hristos, ca o Persoană distinctă a Dumnezeirii. Aceasta este o relaţie ce aparţine personalităţii complexe, divino-umane a Domnului Hristos, în contextul planului de mîntuire" ("Problems in Bible Translation" - Probleme în traducerea Bibliei) Washington, D. C. , Review and Herald, 1954, pag. 202). De asemenea, atunci cînd Isus Hristos este numit "Întîiul născut" (Evr. 1, 6; Rom. 8, 29; Col. 1, 15, 18; Apoc. 1, 5), termenul nu se referă la o ordine cronologică. Mai degrabă, el subliniază importanţa sau prioritatea (Evr. 12, 23). În cultura ebraică, primul născut primea privilegiile familiei. Tot astfel, Isus, ca primul născut între oameni, a recîştigat toate privilegiile pe care omul le pierduse. El a devenit noul sau al doilea Adam, noul "prim născut" sau capul neamului omenesc. Referirile Bibliei la ziua în care Isus a fost născut se bazează pe un concept asemănător, ca în cazul expresiilor "singurul născut" şi "întîiul născut". În raport de context, profeţia mesianică "Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut" (Ps. 2, 7) se referă la "întruparea lui Isus" (Evr. 1, 6), la învierea lui Isus (Fapte 13, 33; vezi şi v. 30) sau la "întronarea Lui" (Evr. 1, 3, 5).

8. Alte dovezi se găsesc în legile gramaticii greceşti. a) Folosirea cuvîntului Domn fără articolul hotărît. Septuaginta traduce pe YHWH cu "kurios" (Domn) fără articol hotărît. Foarte des, cînd în Noul Testament găsim "kurios" fără articol hotărît, este avut în vedere Dumnezeu (Mat. 7, 21; 8, 2. . 6. 25). b) Un singur articol ce califică două substantive. Astfel, Hristos este descris ca Dumnezeu în propoziţia "marelui nostru Dumnezeu şi Mîntuitor Isus Hristos . (Tit. 2, 13), "prin neprihănirea Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos" (2 Petru 1, 1). c) Cînd sînt două substantive şi cel de al doilea este în cazul genitiv fără articol, calitatea unuia poate fi atribuită şi celuilalt. Astfel, în acelaşi fel în care apostolul Pavel vorbeşte în Romani 1, 17-18 despre "neprihănirea" "şi mînia lui Dumnezeu", Isus este descris ca "Fiul lui Dumnezeu" (Luca 1, 35).

9. White, "The True Sheep Respond to the Voice of the Shepherd" (Oaia cea credincioasă răspunde la glasul Păstorului), Signs of the Times, 27 noiembrie, 1893, pag. 54.

10. White, .Patriarchs and Prophets" (Patriarhi şi Profeţi), pag. 34.

11. Aceste expresii au fost adesea folosite de scriitorii adventişti de ziua a şaptea pentru a descrie identificarea lui Isus cu neamul omenesc, dar niciodată ele n-au implicat cumva faptul că El a fost în vreun fel oarecare păcătos. În toată istoria ei, poziţia oficială a bisericii a fost aceea de a susţine absoluta lipsă a păcatului din viaţa lui Isus Hristos.

12. Hristos a luat asupra Sa "aceleaşi sensibilităţi, mentale şi fizice" ca şi contemporanii Săi (White, "Notes of Travel" Note de călătorii), Advent Review, 10 februarie 1885, pag. 81, o natură umană care a scăzut în ceea ce priveşte "tăria fizică, puterea intelectuală şi în valoarea morală", deşi nu era coruptă din punct de vedere moral, ci în totul lipsită de păcat (White, "In All Points Tempted Like As We Are" - În toate lucrurile ispitit ca şi noi - Signs (Semnele), 3 dec. 1902, pag. 2; White, "The Desire of Ages" (Hristos, Lumina lumii), pag. 49).

13. Henry Melvill, în "Sermons by Henry Melvill" (Predici ale lui H. Melvill) (New York, Stanford and Swords, 1844, p. 47). Prin "slăbiciuni inocente", el înţelege foame, durere, întristare, etc. El a numit această viziune a naturii Domnului Hristos, înainte şi după cădere, "doctrina adevărată, clasică" (Idem).

14. White, Scrisoarea 8, 1895 în The Seventh-day Adventist Bible Commentary, ed. Francis D. Nichol, ed. Washington D. C. , Review and Herald, 1980, vol. 5, pag. 1128, 1129. Vezi şi vol. 7, pag. 426.

15. White, "În Ghetsemani", Signs, 9 dec. 1987, pag. 3. White, SDA Bible Commentary, ed. rev. , vol. 7, pag. 927.

16. Brooke F. Wescott "The Epistle to the Hebrews" (Epistola către Evrei), Grand Rapids, MI, Wm. B. Eerdmans , 1950, pag. 59.

17. F. F. Bruce, .Commentary on the Epistle to the Hebrews (Comentarii la Epistola către Evrei), Grand Rapids, MI, Wm. B. Eerdmans, 1972, pag. 85-86.

18. White, .The Temptation of Christ" (Ispitirea lui Isus) Review and Herald, 1 aprilie 1875, pag. 3.

19. Philip Schaff, .The Person of Christ" (Persoana lui Hristos), New York, NY: George H. Doran, 1913, pag. 35, 36.

20. Karl Ullmann, "An Apologetic View of the Sinless Character of Jesus" (Un punct de vedere apologetic cu privire la natura fără păcat a lui Hristos); The Biblical Cabinet; or Hermeneutical, Exegetical, and Philological Library (Cabinetul Biblic sau Biblioteca Hermeneutică, Exegetică şi Filologică) (Edinburgh, Thomas Clark, 1842), vol. 37, p. 11.

21. White, "In Gethsemane", (În Ghetsemani), Signs 9 dec. 1897, pag. 3; White, "Desire of Ages" (Hristos, Lumina lumii), pag. 266.

22. White, Scrisoarea 8, 1895, în SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1128, 1129. În timpul Ellenei G. White, se foloseau următoarele definiţii ale cuvîntului "propensity": "propensity", din latinescul "propensus" este definit ca "înclinaţii naturale, înclinare, tendinţă, înclinaţie, aptitudine" (Webster’s Collegiate Dictionary, ed. a 3-a (Springfield, M. A. ; G/C. Merriam Co, 1916) cf. Nuttall’s Standard Dictionary" of the English Language Boston, MA: De Wolfe, Fiske and Co, 1886). Dicţionarul Webster neprescurtat îl defineşte ca fiind "Calitatea sau starea de a fi înclinat, de a tinde spre, în sens moral; înclinaţie naturală, dispoziţie de a face bine sau rău; tendinţă, înclinaţie" (Webster’s International Dictionary of the English Language, Springfield, M. A. ; G & C Merriam & Co. 1890). Unul dintre autorii favoriţi ai Ellenei G. White, Henry Melvill, scria: "Dar în timp ce a luat asupra Sa natura umană cu slăbiciunile ei inocente, El n-a luat-o avînd înclinaţii păcătoase. Aici se interpune Divinitatea. Duhul Sfînt a umbrit pe fecioara Maria şi, îngăduind ca anumite slăbiciuni să fie transmise, a oprit ceea ce este păcătos şi astfel a făcut ca să se nască o natură umană, un om al durerii şi al suferinţei, dar totuşi nemînjit şi neîntinat, o natură umană în lacrimi, dar nepătată, accesibilă chinurilor şi suferinţei, dar nu pornită să facă rău cuiva, foarte strîns apropiată de mizeria produsă de păcat, dar în mod infinit departe de cauza ce produce mizeria" (Melvill, pag. 47). Vezi şi Tim Poirier "A Comparison of the Christology of Ellen White and Her Literary Sources" (O comparaţie a Hristologiei E. G. White şi a izvoarelor ei literare - manuscris nepublicat, E. G. White Estate, Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea, Washington, D. C. 20012).

23. White "Temptation of Christ" (Ispitirea lui Hristos) Review and Herald 13 oct. 1874, pag. 1; cf. White, SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 904.

Adventiştii de ziua a şaptea cred...

Că Dumnezeu Duhul Cel Veşnic a fost activ împreună cu Tatăl şi cu Fiul în lucrarea creaţiunii, a întrupării şi a răscumpărării. El i-a inspirat pe scriitorii Sfintelor Scripturi. El a umplut viaţa Domnului Hristos cu putere. El atrage şi convinge fiinţele omeneşti şi, pe aceia care răspund, El îi renaşte şi îi transformă după chipul lui Dumnezeu. Trimis de Tatăl şi de Fiul spre a fi totdeauna cu copiii Săi, El revarsă daruri spirituale asupra bisericii, împuternicind-o pentru a da mărturie despre Hristos şi, în armonie cu Scripturile, o conduce în tot adevărul.

Dumnezeu Duhul Sfânt

Deşi crucificarea a tulburat, a îndurerat şi a înspăimîntat pe urmaşii lui Isus, învierea a adus zorile dimineţii în viaţa lor. Cînd Domnul Hristos a rupt cătuşele morţii, Împărăţia lui Dumnezeu a răsărit în inimile lor.

Acum, un foc de nestins ardea în sufletele lor. Diferendele care, cu cîteva săptămîni mai înainte, ridicaseră bariere neplăcute între ucenici s-au topit. Ei şi-au mărturisit unii altora greşelile şi şi-au deschis mai pe deplin inimile, pentru a primi pe Isus, Împăratul lor înălţat la cer.

Unitatea acestei turme, cîndva împrăştiate, creştea pe măsură ce petreceau zi după zi în rugăciune. Într-o astfel de zi, o zi de neuitat, ei lăudau pe Dumnezeu, cînd un zgomot asemenea vuietului puternic al unui uragan s-a făcut auzit în mijlocul lor. Ca şi cînd focul ce ardea în inimile lor devenise vizibil, limbi de foc sau aşezat deasupra capului fiecăruia dintre ei. Asemenea unui foc violent, Duhul Sfînt a coborît asupra lor.

Plini de Duhul Sfînt, ucenicii n-au putut ţine în ei iubirea lor nouă, arzîndă, şi nici bucuria lor în Isus Hristos. Ei au început să vorbească cu entuziasm, în public, despre vestea cea bună a mîntuirii. Alertată de zgomotul produs, o mulţime de oameni din localitate, împreună cu pelerinii din multe alte neamuri ce erau prezenţi în Ierusalim, s-au îndreptat cu toţii spre clădirea unde se aflau ucenicii. Plini de uimire şi nedumerire, ei au auzit - în limba lor proprie - mărturia puternică a lucrărilor minunate şi puternice ale lui Dumnezeu, rostită de nişte galileeni simpli, neinstruiţi.

"Nu înţeleg", spuse cineva. "Ce înseamnă oare acest lucru?. Alţii încercau să explice cele ce aveau loc spunînd: "Sînt beţi". "Nu, nu este aşa!" a spus cu putere Petru, făcîndu-se auzit peste zgomotul mulţimii. "Nu este decît al treilea ceas din zi. Ceea ce aţi auzit şi văzut are loc datorită faptului că Isus Hristos cel înviat a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi ne-a dat acum Duhul Sfînt" (Fapte 2).

Cine este Duhul Sfînt ?

Biblia ne descoperă faptul că Duhul Sfînt este o persoană şi nicidecum o forţă impersonală. Declaraţii ca acestea: "Căci s-a părut nimerit Duhului Sfînt şi nouă" (Fapte 15, 28) descoperă faptul că primii creştini Îl considerau ca fiind o persoană. Domnul Hristos, de asemenea, a vorbit despre El ca despre o persoană distinctă. "El Mă va proslăvi", spunea El, "pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi" (Ioan 16, 14). Scripturile, care se referă la Treimea divină, descriu Duhul Sfînt ca fiind o persoană (Mat. 28, 19; 2 Cor. 13, 14).

Duhul Sfînt are personalitate. El Se luptă (Gen. 6, 3), învaţă (Luca 12, 12), convinge de vinovăţia păcatului (Ioan 16, 8), dirijează problemele bisericii (Fapte 13, 2), ajută şi mijloceşte (Rom. 8, 26), inspiră (2 Petru 1, 21) şi sfinţeşte (1 Petru 1,2). Aceste activităţi nu pot fi aduse la îndeplinire numai printr-o putere, influenţă sau atribut al lui Dumnezeu. Numai o persoană le poate face.

Duhul Sfînt este Dumnezeu adevărat

Scripturile consideră Duhul Sfînt ca fiind Dumnezeu. Petru i-a spus lui Anania că, minţind pe Duhul Sfînt, n-a minţit pe oameni, ci "pe Dumnezeu" (Fapte 5, 3-4). Domnul Hristos definea păcatul de neiertat ca fiind "hula împotriva Duhului Sfînt", spunînd: "Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfînt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor" (Mat. 12, 31-32). Acest lucru poate fi adevărat numai dacă Duhul Sfînt este Dumnezeu.

Scripturile asociază atributele divine cu Duhul Sfînt. El este viaţă. Pavel se referă la El ca fiind "Duh de viaţă" (Rom. 8, 2). El este adevăr. Domnul Hristos Îl numeşte "Duhul adevărului" (Ioan 16, 13). Expresiile "dragostea Duhului" (Rom. 15, 30) şi "Duhul Sfînt al lui Dumnezeu" (Ef. 4, 30) descoperă faptul că iubirea şi sfinţenia sînt părţi ale naturii Sale.

Duhul Sfînt este atotputernic. El dă daruri spirituale "fiecăruia în parte, cum voieşte" (1 Cor. 12, 11). El este omniprezent. El va locui cu poporul Său .în veac" (Ioan 14, 16). Nimic nu poate scăpa influenţei Sale (Ps. 139, 7- 10). El este, de asemenea, atotcunoscător, pentru că "Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adînci ale lui Dumnezeu", şi "nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu" (1 Cor. 2, 10-11).

Lucrările lui Dumnezeu sînt asociate cu Duhul Sfînt. Atît creaţiunea, cît şi învierea au de-a face cu El. Iov spune: "Duhul lui Dumnezeu m-a făcut şi suflarea celui Atotputernic îmi dă viaţă" (Iov 33, 4). Şi psalmistul declară: "Îţi trimiţi Tu suflarea (Duhul Tău): ele sînt zidite (create)" (Ps. 104, 30). Pavel spune: "Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi" (Rom. 8, 11).

Numai un Dumnezeu personal, omniprezent şi nu o influenţă impersonală, sau o fiinţă creată, a putut realiza minunea conceperii divinului Hristos în Maria. În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfînt a făcut ca Isus Hristos, unicul Dumnezeu-om, să fie universal prezent pentru toţi cei ce doreau să-L primească de bună voie.

Duhul Sfînt este considerat a fi egal cu Tatăl şi Fiul în formula baptismală (Mat. 28, 19), în binecuvîntarea apostolică (2 Cor. 13, 14) şi în cuvîntul rostit în legătură cu darurile spirituale (1 Cor. 12, 4-6).

Duhul Sfînt şi Dumnezeirea

Din veşnicie, Dumnezeu Duhul Sfînt a existat în cadrul Dumnezeirii ca cea de-a treia Persoană. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt sînt în aceeaşi măsură existenţi prin Ei Înşişi. Deşi toţi sînt egali, înăuntrul Treimii operează o relaţie funcţională.

Adevărul despre Dumnezeu Duhul Sfînt este cel mai bine înţeles atunci cînd este văzut prin Isus Hristos. Cînd Duhul Sfînt vine la cei credincioşi, El vine ca "Duhul lui Hristos". El nu vine în virtutea dreptului Său, purtînd propriile Sale scrisori de acreditare. Activitatea Sa în istorie se concentrează în misiunea şi lucrarea de mîntuire a Domnului Hristos. Duhul Sfînt a fost activ implicat în naşterea Domnului Hristos (Luca 1, 35), a confirmat lucrarea Sa publică la botez (Mat. 3, 16-17), a adus omenirii beneficiul jertfei Sale ispăşitoare şi al învierii (Rom. 8, 11).

În cadrul Dumnezeirii, Duhul Sfînt se pare că îndeplineşte rolul de executor. Cînd Tatăl a dat pe Fiul Său lumii (Ioan 3, 16), El a fost conceput de către Duhul Sfînt (Mat. 1, 18-20). Duhul Sfînt a venit pentru a împlini planul, pentru a-l face o realitate.

Implicarea intimă a Duhului Sfînt în univers este văzută în prezenţa Sa la creaţiune (Gen. 1, 2). Originea vieţii şi menţinerea ei depind de lucrarea Lui; îndepărtarea Lui înseamnă moarte. Biblia spune că, dacă Dumnezeu "Şi-ar lua înapoi duhul şi suflarea, tot ce este carne ar pieri deodată, şi omul s-ar întoarce în ţărînă" (Iov 34, 14. 15; compară cu 33, 4). Putem vedea reflexii ale lucrării creatoare a Duhului Sfînt în lucrarea Sa de recreare, împlinită înăuntrul fiecărei persoane care este sincer deschisă faţă de Dumnezeu. Dumnezeu Îşi aduce la îndeplinire lucrarea Sa înăuntrul oamenilor, prin Duhul Său Creator. Aşa s-a făcut la întrupare, la creaţiune şi la recreare; Duhul a venit ca să aducă la îndeplinire planurile lui Dumnezeu.

Duhul Sfînt făgăduit

Noi am fost făcuţi să fim un loc în care să locuiască Duhul Sfînt (1 Cor. 3, 16). Păcatul lui Adam şi al Evei i-a despărţit atît de grădina Edenului, cît şi de locuirea lăuntrică a Duhului Sfînt. Acea separare a continuat, căci enormitatea nelegiuirii înainte de potop L-a determinat pe Dumnezeu să declare: "Duhul Meu nu va rămînea pururea în om" (Gen. 6, 3).

În vremurile Vechiului Testament, Duhul Sfînt înzestra unele persoane ca să aducă la îndeplinire sarcini speciale (Num. 24, 2; Jud. 6, 34; 1 Sam. 10, 6). Uneori, El este "în" persoane (Ex. 31, 3; Is. 63, 11). Fără îndoială că adevăraţii credincioşi au fost totdeauna conştienţi de prezenţa Sa, dar profeţia anunţa o revărsare a Duhului peste "orice făptură" (Ioel 2, 28) - un timp cînd o mare manifestare a Duhului Sfînt avea să aducă o eră nouă.

Cîtă vreme lumea rămînea în mîinile uzurpatorului, revărsarea plinătăţii Duhului Sfînt trebuia să aştepte. Mai înainte ca Duhul să poată fi revărsat peste toată făptura, Domnul Hristos trebuia să aducă la îndeplinire lucrarea Sa pămîntească şi să aducă jertfa Sa ispăşitoare. Arătînd către lucrarea Domnului Hristos, ca lucrare a Duhului, Ioan Botezătorul spunea: "Cît despre mine, eu vă botez cu apă", dar El "vă va boteza cu Duhul Sfînt şi cu foc" (Mat. 3, 11). Dar Evanghelia nu ni-L descoperă pe Isus Hristos botezînd cu Duhul Sfînt. Chiar cu cîteva ore înainte de moartea Sa, Domnul Isus a făgăduit ucenicilor Săi: "Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mîngîietor, care să rămînă cu voi în veac, şi anume Duhul adevărului" (Ioan 14, 16-17). A fost oare făgăduinţa botezului cu Duhul Sfînt realizată la cruce? Nici un porumbel n-a apărut în vinerea crucificării, ci numai întuneric şi fulgere.

Numai după învierea Sa Isus Hristos a suflat peste ucenicii Săi, dîndu-le Duhul Sfînt (Ioan 20, 22). El a zis: "Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămîneţi în cetate pînă veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus" (Luca 24, 49). Această putere va fi primită "cînd se va pogorî Duhul Sfînt peste voi", făcînd pe credincioşi să fie martorii Lui pînă la marginile pămîntului (Fapte 1, 8).

Ioan scria: "Căci Duhul Sfînt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit" (Ioan 7, 39). Primirea de către Tatăl a jertfei Domnului Hristos era condiţia necesară revărsării Duhului Sfînt.

Noua eră a început numai atunci cînd Domnul Hristos, Biruitorul, S-a aşezat pe tronul Universului. Numai atunci a putut El trimite Duhul Său cel Sfînt în toată plinătatea Sa. Acum, "odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu", spunea Petru, "a turnat ceea ce vedeţi şi auziţi, Duhul Sfînt" (Fapte 2, 33) asupra ucenicilor care au aşteptat cu nerăbdare acest eveniment şi s-au adunat "cu un cuget în rugăciune şi în cereri" (Fapte 1, 5. 14). În ziua Cincizecimii, la cincizeci de zile de la Golgota, era cea nouă a izbucnit cu toată puterea prezenţei Duhului Sfînt. "Deodată a venit din cer un sunet ca vîjîitul unui vînt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei (ucenicii). Şi toţi s-au umplut de Duh Sfînt" (Fapte 2, 2-4).

Atît misiunea Domnului Hristos, cît şi a Duhului Sfînt erau total interdependente. Plinătatea Duhului Sfînt nu putea fi dată pînă cînd Isus Hristos nu Şi-a terminat lucrarea sau misiunea Sa. La rîndul Său, Isus Hristos a fost conceput de Duhul Sfînt (Mat. 1, 8-21), a fost botezat de Duhul Sfînt (Marcu 1, 9- 10), a fost condus de Duhul Sfînt (Luca 4, 1), a făcut minuni prin Duhul Sfînt (Mat. 12, 24-32), S-a adus pe Sine Însuşi jertfă ispăşitoare la Golgota prin Duhul (Evr. 9, 14-15) şi, în parte, a fost înviat prin Duhul (Rom. 8, 11).

Isus Hristos a fost prima Persoană care a trăit plinătatea Duhului Sfînt. Adevărul uimitor este acela că Domnul nostru Isus Hristos este binevoitor să reverse Duhul Său asupra tuturor acelora care Îl doresc cu ardoare.

Misiunea Duhului Sfînt

În seara dinaintea morţii Domnului Hristos, cuvintele Sale despre apropiata Lui plecare au tulburat foarte mult pe ucenici. El i-a asigurat imediat că vor primi Duhul Sfînt ca reprezentantul Său personal. Ei nu vor fi lăsaţi orfani (Ioan 14, 18).

Originea misiunii. Noul Testament descoperă Duhul Sfînt într-un mod aparte. El este numit "Duhul lui Isus" (Fapte 16, 7), "Duhul Fiului Său" (Gal. 4, 6), "Duhul lui Dumnezeu" (Rom. 8, 9), "Duhul lui Hristos" (Rom. 8, 9; 1 Petru 1, 11) şi "Duhul lui Isus Hristos" (Filip. 1, 19). Cine a determinat, la origine, lucrarea Duhului Sfînt - Isus Hristos sau Dumnezeu Tatăl?

Cînd Isus Hristos a făcut cunoscut originea misiunii Duhului Sfînt pentru o lume pierdută în păcat, El a menţionat două surse. În primul rînd, El S-a referit la Tatăl: "Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mîngîietor, care să rămînă cu voi în veac" (Ioan 14, 16; confruntă cu 15, 26 - "de la Tatăl"). Botezul cu Duhul Sfînt El l-a numit "făgăduinţa Tatălui" (Fapte 1, 4). În al doilea rînd, Domnul Hristos S-a referit la Sine: "Vi-L voi trimite" (pe Duhul Sfînt) (Ioan 16, 7). Astfel, Duhul Sfînt purcede atît de la Tatăl, cît şi de la Fiul.

Misiunea Sa în lume

Noi putem recunoaşte autoritatea Domnului Hristos numai prin influenţa Duhului Sfînt. Pavel spunea: "Nimeni nu poate zice: Isus este Domnul, decît prin Duhul Sfînt" (1 Cor. 12, 3).

Ni se dă asigurarea că, "prin Duhul Sfînt", Hristos "adevărata Lumină, luminează pe orice om venit în lume" (Ioan 1, 9). Misiunea Lui este aceea de a "convinge" lumea de "păcat, neprihănire şi judecată" (Ioan 16, 8).

În primul rînd, Duhul Sfînt ne aduce să avem o profundă convingere de păcat, în mod deosebit păcatul de a nu primi pe Isus Hristos (Ioan 16, 9). În al doilea rînd, Duhul Sfînt face apel la toţi să accepte neprihănirea Domnului Hristos. Şi în al treilea rînd, Duhul Sfînt ne avertizează în ceea ce priveşte judecata, un instrument puternic pentru a pune în mişcare mintea întunecată de păcat, făcînd-o conştientă de nevoia pocăinţei şi a convertirii.

Atunci cînd ne-am pocăit, putem trăi experienţa naşterii din nou prin botezul cu apă şi cu Duhul Sfînt (Ioan 3, 5). Apoi, viaţa noastră este o viaţă nouă, căci am devenit locul în care locuieşte Duhul lui Hristos.

Lucrarea Sa pentru cei credincioşi. Majoritatea textelor cu privire la Duhul Sfînt aparţin legăturii Sale cu poporul lui Dumnezeu. Influenţa Sa sfinţitoare conduce la ascultare (1 Petru 1, 2), dar nimeni nu continuă să aibă experienţa prezenţei Sale fără ca să împlinească anumite condiţii. Petru spune că Dumnezeu a dat Duhul Sfînt "celor ce ascultă continuu de El" (Fapte 5, 32). 1 Astfel, cei credincioşi sînt avertizaţi despre "împotrivirea", "întristarea" şi "stingerea" Duhului (Fapte 7, 51; Ef. 4, 30; 1 Tes. 5, 19).

Ce face Duhul Sfînt pentru cei credincioşi?

1. El ajută pe cei credincioşi. Cînd a prezentat pe Duhul Sfînt, Domnul Hristos L-a numit "un alt Mîngîietor" (Parakletos) (Ioan 14, 16). Acest cuvînt grecesc a fost tradus cu "Ajutor", "Mîngîietor", "Sfătuitor" şi poate însemna, de asemenea, "Mijlocitor", "Mediator" sau "Avocat".

Numai un alt Parakletos mai este menţionat în Sfînta Scriptură, şi anume Domnul Hristos. El este Avocatul sau Mijlocitorul nostru înaintea Tatălui. "Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit" (1 Ioan 2, 1).

Ca Mijlocitor, Mediator şi Ajutor, Domnul Hristos ne prezintă lui Dumnezeu şi ni-L descoperă pe Dumnezeu. Tot la fel şi Duhul Sfînt ne călăuzeşte spre Hristos şi manifestă harul Domnului Hristos faţă de noi. Aceasta explică de ce Duhul Sfînt este numit "Duhul harului" (Evr. 10, 29). Una dintre marile Sale contribuţii este aplicarea harului răscumpărător al Domnului Hristos faţă de oameni (1 Cor. 15, 10; 2 Cor. 9, 4; Ioan 4, 5-6).

2. El aduce adevărul lui Hristos. Domnul Hristos numeşte Duhul Sfînt "Duhul Adevărului" (Ioan 14, 17; 15, 26; 16, 13). Funcţiile Lui includ aducerea aminte "de tot ce v-am spus Eu" (Ioan 14, 26) şi, de asemenea, călăuzirea "în tot adevărul" (Ioan 16, 13). Solia Sa mărturiseşte despre Isus Hristos (Ioan 15, 26). "Căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi" (Ioan 16, 13. 14).

3. El aduce prezenţa lui Hristos. El nu numai că aduce mesajul despre Hristos. El aduce chiar prezenţa Domnului Hristos. Isus spunea: "Vă este de folos să Mă duc; căci dacă nu Mă duc Eu, Mîngîietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite" (Ioan 14, 16. 17; 16, 7).

Împiedicat de natura umană, omul Isus Hristos n-a fost omniprezent, motiv pentru care era indicat ca El să plece. Prin Duhul Sfînt, El poate fi totdeauna pretutindeni. Domnul Isus a zis: "Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mîngîietor, care să rămînă cu voi în veac şi anume, Duhul adevărului". El a dat asigurarea că Duhul Sfînt va locui "cu voi, şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi" (Ioan 14, 17. 18). "Duhul Sfînt este reprezentantul lui Hristos, dar fără trup omenesc şi prin urmare liber de orice dependenţă. "2

La întrupare, Duhul Sfînt a adus prezenţa Domnului Hristos unei persoane - Maria. La Ziua Cincizecimii, Duhul Sfînt a adus lumii pe Isus Hristos Cel biruitor. Făgăduinţele Domnului Hristos: "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi" (Evr. 13, 5) şi "Iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului" (Mat. 28, 20) sînt realizate prin Duhul Sfînt. Pentru acest motiv, Noul Testament dă Duhului Sfînt un titlu ce n-a fost niciodată folosit pentru El în Vechiul Testament - "Duhul lui Isus Hristos" (Filip. 1, 19).

Aşa după cum prin Duhul Sfînt atît Tatăl, cît şi Fiul fac din cei credincioşi căminul lor (Ioan 14, 23), tot aşa singura cale prin care cei credincioşi pot rămîne în Hristos este Duhul Sfînt.

4. El călăuzeşte acţiunile bisericii. Deoarece Duhul Sfînt aduce chiar prezenţa lui Hristos, El este adevăratul vicar al Domnului Hristos pe pămînt. Ca centru neschimbător al autorităţii în materie de credinţă şi învăţătură, căile pe care El conduce biserica se potrivesc pe deplin cu Biblia. "Caracteristica distinctivă a protestantismului - fără de care n-ar fi protestantism - este aceea că Duhul Sfînt este adevăratul vicar sau succesor al Domnului Hristos pe pămînt. A depinde de organizaţie, de conducători sau de înţelepciunea oamenilor ar însemna să pui pe om în locul Dumnezeirii". 3

Duhul Sfînt a fost în mod intim implicat în administrarea bisericii apostolice. În alegerea misionarilor, biserica a obţinut călăuzirea Sa, prin post şi rugăciune (Fapte 13, 1-4). Cei aleşi erau cunoscuţi pentru deschiderea lor faţă de călăuzirea Duhului Sfînt. Cartea Faptele Apostolilor îi descrie ca fiind "plini de Duhul Sfînt" (Fapte 13, 9; compară cu v. 52). Activitatea lor era sub controlul Său (Fapte 16, 6. 7). Pavel amintea prezbiterilor bisericii că ei fuseseră puşi în slujba lor de către Duhul Sfînt (Fapte 20, 28).

Duhul Sfînt a jucat un rol important în rezolvarea dificultăţilor serioase ce ameninţau unitatea bisericii. În adevăr, Scripturile introduc hotărîrile primului conciliu al bisericii prin cuvintele: "S-a părut nimerit Duhului Sfînt şi nouă...(Fapte 15, 28).

5. El înzestrează biserica cu daruri speciale. Duhul Sfînt a dat daruri speciale poporului lui Dumnezeu. În timpurile Vechiului Testament, "Duhul Domnului" a "venit asupra" unor persoane, dîndu-le puteri extraordinare, pentru a conduce şi elibera pe Israel (Jud. 3, 10; 6, 34; 11, 29), ca şi capacitatea de a profetiza (Num. 11, 17. 25. 26; 2 Sam. 23, 2). Duhul Sfînt a venit asupra lui Saul şi a lui David, cînd ei au fost unşi conducători ai poporului lui Dumnezeu (1 Sam. 10, 6. 10; 16, 13). Anumitor oameni, umplerea cu Duhul Sfînt le-a adus o măiestrie artistică unică (Ex. 28, 3; 31, 3; 35, 30-35).

În prima biserică, de asemenea, prin Duhul Sfînt, Domnul Hristos a dat daruri bisericii. Duhul Sfînt a împărţit aceste daruri spirituale credincioşilor pe care El i-a considerat vrednici; în acest fel, biserica întreagă a beneficiat (Fapte 2, 38; 1 Cor. 12, 7-11). El a dăruit putere specială necesară vestirii Evangheliei pînă la marginile pămîntului (Fapte 1, 8; vezi şi cap. 16 al acestei cărţi).

6. El umple inimile credincioşilor. Întrebarea pusă de Pavel ucenicilor din Efes: "Aţi primit voi Duhul Sfînt cînd aţi crezut?" (Fapte 19, 2) este o întrebare crucială pentru fiecare credincios.

Cînd Pavel a primit un răspuns negativ, el şi-a pus mîinile peste aceşti ucenici şi ei au primit botezul cu Duhul Sfînt (Fapte 19, 6).

Acest incident arată faptul că este vorba de două experienţe diferite: convingerea de păcat adusă de Duhul Sfînt şi umplerea cu Duhul Sfînt a vieţii. Domnul Isus Hristos a scos în evidenţă necesitatea naşterii din apă şi din Duh (Ioan 3, 5). Chiar înainte de înălţarea Sa, El a poruncit noilor credincioşi să fie botezaţi "în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfînt" (Mat. 28, 19). În armonie cu această poruncă, Petru a predicat că "darul Duhului Sfînt" trebuie să fie primit la botez (Fapte 2, 38). Şi Pavel confirmă importanţa botezului cu Duhul Sfînt (vezi cap. 14 al acestei cărţi), într-un apel urgent adresat credincioşilor, "ca ei să fie plini de Duhul Sfînt" (Ef. 5, 18).

Umplerea cu Duhul Sfînt ne transformă după chipul lui Dumnezeu, continuînd lucrarea de sfinţire începută la naşterea din nou. Dumnezeu ne-a mîntuit după mila Sa .prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfînt, pe care L-a vărsat din plin peste noi, prin Isus Hristos, Mîntuitorul nostru" (Tit. 3, 5. 6).

"Lipsa Duhului Sfînt este aceea care face ca lucrarea Evangheliei să fie aşa de lipsită de putere. Erudiţia, talentul, elocvenţa, orice dar moştenit sau însuşit poate să fie posedat; dar, fără de prezenţa Duhului lui Dumnezeu, nici o inimă nu va fi atinsă şi nici un păcătos nu va fi cîştigat pentru Hristos. Pe de altă parte, dacă sînt în legătură cu Domnul Hristos, dacă îşi însuşesc darurile Duhului Sfînt, atunci cel mai sărac şi cel mai simplu dintre ucenicii Săi va avea o putere care va acţiona asupra inimilor. Dumnezeu îi face canale prin care să se reverse cea mai înaltă influenţă din Univers". 4

Duhul Sfînt este o realitate vitală. Toate schimbările pe care Domnul Hristos le face în noi vin prin lucrarea Duhului Sfînt. Credincioşi fiind, noi trebuie să fim totdeauna conştienţi de faptul că fără Duhul Sfînt noi nu putem face nimic (Ioan 15, 5).

Astăzi, Duhul Sfînt ne îndreaptă atenţia la cel mai mare dar al iubirii, pe care Dumnezeu l-a oferit în Fiul Său. El ne invită călduros să nu ne opunem apelurilor Sale, ci să acceptăm singura cale prin care noi putem să fim împăcaţi cu iubitorul şi milostivul nostru Tată.

Referinte

1. Vezi A. V. Wallenkampf, "New by the Spirit" (Noi prin Duhul), Mountain View, CA, Pacific Press, 1978, pag. 49. 50. 2. E. G. White, "Desire of Age" (Hristos Lumina Lumii), pag. 669. 3. LeRoy E. Froom, "The comming of the Comforter" (Venirea Mîngăietorului), Ed. rev. , Washington D. C. Review and Herald, 1949, pag. 66 . 67. 4. E. G. White Testimonies for the Church (Mărturii pentru Biserică) (Mointain View, CA, Pacific Press, 1948), vol. 8, pag. 21. 22.

Adventiştii de ziua a şaptea cred...

Că Dumnezeu este Creator al tuturor lucrurilor şi că El a aşezat în Scriptură raportul autentic al activităţii Sale creatoare. În şase zile Dumnezeu "a făcut cerurile şi pămîntul" şi toate fiinţele vii de pe pămînt şi S-a odihnit în ziua a şaptea a acelei prime săptămîni. În acest fel, El a stabilit Sabatul ca un monument permanent al încheierii lucrării Sale creatoare. Primul bărbat şi prima femeie au fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca o încoronare a lucrării creaţiunii, dînduli-se stăpînire peste pămîntul întreg şi fiind însărcinaţi cu răspunderea de a se îngriji de el. Cînd lucrarea de creare a lumii a fost terminată, ea era "foarte bună", declarînd slava lui Dumnezeu.

Creaţiunea

Raportul biblic este simplu. La porunca creatoare a lui Dumnezeu, "cerurile şi pămîntul, marea şi tot ce este în ele" (Ex. 20, 11) au apărut dintr-o dată. Cele numai şase zile au fost martore ale schimbării de la "pustiu şi gol" la o planetă luxuriantă, plină de creaturi pe deplin maturizate, ca şi de diferite forme de plante. Planeta noastră a fost împodobită, în culori clare, curate şi strălucitoare, cu forme şi parfumuri, toate puse laolaltă cu un deosebit gust, exactitate a detaliului şi funcţionării.

Apoi, Dumnezeu "S-a odihnit", oprindu-Se să sărbătorească şi să Se bucure de tot ce a creat. Frumuseţea şi maiestatea acestor şase zile nu vor fi uitate niciodată tocmai datorită acestei opriri a lui Dumnezeu. Să aruncăm o privire fugară asupra raportului biblic al începutului.

"La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul". Pămîntul era acoperit de apă şi întuneric. În prima zi, Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric, numind lumina .zi" şi întunericul "noapte".

În ziua a doua, Dumnezeu a "despărţit apele", separînd atmosfera de apa ce acoperea pămîntul, făcînd astfel condiţii potrivite pentru viaţă.

În ziua a treia, Dumnezeu a strîns apele laolaltă într-un singur loc, aducînd la existenţă pămîntul (uscatul) şi marea. Apoi Dumnezeu a îmbrăcat ţărmurile, dealurile şi văile ce erau goale şi "pămîntul a dat verdeaţă, iarbă cu sămînţă după soiul ei, şi pomi care fac rod şi care îşi au sămînţa în ei, după soiul lor." (Gen 1, 12).

În ziua a patra, Dumnezeu a făcut soarele, luna şi stelele, ca "să fie nişte semne care să arate vremile, zilele şi anii". Soarele avea să stăpînească ziua, iar luna - noaptea (Gen. 1, 14-16).

Dumnezeu a modelat păsările şi viaţa marină în ziua a cincea. El le-a creat "după soiul lor" (Gen. 1, 21), cu specificarea ca toate creaturile pe care El le-a adus la existenţă să se reproducă invariabil după soiul lor.

În ziua a şasea, Dumnezeu a făcut cele mai înalte forme ale vieţii animale. El a spus: "Să dea pămîntul vieţuitoare după soiul lor, vite, tîrîtoare şi fiare pămînteşti, după soiul lor" (Gen. 1, 24).

Apoi, ca o încoronare a creaţiunii, Dumnezeu l-a făcut pe om "după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut" (Gen. 1, 27). "Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune" (Gen. 1, 31).

Cuvîntul creator al lui Dumnezeu

Psalmistul ne spune că "cerurile au fost făcute prin Cuvîntul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui" (Ps. 33, 6). Cum a lucrat acest Cuvînt creator?

Cuvîntul creator şi materia preexistentă. Cuvintele din Geneza: "Dumnezeu a zis" introduc dinamica poruncă divină, responsabilă pentru evenimentele maiestuoase ale celor şase zile ale creaţiunii (Gen. 1, 3. 6. 9. 11. 14. 20. 24). Fiecare poruncă era încărcată cu o energie creatoare, care a transformat o planetă "pustie şi goală" într-un paradis. "Căci El zice şi se face, porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă" (Ps. 33, 9). În adevăr, "lumea a fost făcută prin Cuvîntul lui Dumnezeu" (Evr. 11, 3).

Acest Cuvînt a creat ex nihilo, fără să fi fost dependent de o materie preexistentă. "Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvîntul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd" (Evr. 11, 3). Deşi uneori Dumnezeu a folosit materie preexistentă - Adam şi animalele au fost modelate din pămînt, iar Eva a fost făcută dintr-o coastă a lui Adam (Gen. 2, 7. 19. 22) - în ultimă instanţă, Dumnezeu este Cel care a creat întreaga materie.

Istoria creaţiunii

Multe întrebări au fost puse în legătură cu raportul Genezei privitor la creaţiune. Cele două relatări ale creaţiunii din prima carte a Bibliei se contrazic sau sînt armonioase? Sînt zilele creaţiunii literale sau reprezintă lungi perioade de timp? Au fost cerurile (soarele, luna şi chiar stelele) făcute în adevăr cu numai 6000 de ani în urmă?

Raportul creaţiunii. Cele două rapoarte ale Bibliei cu privire la creaţiune, unul în Geneza 1, 1 pînă la Geneza 2, 3 şi celălalt în Geneza 2, 4-25, se armonizează.

Prima naraţiune redă, în ordine cronologică, crearea tuturor lucrurilor.

A doua naraţiune începe prin cuvintele: "Iată istoria...", expresie ce în Geneza introduce o istorie a unei familii (Gen. 5, 1; 6, 9; 10, 1). Această naraţiune descrie locul omului în creaţiune. Ea nu este în mod strict cronologică, dar arată faptul că totul serveşte la pregătirea mediului pentru om. 1 Ea ne dă mai multe amănunte decît prima asupra creării lui Adam şi a Evei, cum şi condiţiile pe care Dumnezeu le-a pregătit în grădina Edenului. Pe lîngă aceasta, ea ne informează despre natura neamului omenesc şi a conducerii lui Dumnezeu. Numai dacă aceste două rapoarte ale creaţiunii sînt acceptate ca fiind literale şi istorice, ele se armonizează cu restul Sfintelor Scripturi.

Zilele creaţiunii. Zilele raportului biblic cu privire la creaţiune indică perioade literale de 24 de ore. Tipică pentru felul în care oamenii lui Dumnezeu din Vechiul Testament măsurau timpul este expresia "o seară şi o dimineaţă" (Gen. 1, 5. 8. 13. 19. 23. 31) şi care specifică zile individuale, cu ziua începînd seara sau la apusul soarelui (Lev. 23, 32; Deut. 16, 6). Nu există nici o justificare pentru a spune că această expresie înseamnă o zi literală, în Leviticul de exemplu, şi mii sau milioane de ani, în Geneza.

Cuvîntul ebraic tradus cu zi în Geneza 1 este yom. Cînd yom este însoţit de un număr definit, el întotdeauna înseamnă o zi literală de 24 ore (Gen. 7, 11; Ex. 16, 1) - un alt indiciu al faptului că raportul creaţiunii vorbeşte despre zile literale de douăzeci şi patru de ore.

Cele Zece Porunci oferă o altă dovadă a faptului că raportul genezic al creaţiunii implică zile literale. În porunca a patra, Dumnezeu spune: "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău; să nu faci nici o lucrare în ea. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pămîntul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvîntat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o" (Ex. 20, 8-11).

În mod succint, Dumnezeu repovesteşte istoria creaţiunii. Fiecare zi (yom) a fost plină de activitate creatoare şi apoi a venit Sabatul, care a fost punctul de apogeu al săptămînii creaţiunii. Ziua Sabatului, de 24 de ore, a comemorat, deci, o săptămînă literală a creaţiunii. Porunca a patra ar fi fără sens dacă fiecare zi s-ar fi întins pe lungi perioade sau ore. 2

Aceia care, citînd 2 Petru 3, 8: "Pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sînt ca o zi", încearcă să dovedească faptul că zilele creaţiunii n-au fost zile literale, de douăzeci şi patru de ore, trec cu vederea faptul că acelaşi verset se termină cu afirmaţia că "o mie de ani sînt ca o zi". Aceia care citesc în zilele creaţiunii mii de ani sau lungi şi nedefinite perioade de milioane sau chiar miliarde de ani pun sub semnul întrebării valabilitatea Cuvîntului lui Dumnezeu, tot aşa cum şarpele a ispitit-o pe Eva să facă.

Ce sînt "cerurile"? Unii oameni sînt derutaţi - şi lucrul aceasta este de înţeles - avînd în vedere versetele care spun că Dumnezeu "a făcut cerurile şi pămîntul" (Gen. 1, 1; confruntă cu 2, 1; Ex. 20, 11) şi că El a făcut soarele, luna şi stelele în ziua a patra a săptămînii creaţiunii, acum 6000 de ani (Gen. 1, 14-19). Au fost oare toate corpurile cereşti aduse la existenţă la data aceea?

Săptămîna creaţiunii nu a cuprins şi cerul în care Dumnezeu a locuit din veşnicie. "Cerurile" din Geneza 1 şi 2 se referă, probabil, la planetele şi stelele cele mai apropiate de Pămînt.

În adevăr, Pămîntul, în loc de a fi prima creaţie a Domnului Hristos, a fost foarte probabil ultima creaţie a Sa. Biblia înfăţişează pe fiii lui Dumnezeu, probabil Adamii tuturor lumilor necăzute, întîlnindu-se cu Dumnezeu într-un loc îndepărtat al Universului (Iov 1, 6-12). Pînă acum, sondele spaţiale n-au descoperit alte planete locuite. Se pare că ele sînt situate în vastitatea spaţiului, cu mult dincolo de zona de contact a sistemului nostru solar infectat de păcat, asigurate împotriva contaminării păcatului.

Dumnezeul creaţiunii

Dar ce fel de Dumnezeu este Creatorul nostru? Este oare o Personalitate infinită interesată de noi, particule minuscule de viaţă într-un colţ îndepărtat al Universului Său? După crearea pămîntului, a continuat El cu lucruri mai mari şi mai bune?

Un Dumnezeu ce poartă de grijă. Raportul biblic al creaţiunii începe cu Dumnezeu şi merge apoi la fiinţele omeneşti. El implică faptul că, în crearea cerurilor şi a pămîntului, Dumnezeu a pregătit condiţii desăvîrşite pentru neamul omenesc. Omenirea, bărbaţi şi femei, este glorioasa Sa capodoperă.

Raportul Îl descoperă pe Dumnezeu ca un arhitect plin de grijă, interesat de creaţiunea Sa. El a plantat o grădină deosebită, căminul lor, şi a aşezat asupra lor răspunderea de a o cultiva. El a creat fiinţele omeneşti astfel încît ele să poată avea comuniune cu El. Aceasta nu trebuia să fie o legătură forţată, nenaturală; El i-a creat cu libertatea alegerii şi capacitatea de a-L iubi şi de a-I sluji.

Cine a fost Dumnezeul creator? Toţi membrii Dumnezeirii au fost cuprinşi în lucrarea creaţiunii (Gen. 1, 2. 26). Agentul activ a fost totuşi Fiul lui Dumnezeu, preexistentul Hristos. În prologul raportului său referitor la creaţiune, Moise scria: "La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul". Reamintind aceste cuvinte, Ioan sublinia rolul lui Hristos în creaţiune: "La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El (Ioan 1, 1-3). În continuare, în acelaşi pasaj, Ioan arată foarte clar despre Cine anume scria el: "Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi (vers. 14). Isus a fost Creatorul, Cel la al cărui cuvînt pămîntul a venit la existenţă (vezi Efes. 3, 9; Evrei 1, 2).

O desfăşurare a iubirii lui Dumnezeu. Cît de profundă este iubirea lui Dumnezeu! Cînd Hristos S-a plecat asupra lui Adam cu grijă iubitoare, modelînd mîna celui dintîi om, El trebuie să fi ştiut că mîinile omului, cîndva, se vor purta brutal cu El şi în cele din urmă Îl vor ţintui pe cruce. Într-un anumit sens, creaţiunea şi crucea s-au contopit, căci Hristos Creatorul a fost junghiat de la întemeierea lumii (Apoc. 13, 8). Şi, cu toate acestea, preştiinţa Sa divină nu L-a oprit. 3 Sub norul ameninţător al Golgotei, Hristos a suflat în nările lui Adam suflare de viaţă, ştiind că acest act creator al Său Îl va deposeda pe El de suflarea Sa de viaţă. La baza creaţiunii stă astfel o iubire de nepătruns.

Scopul creaţiunii

Iubirea motivează tot ceea ce face Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire ( 1 Ioan 4, 8). El ne-a creat nu numai ca noi să-L putem iubi, ci ne-a creat astfel încît şi El să ne poată iubi. Iubirea Lui L-a determinat ca, în lucrarea creaţiunii, să împartă cu noi unul dintre cele mai mari daruri pe care El le poate oferi - existenţa. Ne arată, deci, Biblia pentru care scop există Universul şi locuitorii lui?

Pentru a descoperi slava lui Dumnezeu. Prin lucrările creaţiunii Sale, Dumnezeu Îşi face cunoscută slava Sa: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mîinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre El. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot pămîntul, şi glasul lor merge pînă la marginile lumii" (Ps. 19, 1-4).

De ce o astfel de desfăşurare a slavei lui Dumnezeu? Natura acţionează ca un martor pentru Dumnezeu. Intenţia Lui este ca lucrările creaţiunii Sale să-i îndrepte pe oameni către Creatorul lor. Căci "însuşirile nevăzute ale Lui", spune Pavel, "puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi" (Rom. 1, 20).

Fiind atraşi către Dumnezeu prin natură, învăţăm mai mult despre calităţile lui Dumnezeu, calităţi ce pot fi încorporate în propriile noastre vieţi. Şi, reflectînd caracterul lui Dumnezeu, noi Îi aducem slavă, îndeplinind astfel scopul pentru care am fost creaţi.

Pentru a popula pămîntul. N-a fost intenţia Creatorului ca pămîntul să fie o planetă părăsită, goală; ea trebuia să fie locuită (Is. 45, 8). Cînd primul om a simţit nevoia unui tovarăş, atunci Dumnezeu a creat femeia (Gen. 2, 20; 1 Cor. 11, 9). Astfel, El a întemeiat instituţia căsătoriei (Gen. 2, 22-25). Şi Creatorul nu numai că a dat cuplului stăpînire peste lumea nou creată, ci, prin cuvintele: "Creşteţi, înmulţiţi-vă" (Gen. 1, 28), El le-a dat privilegiul de a participa la creaţiunea Lui.

Importanţa creaţiunii

Oamenii sînt tentaţi să ignore doctrina creaţiunii. "Cui îi pasă", spun ei, "cum a creat Dumnezeu pămîntul? Ceea ce trebuie să ştim este cum să ajungem în ceruri". Şi, cu toate acestea, doctrina unei creaţiuni divine formează "temelia indispensabilă pentru o teologie creştină şi biblică". 4 Un număr de concepte fundamental biblice îşi au rădăcina în creaţiunea divină. 5 În adevăr, o cunoaştere a modului în care Dumnezeu a creat "cerurile şi pămîntul" poate, în final, să ajute pe cineva să găsească drumul său spre cerul şi pămîntul cel nou despre care vorbeşte vizionarul Ioan. Care sînt, deci, unele dintre implicaţiile doctrinei despre creaţiune?

Un antidot împotriva idolatriei. Calitatea de Creator a lui Dumnezeu Îl deosebeşte de toţi zeii (1 Cron. 16, 24-27; Ps. 96, 5. 6; Is. 40, 18-26; 42, 5-9, 44). Noi trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu care ne-a făcut şi nu zeilor pe care noi, oamenii, i-am făcut. În virtutea calităţii Sale de Creator, El merită întreaga noastră supunere. Orice relaţie care tulbură sau strică această supunere este idolatrie şi este supusă judecăţii divine. În acest fel, credincioşia faţă de Creator este o problemă de viaţă şi de moarte.

Temelia adevăratei închinări

Închinarea Viului Dumnezeu este bazată pe faptul că El este Creatorul nostru, iar noi sîntem creaturile Lui (Ps. 95, 6). Importanţa acestei teme este arătată prin includerea ei în chemarea adresată locuitorilor pămîntului, chiar înaintea revenirii Domnului Hristos, de a se închina Aceluia .care a făcut cerurile, pămîntul şi marea şi izvoarele apelor" (Apoc. 14, 7).

Sabatul - un monument al creaţiunii. Dumnezeu a instituit Sabatul zilei a şaptea, astfel încît să avem un monument săptămînal de aducere aminte că sîntem creaturi aduse de El la existenţă. Sabatul a fost un dar al harului, vorbind nu despre ceea ce am făcut noi, ci despre ceea ce El a făcut. În mod deosebit, El a binecuvîntat această zi şi a sfinţit-o, astfel încît noi să nu uităm niciodată că, în afară de muncă, viaţa trebuie să cuprindă şi comuniunea cu Creatorul, odihnă şi sărbătorirea minunatelor lucrări creatoare ale lui Dumnezeu (Gen. 2, 2. 3). Pentru a sublinia importanţa lui, Creatorul a aşezat porunca aceasta în centrul legii morale, ca aducere aminte a acestui monument sacru al puterii Sale creatoare, ca un semn şi un simbol veşnic al creaţiunii (Ex. 20, 8-11; 31, 13-17; Ex. 20, 20).

Căsătoria - o instituţie divină. În timpul săptămînii creaţiunii, Dumnezeu a instituit căsătoria ca o instituţie divină. Este voia Lui ca această unire sacră între două persoane (bărbat şi femeie) să fie de nedesfăcut. Omul avea să "se alipească de nevasta sa" şi ei aveau să fie "un singur trup" (Gen. 2, 24; Marcu 10, 9).

Baza unei adevărate valori personale. Raportul creaţiunii declară că noi am fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Această înţelegere ne oferă o adevărată idee a valorii individului. Nu lasă nici un loc pentru a ne subestima. În adevăr, nouă ne-a fost hărăzit un loc unic în creaţiune, avînd privilegiul special al unei permanente comunicări cu Creatorul, cum şi posibilitatea de a deveni tot mai mult asemenea Lui.

Baza unei adevărate fraternităţi. Calitatea de Creator a lui Dumnezeu stabileşte paternitatea Sa (Mal. 2, 10) şi descoperă frăţia întregului neam omenesc. El este Tatăl nostru; noi sîntem copiii Lui. Noi toţi, fără deosebire de sex, rasă, educaţie sau poziţie, am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu. Înţeles şi aplicat, acest concept va elimina rasismul, bigotismul şi orice altă formă de discriminare.

Administrare personală. Deoarece Dumnezeu ne-a creat, noi Îi aparţinem. Acest lucru implică faptul că avem răspunderea sacră de a fi administratori credincioşi ai facultăţilor noastre fizice, mintale şi spirituale. A acţiona într-o totală independenţă de Creator înseamnă nerecunoştinţă.

Responsabilitate pentru mediul înconjurător. La creaţiune, Dumnezeu i-a aşezat pe primul bărbat şi pe prima femeie într-o grădină (Gen. 2, 8). Ei trebuia să cultive pămîntul şi să aibă "stăpînire" asupra întregii vieţi animale (Geneza 1, 28). În acest fel, avem o responsabilitate ce ne-a fost dată de Divinitate, aceea de a păstra mediul înconjurător.

Demnitatea muncii manuale. Creatorul i-a cerut lui Adam să "lucreze şi să păzească" grădina Edenului (Gen. 2, 15). Faptul că El a dat omenirii această ocupaţie folositoare într-o lume desăvîrşită descoperă demnitatea muncii manuale.

Valoarea universului fizic. La fiecare stadiu al creaţiunii, Dumnezeu a zis că ceea ce El făcuse era "bun" (Gen. 1, 10. 12. 17. 21. 25). El a declarat la terminarea creaţiunii Sale că toate erau "foarte bune" (Gen. 1, 31). În felul acesta, materia creată nu este în sine rea, ci bună.

Remediul împotriva pesimismului, singurătăţii şi a pierderii sensului vieţii. Raportul creaţiunii ne descoperă faptul că totul a fost creat cu un scop şi n-a venit la existenţă datorită şansei evoluţiei. Neamul omenesc a fost destinat unei relaţii veşnice cu Însuşi Creatorul. Cînd înţelegem că am fost creaţi cu un scop, viaţa devine atunci mai plină de însemnătate şi mai bogată, iar singurătatea dureroasă şi nemulţumirea pe care o exprimă atît de mulţi sînt înlocuite cu dragostea lui Dumnezeu.

Sfinţenia legii lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu există dinainte de căderea omului. În starea lor necăzută, fiinţele omeneşti erau supuse ei. Ea trebuia să avertizeze împotriva distrugerii proprii, să descopere limitele libertăţii (Gen. 2, 17) şi să ocrotească fericirea şi pacea supuşilor Împărăţiei lui Dumnezeu (Gen. 3, 22-24).

Sfinţenia vieţii. Creatorul vieţii continuă să fie implicat în formarea vieţii omeneşti, făcînd astfel ca viaţa să fie sacră. David lăuda pe Dumnezeu pentru implicarea Lui în naşterea sa: "Tu mi-ai întocmit rărunchii; Tu m-ai ţesut în pîntecele mamei mele; Te laud că sînt o făptură aşa de minunată. Trupul meu nu era ascuns de Tine cînd am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în mod ciudat, ca în adîncimile pămîntului. Cînd nu eram decît un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rînduite" (Ps. 139, 13-16). În Isaia, Domnul Se descoperă ca fiind Cel care "te-a întocmit din pîntecele mamei tale" (Is. 44, 24). Pentru că viaţa este un dar de la Dumnezeu, noi trebuie s-o respectăm; avem datoria morală s-o păstrăm.

Lucrarea creatoare a lui Dumnezeu continuă

A terminat oare Dumnezeu creaţiunea Sa? Raportul creaţiunii se încheie cu declaraţia: "Astfel au fost sfîrşite cerurile şi pămîntul, şi toată oştirea lor" (Gen. 2, 1). Noul Testament afirmă că lucrările creaţiunii lui Dumnezeu au fost "isprăvite încă de la întemeierea lumii" (Evr. 4, 3). Înseamnă oare aceasta că energia creatoare a lui Dumnezeu nu mai acţionează? Nicidecum. Cuvîntul creator încă mai acţionează în diferite feluri.

1. Hristos şi cuvîntul Său creator. După patru mii de ani de la creaţiune, un sutaş roman a spus Domnului Hristos: "Zi numai un cuvînt, şi robul meu va fi tămăduit" (Mat. 8, 8). Exact aşa cum a făcut la creaţiune, Isus a vorbit şi robul a fost vindecat. În toată lucrarea Domnului Isus Hristos aici, pe pămînt, aceeaşi energie creatoare, care dăduse viaţă trupului fără suflare al lui Adam, a sculat din morţi şi a adus o nouă viaţă celor nenorociţi, care au cerut ajutorul Lui.

2. Cuvîntul creator astăzi. Nici lumea aceasta şi nici Universul nu operează cu vreo putere proprie inerentă. Dumnezeu care le-a creat le păstrează şi le susţine. El "acoperă cerul cu nori, pregăteşte ploaia pentru pămînt şi face să răsară iarba pe munţi. El dă hrană vitelor şi puilor cerbului cînd strigă" (Ps. 147, 8-9; compară cu Iov 26, 7-14). El "ţine toate lucrurile prin Cuvîntul Său" şi "toate se ţin prin El" (Col. 1, 17; Evr. 1, 3).

Noi sîntem dependenţi de Dumnezeu pentru funcţionarea fiecărei celule din corpul nostru. Fiecare respiraţie, fiecare bătaie de inimă, fiecare clipire a ochiului, toate vorbesc de grija unui Creator iubitor. "În El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa" (Fapte 17, 28).

Puterea creatoare a lui Dumnezeu este activă nu numai în creaţiune, ci şi în lucrarea de răscumpărare şi refacere. Dumnezeu recreează inimile (Is. 44, 21-28: Ps. 51, 10). "Noi sîntem lucrarea Lui", spune Pavel, "am fost zidiţi (creaţi) în Hristos Isus pentru faptele bune.. (Ef. 2, 10). "Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă" (2 Cor. 5, 17). Dumnezeu, care a adus la existenţă şi a lansat în spaţiu nenumăratele galaxii de la un capăt la altul al cosmosului, foloseşte aceeaşi putere pentru a recrea pe cel mai degradat păcătos, după chipul şi asemănarea Sa.

Această putere răscumpărătoare şi restauratoare nu este limitată numai la schimbarea vieţii omeneşti. Aceeaşi putere, care la origine a creat cerurile şi pămîntul, după judecata finală le va recrea, făcîndu-le o creaţiune nouă şi magnifică, un cer nou şi un pămînt nou (Is. 65, 17-19; Apoc. 21, 22).

Creaţiune şi mîntuire

Astfel, în Isus Hristos, creaţiunea şi mîntuirea se întîlnesc. El a creat un Univers maiestuos şi o lume desăvîrşită. Atît contrastele, cît şi paralelele dintre creaţiune şi mîntuire sînt importante.

Durata creaţiunii

La creaţiune, Hristos a poruncit şi ceea ce a poruncit s-a împlinit, a luat imediat fiinţă. În locul unor vaste perioade de metamorfozare, puternicul Său cuvînt a fost răspunzător pentru creaţiune. În şase zile El a creat totul. Şi cu toate acestea, de ce a durat şase zile? Nu putea El să vorbească doar o singură dată şi să aducă totul la existenţă într-o clipă?

Poate că El a găsit plăcere în aducerea la existenţă a planetei noastre în şase zile. Ori se poate ca această "extindere" a timpului să aibă mai mult de-a face cu valoarea pe care El a aşezat-o asupra fiecărui lucru creat. Sau poate că El a dorit să aducă la existenţă săptămîna de şapte zile ca un model pentru un ciclu de activitate şi odihnă pe care El îl avea în plan pentru om.

Dar Hristos nu a adus la existenţă mîntuirea numai prin cuvîntul Său. Procesul mîntuirii oamenilor se întinde peste milenii. El cuprinde vechiul şi noul legămînt, cei 33 de ani şi jumătate ai vieţii Domnului Hristos pe pămînt şi cei aproape 2000 de ani de continuă mijlocire cerească. Aici avem o vastă perioadă de timp - după cronologia biblică, aproximativ 6000 de ani de la creaţiune - şi oamenii încă nu s-au întors în grădina Eden.

Contrastul dintre timpul necesar pentru creaţiune şi acela pentru recreare demonstrează faptul că activitatea lui Dumnezeu este totdeauna în interesul cel mai bun al neamului omenesc. Scurtimea timpului creaţiunii reflectă dorinţa Sa vie de a aduce la existenţă persoane pe deplin dezvoltate, care să se poată bucura de creaţiunea Sa. Amînarea completării creaţiunii, făcînd-o dependentă de un proces de dezvoltare progresiv care să cuprindă lungi perioade de timp, ar fi fost contrară caracterului unui Dumnezeu iubitor. Cantitatea de timp pusă la dispoziţie pentru recreare descoperă dorinţa plină de iubire a lui Dumnezeu de a salva cît mai mulţi oameni cu putinţă (2 Petru 3, 9).

Lucrarea creatoare a lui Hristos. În Eden, Hristos a rostit cuvîntul creator. În Betleem, "Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi" (Ioan 1, 14). Creatorul a devenit o parte a creaţiunii. Ce profundă condescendenţă! Deşi nimeni n-a fost martor la lucrarea Domnului Hristos de creare a lumii, mulţi au dat mărturie despre puterea ce a dat vedere orbilor (Ioan 9, 6-7), a făcut pe muţi să vorbească (Mat. 9, 32-33), a vindecat pe leproşi (Mat. 8, 2-3) şi a dat viaţă celui mort (Ioan 11, 14 - 45).

Hristos a venit ca al doilea Adam, noul început al neamului omenesc (Rom. 5). El a dat omului în Eden pomul vieţii; omul L-a răstignit pe lemnul crucii, la Golgota. În Paradis, omul făcut după chipul lui Dumnezeu a stat drept în toată maiestatea sa; la Golgota, Omul a atîrnat fără viaţă, asemenea unui criminal. Atît în vinerea creaţiunii, cît şi în vinerea crucificării, acel "s-a sfîrşit" a vorbit despre o lucrare creatoare dusă pînă la încheiere (Gen. 2, 2; Ioan 19, 30); pe una Hristos a îndeplinit-o în calitate de Creator, pe alta de Om; una cu o putere ce a acţionat imediat, pe cealaltă cu suferinţe omeneşti; una pentru un timp, alta pentru veşnicie; una supusă căderii, alta în biruinţă asupra lui Satana.

Mainile divine, desavarsite ale lui Hristos au fost acelea care, strapunse si pline de sange - au dat omului viata veşnică. Caci omul nu a fost numai creat; el poate fi recreat. Ambele creaţiuni sunt în aceeaşi măsură lucrarea lui Hristos şi nici una dintre ele n-a venit la existenţă printr-o dezvoltare naturală.

Creaţi după chipul lui Dumnezeu, am fost chemaţi pentru a da slavă lui Dumnezeu. Ca încoronare a creaţiunii Sale, Dumnezeu ne invită pe fiecare să intrăm în comuniune cu El, căutînd zilnic puterea regeneratoare a lui Hristos, astfel ca, spre slava lui Dumnezeu, să putem reflecta mai pe deplin chipul Său.

Referinţe 1. L. Berkhof, Systematic Theology (Teologia sistematică) a 4-a ed. rev. (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1941), pag. 182. 2. Chiar dacă am considera că fiecare zi a creaţiunii a fost o lungă perioadă de 1000 de ani, vom avea probleme. Cu o astfel de schemă, în seara "zilei" a şasea - prima sa "zi" de viaţă - Adam trebuie să fi fost mult mai bătrîn decît totalul lungimii vieţii sale pe care îl redă Biblia (Gen. 5, 5). Vezi Jemison, Christian Beliefs (Puncte creştine de credinţă), pag. 116, 117. 3. Vezi cap. 4 al acestei cărţi. 4. "Creaţiunea", Enciclopedia Biblică A. Z. Ş. , pag. 357. 5. Idem: A. J. Ferch, "What Creation Means to Me" (Ce înseamnă creaţiunea pentru mine) Adventist Review, 9 oct. 1986, pag. 11-13.

Adventiştii de ziua a şaptea cred...

Că bărbatul şi femeia au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu, dotaţi cu individualitate şi cu libertatea de a gîndi şi de a acţiona. Deşi au fost creaţi ca fiinţe libere, reprezentînd o unitate indivizibilă a corpului, minţii şi spiritului, erau dependenţi de Dumnezeu pentru viaţă, suflare şi toate celelalte. Cînd primii noştri părinţi nu L-au ascultat pe Dumnezeu, ei au negat dependenţa lor de El şi au căzut din înalta lor poziţie, pe care au avut-o cînd au ascultat de Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în ei a fost mînjit şi au devenit supuşi morţii. Urmaşii lor au împărtăşit această natură căzută împreună cu consecinţele ei. Aceştia se nasc cu slăbiciuni şi tendinţe spre rău. Dar Dumnezeu, în Hristos, a împăcat lumea cu Sine şi, prin Duhul Său, a refăcut în muritorii pocăiţi chipul Făcătorului lor. Creaţi spre slava lui Dumnezeu, ei sînt chemaţi să-L iubească pe El, să se iubească unii pe alţii şi să aibă grijă de cele din jurul lor.

Natura omului

Apoi "Dumnezeu a zis: ’Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră" (Gen. 1, 26). Dumnezeu n-a adus la existenţă coroana creaţiunii Sale prin puterea Cuvîntului Său. Ci El S-a oprit plin de iubire ca să modeleze, să dea chip, din pulberea pămîntului, acestei noi creaturi.

Cel mai mare şi mai inspirat sculptor de pe pămînt n-ar fi putut niciodată să sculpteze o fiinţă aşa de nobilă. Poate un Michelangelo ar fi putut realiza o formă exterioară uimitoare; dar ce putem spune despre anatomia şi fiziologia, minuţios realizate, pe cît de frumoase, pe atît de funcţionale?

Sculptura perfectă, forma modelată de mîna lui Dumnezeu, stătea acolo completată cu fiecare fir de păr, cu genele, cu unghiile puse la locul lor, dar Dumnezeu nu terminase lucrarea. Acest om nu era făcut doar ca să fie acoperit de praf, ci ca să trăiască, să gîndească, să creeze şi să crească în slavă.

Aplecat asupra acestei forme magnifice, Creatorul "i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu" (Gen. 2, 7; cf. 1, 26). Înţelegînd nevoia omului de un tovarăş de viaţă, Dumnezeu i-a făcut "un ajutor potrivit pentru el". Dumnezeu "a trimis un somn adînc peste el" şi, pe cînd Adam dormea, Dumnezeu a scos una din coastele lui şi din ea a făcut o femeie (Gen. 2, 18. 21. 22). "Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu, parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut". Apoi Dumnezeu i-a binecuvîntat şi le-a zis: "Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pămîntul, şi supuneţi-l; şi stăpîniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pămînt". O grădină, căminul lor, mai minunată decît cea mai frumoasă grădină ce există pe pămînt astăzi a fost dată lui Adam şi Evei. Erau în această grădină dealuri, văi, copaci, viţă-de-vie, flori, toate împodobite de Creator. Doi pomi speciali, pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, au fost aşezaţi acolo. Dumnezeu a permis lui Adam şi Evei să mănînce după plac din toţi pomii, cu excepţia pomului cunoştinţei binelui şi răului (Gen. 2, 8. 9. 17).

Astfel, evenimentul ce a încoronat săptămîna creaţiunii a fost realizat. Şi "Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse, şi iată că erau foarte bune" (Gen. 1, 31).

Originea omului

Deşi astăzi mulţi cred că fiinţele omeneşti îşi au originea în formele inferioare ale vieţii animale şi sînt un rezultat al unui proces natural care a durat milioane de ani, o astfel de idee nu se armonizează cu raportul biblic. Faptul că fiinţele omeneşti au fost supuse unui proces de degenerare este un adevăr hotărîtor în ceea ce priveşte perspectiva biblică asupra naturii omului.

Dumnezeu l-a creat pe om. Originea neamului omenesc se află într-un sfat divin. Dumnezeu a zis: "Să facem om" (Gen. 1, 26). Pluralul "să facem" se referă la Treimea Divină, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfînt. Fiind una în scop, Dumnezeu a început să creeze prima fiinţă omenească (Gen. 1, 27).

Creat din pulberea pămîntului. Dumnezeu l-a modelat pe om din "ţărîna pămîntului" (Gen. 2, 7), folosind materia existentă deja (adusă la existenţă la crearea pămîntului) şi nu alte forme ale vieţii, cum ar fi cea marină sau animalele terestre. Numai atunci cînd El a modelat fiecare organ şi l-a pus la locul lui, numai atunci a introdus în el "suflarea de viaţă", care l-a făcut pe om o persoană vie.

Creat după chipul divin. Dumnezeu a creat fiecare fiinţă din lumea animală - peştii, păsările, reptilele, insectele, mamiferele, etc. - "după soiul lor" (Gen. 1, 21. 24. 25). Fiecare specie are o formă tipică, proprie ei, cum şi capacitatea de a reproduce specia respectivă. Omul a fost creat totuşi după chipul divin şi nu după un chip din lumea animală. Dumnezeu a zis: "Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră" (Gen. 1, 26). Există o clară discontinuitate între fiinţele omeneşti şi lumea animală. Începutul genealogiei din Luca descrie originea neamului omenesc, exprimînd această diferenţă în mod simplu, dar profund: "Adam, fiul lui Dumnezeu" (Luca 3, 38).

Înalta Poziţie a Omului. Crearea omului a însemnat momentul de apogeu al întregii creaţiuni. Dumnezeu a dat în grija omului, creat după chipul Dumnezeului Atotstăpînitor, planeta Pămînt şi toată viaţa animală. L. Berkhof spune despre Adam "că era datoria şi privilegiul lui să facă întreaga natură şi toate fiinţele create, care au fost puse sub conducerea sau stăpînirea sa, să fie supuse voinţei şi planului său, pentru ca el şi întreaga sa stăpînire glorioasă să poată proslăvi pe Atotputernicul Creator şi Domn al universului (Gen. 1, 28; Ps. 8, 4- 9)". 2

Unitatea neamului omenesc. Genealogiile din cartea Genezei demonstrează faptul că generaţiile succesive după Adam şi Eva sînt descendenţi sau urmaşi ai primei perechi. Ca fiinţe omeneşti, sîntem cu toţii părtaşi aceleiaşi naturi care constituie o unitate genetică sau genealogică. Apostolul Pavel spunea: "El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pămîntului" (Fapte 17, 26).

Mai mult chiar, noi vedem şi alte indicii ale unităţii organice a neamului omenesc în declaraţiile biblice, că neascultarea şi păcătuirea lui Adam au adus păcatul şi moartea asupra tuturor ca şi în planul făcut pentru mîntuirea tuturor prin Isus Hristos (Rom. 5, 12. 19; 1 Cor. 15, 21. 22).

Unitatea naturii omului

Care sînt părţile caracteristice ale fiinţelor omeneşti? Sînt ele făcute din mai multe componente independente, ca de exemplu un corp, un suflet şi un spirit?

Suflarea de viaţă. Dumnezeu "a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu" (Gen. 2, 7).

Cînd Dumnezeu a schimbat elementele pămîntului într-o fiinţă vie, El "a suflat" suflare de viaţă în nările corpului lipsit de viaţă al lui Adam. Această suflare de viaţă este "suflarea Celui Atotputernic" ce dă viaţă (Iov 33, 4) - scînteia vieţii. Noi putem s-o comparăm cu un curent electric care, atunci cînd circulă prin diferite componente electrice, transformă un panou cenuşiu de sticlă într-un ecran, în care pulsează un flux de culori şi acţiuni - atunci cînd deschidem televizorul color. Electricitatea aduce sunet şi mişcare acolo unde nu era nimic mai înainte.

Omul - un suflet viu. Ce a făcut suflarea de viaţă? Cînd Dumnezeu a modelat fiinţa omenească din elemente ale pămîntului, erau prezente acolo toate organele: inima, plămînii, rinichii, ficatul, splina, creierul, etc. , toate într-o formă perfectă, dar fără viaţă. Atunci Dumnezeu a suflat suflarea de viaţă în această materie fără viaţă şi "omul a devenit un suflet viu".

Ecuaţia Scripturii este simplă: ţărîna pămîntului (elementele pămîntului) + suflarea de viaţă = o fiinţă vie sau un suflet viu. Din această unire a elementelor pămîntului cu suflarea de viaţă a rezultat o fiinţă vie sau un suflet viu.

Această "suflare de viaţă" nu este limitată la oameni. Fiecare creatură vie o posedă. Biblia, de exemplu, atribuie suflarea de viaţă atît animalelor care au intrat în corabia lui Noe, cît şi acelora care nu au intrat (Gen. 7, 15. 22).

Termenul ebraic din Gen. 2, 7, care a fost tradus prin "fiinţă vie" sau "suflet viu", este nefesh chayyah. Această expresie nu desemnează în mod exclusiv pe om, căci ea se referă, de asemenea, la animale marine, insecte, reptile şi fiare (Gen. 1, 20. 24; 2, 19).

Nefesh, tradus "fiinţă" sau "suflet", vine de la nafash, ce înseamnă "a respira". Echivalentul grec în Noul Testament este psuche. "Avînd în vedere că suflarea este dovada cea mai vădită a vieţii, nefesh desemnează în esenţă pe om ca o fiinţă vie, ca o persoană". 3 Atunci cînd este folosit în legătură cu animalele, ca în raportul creaţiunii, el le descrie ca fiinţe sau creaturi vii, pe care le-a creat Dumnezeu.

Este important să reţinem faptul că Biblia spune că omul a devenit un suflet viu. Nimic din raportul creaţiunii nu arată că omul a primit un suflet - un fel de entitate separată care, la creaţiune, a fost unită sau adăugată corpului omenesc.

O unitate indivizibilă. Importanţa raportului biblic al creaţiunii pentru o corectă înţelegere a naturii omului este absolut covîrşitoare. Subliniind unitatea sa organică, Scriptura înfăţişează pe om ca un tot. Care este atunci relaţia suflet - spirit în natura omului?

1. Însemnătatea biblică a .sufletului". Aşa cum am menţionat deja, în Vechiul Testament cuvîntul "suflet" este o traducere a ebraicului ’nefesh’. În Geneza 2, 7, el desemnează omul ca o fiinţă vie după ce suflarea de viaţă a intrat în corpul său fizic, format din elementele pămîntului. .Tot la fel, un suflet nou vine la existenţă ori de cîte ori se naşte un copil, fiecare "suflet" fiind o nouă unitate a vieţii, în mod unic diferită şi separată de alte unităţi similare. Această calitate a individualităţii fiecărei fiinţe omeneşti, ce face din ea o entitate unică, este ideea subliniată de termenul ebraic nefesh. Cînd este folosit în sensul acesta, nefesh nu este o parte a unei persoane, ci este persoana în sine şi, în multe cazuri, cuvîntul are sensul de ’persoană’ (vezi Gen. 14, 21; Num. 5, 6; Deut. 10, 22; Ps. 3, 2) sau ’eu’ (Lev. 11, 43; 1 Împ. 19, 4; Is. 46, 2. etc).

Pe de altă parte, expresii ca acestea: ’sufletul meu’, ’sufletul tău’, ’sufletul său’ etc. , sînt în general expresii pentru pronumele personal ’eu’, ’mie’, ’tu’, ’el’, etc. (vezi Gen. 12, 13; Lev. 11, 43. 44; 19, 8; Iosua 23, 11; Ps. 3, 2; Ier. 37, 9). De mai mult de 100 de ori, în 755 de ocazii din Vechiul Testament, traducerea King James redă nefesh prin viaţă (Gen. 9, 4. 5; 1 Sam. 19, 5; Iov 2, 4. 6; Ps. 31, 13 etc).

Adesea, nefesh face referire la dorinţe, apetit sau pasiune (Deut. 23, 24; Prov. 23, 2; Ecl. 6, 7) şi, uneori, este tradus prin "apetit" (Prov. 23, 2: Ecl. 6, 7). El se mai poate referi la sediul sentimentelor (Gen. 34, 3; Cînt. Cînt. 1, 7) şi, uneori, reprezintă partea voinţei din om, ca atunci cînd este tradus prin ’plăcere’ (K. J. ), în Deut. 23, 24; Ps. 105, 22; Ier. 34, 16. În Numeri 31, 19, nefesh este tradus prin ’ucis’, iar în Jud. 16, 30, prin ’să mor eu’. În Num. 5, 2 (mort) şi 9, 6 (un mort) se referă la un cadavru (Lev. 19, 28; Num. 9, 7. 10).

Folosirea termenului grecesc psuche în Noul Testament este similară cu nefesh din Vechiul Testament. El este folosit pentru viaţa animală, ca şi pentru viaţa umană (Apoc. 16, 3). În traducerea K. J. , acest termen este tradus de patruzeci de ori, simplu prin ’viaţă’ sau ’vieţi’ (vezi Mat. 2, 20; 6, 25; 16, 25). În unele cazuri, el este folosit ca însemnînd simplu ’oameni’ (vezi Fapte 7, 14; 27, 37; Rom. 13, 1; 1 Petru 3, 20), iar în alte cazuri este echivalentul pronumelui personal (vezi Mat. 12, 18; 2 Cor. 12, 15). Uneori, el se referă la emoţii (Marcu 14, 34; Luca 2, 35), la ’suflet’ (minte) (Fapte 14, 2; Fil. 1, 27) sau la ’inimă’ (Ef. 6, 6)". 4

Psuche nu este nemuritor, ci supus morţii (Apoc. 16, 3). El poate fi nimicit (Mat. 10, 28).

Dovezile biblice arată faptul că, uneori, nefesh şi psuche se referă la întreaga persoană, iar alteori, la un anume aspect particular al omului, cum ar fi sentimente, emoţii, apetit şi afecţiune. Totuşi, această folosire a termenului nu arată nicidecum că omul este făcut din două părţi distinct separate. Trupul şi sufletul există laolaltă; împreună ele formează o unitate indivizibilă. Sufletul nu are o existenţă conştientă, separată de corp. Nu există nici un text care să arate că sufletul supravieţuieşte corpului, ca o entitate conştientă.

2. Înţelesul biblic al spiritului. În timp ce termenul ebraic nefesh este tradus prin suflet, denotînd individualitatea sau personalitatea, termenul ebraic al Vechiului Testament, ruah, tradus prin spirit, se referă la scînteia energizantă a vieţii, ce este esenţială existenţei individuale. El denumeşte energia divină sau principiul vieţii, care animă fiinţele omeneşti.

’Ruah’ se întîlneşte de 377 de ori în Vechiul Testament şi foarte frecvent este tradus prin ’spirit’, ’vînt’ sau ’suflare’ (Gen. 8, 1). Cuvîntul este folosit, de asemenea, pentru a desemna vitalitate (Jud. 15, 19), curaj (Iosua 2, 11), supărare sau mînie (Jud. 8, 3), dispoziţie (Is. 54, 6), caracter moral (Ez. 11, 19) şi sediul emoţiilor (1 Sam. 1, 15).

În sensul de suflare, ruah-ul oamenilor este identic cu ruah-ul animalelor (Ecl. 3, 19). Ruah-ul omului părăseşte corpul atunci cînd acesta moare (Ps. 146, 4) şi se întoarce la Dumnezeu (Ecl. 12, 7; Iov 34, 14). Ruah este folosit în mod frecvent pentru Spiritul lui Dumnezeu, ca în Isaia 63, 10. Niciodată în Vechiul Testament, cu referire la om, ruah nu denotă o entitate inteligentă, capabilă de sentimente şi care să existe aparte de un corp fizic.

În Noul Testament, echivalentul lui ruah este pneuma, ’spirit’ de la pneo, ’a sufla’ sau ’a respira’. Ca şi în cazul cuvîntului ruah, nu există nimic inerent în cuvîntul ’pneuma’, care să denote o entitate în om, capabilă de o existenţă conştientă aparte de corp, şi nici Noul Testament nu-l foloseşte cu referire la om în vreun fel care să cuprindă un astfel de concept. În pasaje ca cele din Romani 8, 15; 1 Cor. 4, 21; 2 Tim. 1, 7; 1 Ioan 4, 6, pneuma denotă ’dispoziţia’, ’atitudinea’ sau ’starea simţămintelor’. El este folosit, de asemenea, cu privire la diferite aspecte ale personalităţii, ca în Galateni 6, 1; Romani 12, 11. Ca şi în cazul cuvîntului ruah, pneuma este dat Domnului înapoi la moarte (Luca 23, 46; Fapte 7, 59). Ca şi ruah, pneuma este, de asemenea, folosit pentru Duhul lui Dumnezeu (1 Cor. 2, 11. 14; Ef. 4, 30; Evrei 2, 4; 1 Petru 1, 12; 2 Petru 1, 21)". 5

3. Unitatea corp, suflet şi duh. Care este legătura dintre corp, suflet şi duh? Care este influenţa acestei relaţii asupra unităţii omului ?

a. O unitate a două părţi. Deşi Biblia vede natura omului ca o unitate, ea nu precizează, în mod detaliat, relaţia dintre corp, suflet şi duh. Uneori, sufletul şi duhul sînt folosite în mod alternativ. Să notăm paralelismul lor în expresia de bucurie a Mariei, după vestea adusă de înger: "Sufletul meu măreşte pe Domnul, şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mîntuitorul meu" (Luca 1, 46. 47).

Cu o ocazie, omul este caracterizat de către Isus Hristos ca fiind "corp şi suflet" (Mat. 10, 28) şi într-o altă situaţie de către Pavel ca "fiind corp şi duh" (1 Cor. 7, 34). În primul, "suflet" se referă la înaltele facultăţi ale omului, presupunînd capacitatea intelectuală (mintea) prin care el comunică cu Dumnezeu. În ultimul, "duh" se referă la această înaltă facultate. În ambele cazuri, corpul include atît aspectele fizice, cît şi cele emoţionale ale unei persoane.

b. O unitate de trei componente. Există o excepţie la caracterizarea generală a omului. Pavel, care vorbeşte despre o dublă unire a trupului şi spiritului, vorbeşte, de asemenea, în termenii unei unităţi a trei părţi. El declară: "Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos. (1 Tes. 5, 23). Acest pasaj transmite dorinţa lui Pavel ca nici unul dintre aceste aspecte ale persoanei să nu fie exclusă de la procesul sfinţirii.

În cazul acesta, "duh" poate fi înţeles ca "înaltul principiu al inteligenţei şi gîndirii", cu care omul este înzestrat şi cu care Dumnezeu poate comunica prin Duhul Său (Rom. 8, 16). Prin înnoirea minţii şi prin activitatea Duhului Sfînt, persoana este transformată după chipul lui Hristos (Rom. 12, 1. 2).

Prin "suflet", atunci cînd îl deosebim de spirit, poate fi înţeleasă "acea parte a naturii omului care îşi găseşte expresia prin instincte, emoţii şi dorinţe. Această parte a naturii cuiva poate să fie, de asemenea, sfinţită. Cînd, prin lucrarea Duhului Sfînt, mintea sau sufletul este adusă în conformitate cu mintea sau gîndul lui Dumnezeu şi raţiunea sfinţită are în stăpînire natura interioară, impulsiunile, care altfel ar fi potrivnice lui Dumnezeu, devin supuse voinţei Lui". 6

Corpul, care este controlat fie de natura superioară, fie de cea inferioară, este constituţia fizică - carnea, sîngele şi oasele.

Ordinea în care Pavel le prezintă - mai întîi duhul, apoi sufletul şi în final trupul - nu este o coincidenţă. Cînd spiritul este sfinţit, mintea este sub control divin. Mintea sfinţită, la rîndul ei, va avea o influenţă sfinţitoare asupra sufletului, asupra dorinţelor, simţămintelor şi emoţiilor. Persoana în care se realizează sfinţirea nu se va purta rău cu trupul său şi astfel sănătatea lui fizică va înflori. În acest fel, trupul devine instrumentul sfînt prin care creştinul poate sluji pe Domnul şi Mîntuitorul său. Chemarea lui Pavel la sfinţire îşi are în mod clar rădăcina în concepţia despre unitatea naturii umane şi descoperă faptul că pregătirea eficientă pentru revenirea Domnului Hristos necesită pregătirea întregii persoane - suflet, spirit şi trup.

c. O unire indivizibilă, interdependentă. Este clar faptul că fiecare fiinţă omenească este o unitate indivizibilă. Corpul, sufletul şi spiritul acţionează într-o strînsă cooperare, dînd pe faţă o intensă legătură şi interdependenţă între facultăţile spirituale, mintale şi fizice ale unei persoane. Deficienţele dintr-un compartiment vor stînjeni pe celelalte două. Un spirit sau o minte bolnavă, necurată, va avea un efect păgubitor asupra sănătăţii emoţionale şi fizice a persoanei respective. Reversul este, de asemenea, valabil. O constituţie fizică slabă, bolnavă sau suferindă, în general va avea un efect negativ asupra sănătăţii emoţionale şi spirituale a cuiva. Influenţa pe care facultăţile o au unele asupra celorlalte arată că fiecare persoană are o responsabilitate dată de Dumnezeu, şi anume aceea de a menţine aceste facultăţi în cele mai bune condiţii cu putinţă. Aceasta constituie o parte vitală a refacerii după chipul Creatorului.

Omul după chipul lui Dumnezeu

Fiinţele vii pe care Dumnezeu le-a creat în ziua a şasea a creaţiunii au fost făcute "după chipul lui Dumnezeu" (Gen. 1, 27). Ce înseamnă a fi creat după chipul lui Dumnezeu?

Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Se sugerează adesea faptul că dimensiunile morale şi spirituale ale omului ne descoperă ceva din natura morală şi spirituală a lui Dumnezeu. Dar, deoarece Biblia învaţă că omul cuprinde o indivizibilă unitate a corpului, sufletului şi spiritului, latura fizică a omului reflectă, de asemenea, într-un anumit mod, chipul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu este spirit? Cum poate oare o fiinţă care este spirit să fie asociată cu vreo formă sau înfăţişare?

Un scurt studiu cu referire la îngeri descoperă faptul că ei, asemenea lui Dumnezeu, sînt fiinţe spirituale (Evr. 1, 7. 14). Cu toate acestea, ei totdeauna apar în forma chipului omenesc (Gen. 18, 1-19. 22; Dan. 9, 21; Luca 1, 11-38; Fapte 12, 5-10). Poate oare o fiinţă spirituală să aibă un "trup duhovnicesc" cu formă şi înfăţişare? (1 Cor. 15, 44)

Biblia ne arată că sînt persoane care au văzut în parte persoana lui Dumnezeu. Moise, Aaron, Nadab, Abihu, cum şi cei şaptezeci de bătrîni au văzut picioarele Lui (Ex. 24, 9-11). Deşi El a refuzat să-Şi arate faţa, după ce a acoperit pe Moise cu mîinile Sale, Dumnezeu i-a descoperit spatele Său, trecînd pe dinaintea lui (Ex. 33, 20-23). Dumnezeu a apărut lui Daniel, într-o viziune a scenei judecăţii, ca Cel Îmbătrînit de zile şezînd pe un tron (Dan. 7, 9-10). Domnul Hristos este descris ca fiind "chipul Dumnezeului Celui nevăzut" (Col. 1, 15) şi "întipărirea Fiinţei Lui" (Evr. 1, 3). Aceste pasaje par să arate faptul că Dumnezeu este o fiinţă personală şi are o formă personală. Aceasta nu trebuie să surprindă, pentru că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu.

Omul a fost creat "cu puţin mai prejos decît îngerii" (Evr. 2, 7), o indicaţie a faptului că el a fost înzestrat cu daruri intelectuale şi spirituale. Deşi lui Adam îi lipseau experienţa şi dezvoltarea caracterului, el a fost făcut "fără prihană" (Ecl. 7, 29) - o referire la curăţia morală. 7 Fiind făcut după chipul moral al lui Dumnezeu, el era neprihănit şi sfînt (Ef. 4, 24) şi era o parte a creaţiunii despre care Dumnezeu a spus că toate "erau foarte bune" (Gen. 1, 31).

Deoarece omul a fost creat după chipul moral al lui Dumnezeu, Lui i-a fost dată ocazia de a-şi demonstra iubirea şi loialitatea faţă de Creatorul său. Asemenea lui Dumnezeu, el avea puterea de a alege, libertatea de a gîndi şi de a acţiona în armonie cu imperativele morale. În acest fel, el a fost liber să iubească şi să asculte, sau să fie neîncrezător şi să nu asculte. Dumnezeu Şi-a asumat riscul ca omul să facă o alegere greşită, pentru că numai avînd libertatea de alegere omul poate să-şi dezvolte un caracter care să poată manifesta pe deplin principiul iubirii, care este însăşi esenţa lui Dumnezeu (1 Ioan 4, 8). Destinul său era acela de a atinge expresia cea mai înaltă a chipului lui Dumnezeu: a iubi pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul său şi cu tot cugetul său şi a iubi pe ceilalţi ca pe sine (Mat. 22, 36-40).

Creat pentru a avea relaţii cu alţii. Dumnezeu a zis: "Nu este bine ca omul să fie singur" (Gen. 2, 18) şi El a făcut-o pe Eva. Tot aşa cum cei trei Membri ai Dumnezeirii sînt uniţi într-o comuniune plină de iubire, tot astfel noi am fost creaţi pentru comuniunea ce o găsim în prietenie şi căsătorie (Gen. 2, 18). În aceste legături, noi avem ocazia de a trăi pentru alţii. A fi realmente uman înseamnă a fi orientat spre relaţii şi comuniune. Dezvoltarea acestui aspect al chipului lui Dumnezeu este o parte integrantă a armoniei şi prosperităţii Împărăţiei lui Dumnezeu.

Creat pentru a se îngriji de mediul înconjurător. "Apoi Dumnezeu a zis: ’Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpînească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pămîntul şi peste toate tîrîtoarele care se mişcă pe pămînt" (Gen. 1, 26). Dumnezeu menţionează aici imaginea divină a omului şi stăpînirea lui asupra creaţiunii. Omul, ca reprezentant al lui Dumnezeu, a fost aşezat mai presus de celelalte creaturi. Regnul animal nu poate înţelege suveranitatea lui Dumnezeu, dar multe animale sînt capabile să-l iubească şi să-l slujească pe om.

David, referindu-se la stăpînirea omului, spunea: "I-ai dat stăpînire peste lucrurile mîinilor Tale, toate le-ai pus supt picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele cîmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor" (Ps. 8, 6-8). Poziţia înaltă a omului a fost o dovadă a slavei şi onoarei cu care el a fost încoronat (Ps. 8, 5). Responsabilitatea lui a fost aceea de a conduce cu bunătate lumea, reflectînd conducerea binefăcătoare a lui Dumnezeu asupra Universului. Deci, noi nu sîntem victime ale împrejurărilor, dominate de către forţele mediului. Mai curînd, putem spune că Dumnezeu ne-a însărcinat să aducem o contribuţie pozitivă la îngrijirea mediului înconjurător, folosind fiecare situaţie în care ne găsim ca ocazie de a aduce la îndeplinire voia Lui.

Această înţelegere ne dă cheia îmbunătăţirii relaţiilor umane, într-o lume în care abundă destrămările acestor relaţii. Ea ne dă, de asemenea, răspunsul la consumarea egoistă a resurselor naturale ale pămîntului şi poluarea nechibzuită a aerului şi a apei, care duc la o deteriorare crescîndă a calităţii vieţii. Adoptarea perspectivei biblice asupra naturii umane, oferă unica siguranţă a unui viitor prosper.

Creat pentru a-L imita pe Dumnezeu. Ca fiinţe omeneşti, noi trebuie să acţionăm asemenea lui Dumnezeu, pentru că sîntem făcuţi a fi asemenea Lui. Deşi sîntem umani şi nu sîntem divini, noi trebuie să reflectăm pe Făcătorul nostru în sfera noastră, în orice mod posibil. Porunca a patra face apel la această obligaţie. Noi trebuie să urmăm exemplul Creatorului nostru, lucrînd şase zile din săptămînă şi odihnindu-ne în cea de a şaptea (Ex. 20, 8-11).

Creat cu posibilitatea condiţionată a nemuririi. La creaţiune, primilor noştri părinţi le-a fost dată nemurirea, deşi posedarea ei era condiţionată de ascultare. Avînd acces la pomul vieţii, ei erau destinaţi să trăiască veşnic. Singura cale prin care ei puteau să pună în primejdie starea lor de nemurire era călcarea poruncii care le interzicea să mănînce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Neascultarea avea să ducă la moarte (Gen. 2, 17; 3, 22).

Căderea

Deşi creaţi desăvîrşiţi, după chipul lui Dumnezeu şi aşezaţi în condiţii de viaţă perfecte, Adam şi Eva au devenit călcători ai legii. Cum a avut loc o astfel de radicală şi teribilă transformare?

Originea păcatului. Dacă Dumnezeu a creat o lume desăvîrşită, cum s-a putut dezvolta păcatul?

1. Dumnezeu şi originea păcatului. Este Dumnezeu Creatorul şi, în acelaşi timp, autorul păcatului? Sfînta Scriptură subliniază faptul că Dumnezeu, prin natura Sa, este sfînt (Is. 6, 3) şi în El nu există nelegiuire. "Lucrările Lui sînt desăvîrşite, căci toate căile Lui sînt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate. El este drept şi curat" (Deut. 32, 4). Scriptura declară: "Departe de Dumnezeu nedreptatea, departe de Cel Atotputernic fărădelegea" (Iov 34, 10). "Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni" (Iacov 1, 13); "El urăşte păcatul" (Ps. 5, 4; 11, 5). Creaţiunea originară a lui Dumnezeu "a fost foarte bună" (Gen. 1, 31). Departe de a fi autorul păcatului, El este "urzitorul unei mîntuiri veşnice" (Evr. 5, 9).

2. Autorul păcatului. Dumnezeu ar fi putut preveni păcatul, creînd un univers de roboţi, care aveau să facă numai ceea ce erau programaţi să facă. Dar iubirea lui Dumnezeu cerea ca El să creeze fiinţe ce puteau răspunde în mod liber iubirii Sale şi un astfel de răspuns este posibil de primit numai de la fiinţe care au capacitatea de a alege.

Înzestrînd totuşi fiinţele omeneşti cu acest fel de libertate, Dumnezeu a trebuit să-Şi asume riscul ca unele fiinţe create să se îndepărteze de El. Din nefericire, Lucifer, o fiinţă ce ocupa o poziţie înaltă în lumea îngerilor, s-a mîndrit (Ezech. 28, 17; 1 Tim. 3, 6). Nemulţumit cu poziţia sa în conducerea lui Dumnezeu (Iuda 6), el a început să poftească chiar poziţia lui Dumnezeu (Is. 14, 12-14). Într-o încercare de a lua conducerea Universului, acest înger căzut a semănat seminţele discordiei printre ceilalţi îngeri şi a cîştigat simpatia şi adeziunea multora. În consecinţă, conflictul care a avut loc în ceruri a luat sfîrşit atunci cînd Lucifer, acum cunoscut sub numele de Satana, adversarul lui Dumnezeu, şi îngerii lui au fost alungaţi din ceruri (Apoc. 12, 4. 7-9. Vezi, de asemenea, şi cap. 8 al acestei cărţi).

3. Originea păcatului în neamul omenesc. Fără să fie descurajat de expulzarea lui din cer, Satana s-a hotărît să ispitească şi pe alţii să se alăture răzvrătirii sale împotriva conducerii lui Dumnezeu. Atenţia sa a fost atrasă de neamul omenesc nou creat. Cum să-i determine pe Adam şi Eva să se răzvrătească? Ei trăiesc într-o lume desăvîrşită, Creatorul îngrijindu-Se de toate trebuinţele lor. Cum ar putea ei să devină nemulţumiţi şi neîncrezători în Acela care a fost izvorul fericirii lor? Raportul primului păcat ne dă răspunsul. În asaltul său asupra primelor fiinţe omeneşti, Satana s-a hotărît să-i prindă atunci cînd erau mai puţini veghetori. Apropiindu-se de Eva, pe cînd aceasta se afla aproape de pomul cunoştinţei binelui şi răului, Satana - sub înfăţişarea unui şarpe - o întrebă despre interdicţia lui Dumnezeu de a mînca din pom. Cînd Eva a confirmat că Dumnezeu a zis că ei vor muri dacă vor mînca din fructele pomului, Satana a contestat interdicţia divină, spunînd: "Cu siguranţă că nu veţi muri". El i-a trezit curiozitatea, sugerîndu-i faptul că Dumnezeu încerca s-o ţină departe de o nouă şi minunată experienţă: aceea de a fi asemenea lui Dumnezeu (Gen. 3, 4. 5). Imediat, îndoiala cu privire la Cuvîntul lui Dumnezeu a prins rădăcini. Eva a fost fascinată în faţa marilor posibilităţi pe care credea că le oferă fructul. Ispita a început să acţioneze asupra minţii sale nepătate. Credinţa în cuvîntul lui Dumnezeu a fost înlocuită acum de credinţa în cuvîntul lui Satana. Deodată, ea şi-a imaginat că "pomul era bun de mîncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea". Nemulţumită de poziţia ei, Eva a cedat ispitei de a deveni asemenea lui Dumnezeu. "A luat deci din rodul lui, şi a mîncat: a dat şi bărbatului ei, care era lîngă ea şi bărbatul a mîncat şi el" (Gen. 3, 6).

Încrezîndu-se mai degrabă în judecata ei decît în Cuvîntul lui Dumnezeu, Eva s-a rupt de dependenţa ei de Dumnezeu, a decăzut din poziţia sa înaltă şi s-a afundat în păcat. Căderea neamului omenesc s-a caracterizat în primul rînd printr-o prăbuşire a credinţei în Dumnezeu şi în Cuvîntul Său. Această necredinţă a dus la neascultare, care, la rîndul ei, a rezultat într-o rupere a legăturii şi, în final, la despărţirea dintre Dumnezeu şi om.

Efectele păcatului. Care au fost consecinţele imediate şi cele pe termen lung ale păcatului? Cum a afectat el natura umană? Şi care este perspectiva eliminării păcatului şi înnobilării naturii umane?

1. Consecinţele imediate. Prima consecinţă a păcatului a fost o schimbare produsă în natura umană, care a afectat relaţiile interpersonale, ca şi relaţiile cu Dumnezeu. Această nouă experienţă, plină de euforie şi care a deschis ochii, a adus lui Adam şi Evei numai simţăminte de ruşine (Gen. 3, 7). În loc de a deveni egali cu Dumnezeu, aşa cum promisese Satana, ei au devenit temători şi au căutat să se ascundă (Gen. 3, 8-10).

Cînd Dumnezeu a întrebat pe Adam şi pe Eva în legătură cu păcatul lor, în loc să-şi recunoască greşeala, ei au încercat să arunce vina unul pe altul. Adam a spus: "Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lîngă mine, ea mi-a dat din pom şi am mîncat" (Gen. 3, 2). Cuvintele lui implică faptul că atît Eva, cît şi, Dumnezeu, erau răspunzători pentru păcatul său, arătînd în mod clar cum păcatul rupsese legătura cu soţia sa şi cu Creatorul său. La rîndul ei, Eva a aruncat vina pe şarpe (Gen. 3, 13).

Consecinţele teribile care au rezultat descoperă seriozitatea păcatului lor. Dumnezeu l-a blestemat pe şarpe, mediumul Satanei, condamnîndu-l să se tîrască pe burtă, ca un semn veşnic al căderii (Gen. 3, 14). Femeii, Dumnezeu i-a zis: "Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpîni peste tine" (Gen. 3, 16). Iar pentru că Adam a ascultat de soţia sa în loc să asculte de Dumnezeu, pămîntul a fost blestemat să mărească îngrijorarea, frămîntarea şi truda muncii sale: "Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mîncat din pomul despre care îţi poruncisem ’să nu mănînci de loc din el’, blestemat este acum pămîntul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el, în toate zilele vieţii tale, spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănînci iarba de pe cîmp. În sudoarea frunţii tale să-ţi mănînci pîinea, pînă te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat, căci ţărînă eşti şi în ţărînă te vei întoarce" (Gen. 3, 17- 19).

Reafirmînd neschimbabilitatea legii Sale şi faptul că orice păcat duce cu siguranţă la moarte, Dumnezeu a zis: "Căci ţărînă eşti, şi în ţărînă te vei întoarce" (Gen. 3, 19). El a adus la îndeplinire acest verdict, scoţînd pe păcătoşi afară din căminul edenic, întrerupînd legătura lor directă cu Dumnezeu (Gen. 3, 8) şi împiedicîndu-i să se mai hrănească din pomul vieţii, izvorul vieţii veşnice. În acest fel, Adam şi Eva au ajuns supuşi morţii (Gen. 3, 22).

2. Caracterul păcatului. Multe pasaje scripturistice, incluzînd în mod deosebit raportul căderii în păcat, fac clar faptul că păcatul este un rău moral, rezultatul alegerii unui agent moral liber de a călca voinţa descoperită a lui Dumnezeu (Gen. 3, 1-6; Rom. 1, 18-22).

a.Definiţia păcatului. Păcatul cuprinde: călcarea legii ("Oricine face păcat, face şi fărădelege", 1 Ioan 3, 4), neîmplinirea binelui ("Deci cine ştie să facă bine şi nu face, săvîrşeşte un păcat", Iacov 4, 17) şi trăirea fără credinţă ("tot ce nu vine din încredinţare - din credinţă - e păcat., Rom. 14, 23). O definiţie mai larg cuprinzătoare a păcatului este: "Orice deviere de la voinţa cunoscută a lui Dumnezeu, fie nefăcînd ceea ce El a poruncit, fie făcînd ceea ce El a interzis". 8

Păcatul nu cunoaşte neutralitate. Domnul Hristos declara: .Cine nu este cu Mine este împotriva Mea" (Mat. 12, 30). A nu crede în El este păcat (Ioan 16, 9). Păcatul are un caracter absolut pentru că este răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi a voinţei Sale. Orice păcat mare sau mic are ca rezultat verdictul "vinovat". Astfel, "cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate" (Iacov 2, 10).

b. Păcatul implică atît gînduri, cît şi acţiuni. În mod frecvent, despre păcat se vorbeşte numai în termenii unor acte concrete şi vizibile de călcare a legii. Dar Domnul Hristos a spus că, dacă te mînii pe cineva, calci cea de a şasea poruncă a Decalogului: "Să nu ucizi" (Ex. 20, 13); şi dorinţele păcătoase sînt o călcare a poruncii: "Să nu comiţi adulter" (Ex. 20, 14). Păcatul deci cuprinde nu numai neascultarea deschisă prin acţiuni vizibile, ci, de asemenea, gînduri şi dorinţe.

c. Păcat şi vinovăţie. Păcatul produce vinovăţie. Din perspectiva biblică, vinovăţia implică faptul că acela care săvîrşeşte păcat este pasibil de pedeapsă. Şi, pentru că toţi sînt păcătoşi, întreaga lume este "vinovată înaintea lui Dumnezeu" (Rom. 3, 19).

Dacă nu este tratată aşa cum trebuie, vinovăţia distruge facultăţile fizice, intelectuale şi spirituale. Şi, în final, dacă nu este rezolvată, ea produce moartea, căci "plata păcatului este moartea" (Rom. 5, 23).

Antidotul vinovăţiei este iertarea (Mat. 6, 12), care are ca rezultat o conştiinţă curată, liniştea şi pacea sufletească. Dumnezeu este doritor să acorde această iertare păcătoşilor pocăiţi. Pe cei împovăraţi de păcat şi chinuiţi de vinovăţie, Domnul Hristos îi cheamă binevoitor: .Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă" (Mat. 11, 28).

d. Centrul de control al păcatului.Sediul păcatului este în ceea ce numeşte Biblia ca fiind inima şi ceea ce cunoaştem noi ca fiind mintea. Căci din "inimă ies izvoarele vieţii" (Prov. 4, 23). Domnul Hristos descoperă faptul că gîndurile omului sînt acelea care mînjesc, .căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele" (Mat. 15, 19). Inima este aceea care influenţează întreaga persoană - intelectul, voinţa, afecţiunile, emoţiile şi corpul. Pentru că "inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea" (Ier. 17, 9), natura omenească poate fi descrisă ca fiind coruptă, stricată şi în totul păcătoasă.

3. Efectele păcatului asupra neamului omenesc. Unii pot considera că sentinţa de moarte a fost o pedeapsă prea aspră pentru mîncarea din pomul oprit. Dar noi nu putem determina gravitatea păcătuirii decît în lumina efectului păcatului lui Adam asupra neamului omenesc.

Primul fiu al lui Adam şi al Evei a făptuit crimă. Descendenţii lor au violat în curînd legătura sacră a căsătoriei, prin practicarea poligamiei şi, nu peste mult timp, răutatea şi violenţa au umplut pămîntul (Gen. 4, 8. 23; 6, 1-5. 11-13). Apelurile lui Dumnezeu la pocăinţă şi reformaţiune au rămas fără răspuns şi numai opt persoane au fost salvate din apele potopului, care au nimicit pe cei ce nu s-au pocăit. Istoria neamului omenesc după potop este, cu puţine excepţii, un raport trist al urmărilor păcătoşeniei naturii umane.

a. Păcătoşenia universală a neamului omenesc. Istoria ne descoperă faptul că descendenţii lui Adam s-au făcut părtaşi de păcătoşenia naturii sale. În rugăciunea sa, David spunea: "Nici un om viu nu este fără prihană înaintea Ta" (Ps. 143, 2;14, 3). "Căci nu este om care să nu păcătuiască" (1 Regi 8, 46). Iar Solomon spunea: "Cine poate zice: ’Mi-am curăţit inima, sînt curat de păcatul meu’?. (Prov. 20, 9). "Fiindcă pe pămînt nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască" (Ecl. 7, 20). Noul Testament este, de asemenea, clar în această privinţă, declarînd: "căci toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3, 23) şi, "dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi" (1 Ioan 1, 8).

b. Natura păcătoasă este moştenită sau dobîndită? Apostolul Pavel spunea: "Toţi mor în Adam" (1 Cor. 15, 22). În altă parte, el reţinea faptul că .după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit" (Rom. 5, 12).

Stricăciunea inimii omeneşti afectează întreaga persoană. În această lumină Iov exclama: .Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul" (Iov 14, 4). David spunea: "Iată că sînt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea" (Ps. 51, 5). Pavel declara ca "umblarea după lucrurile firii pămînteşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sînt pămînteşti, nu pot să placă lui Dumnezeu" (Rom. 8, 7-8). Mai înainte de convertire, scotea el în evidenţă, credincioşii erau "din fire copii ai mîniei, ca şi ceilalţi" (Ef. 2, 3), ca şi restul neamului omenesc. Deşi, de cînd sîntem copii noi preluăm comportarea păcătoasă prin imitaţie, textele de mai sus confirmă faptul că noi moştenim o natură fundamental păcătoasă. Păcătoşenia universală a neamului omenesc este dovada faptului că de la natură noi tindem spre rău şi nu spre bine.

c. Schimbarea comportamentului păcătos. Cît succes pot să aibă sînt oamenii în îndepărtarea păcatului din viaţa lor şi din societate?

Fiecare efort de a ajunge o viaţă neprihănită prin puterea proprie este sortit eşecului. Domnul Hristos spunea că oricine a păcătuit este un "rob al păcatului". Numai puterea divină poate să ne elibereze din această sclavie. Domnul Hristos ne-a asigurat, de asemenea, că, "dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi" (Ioan 8, 36). Puteţi da pe faţă neprihănire, spunea El, numai "dacă rămîneţi în Mine", pentru că "fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 4-5).

Chiar şi apostolul Pavel nu a reuşit, prin propria sa putere să trăiască o viaţă neprihănită. El cunoştea standardul desăvîrşit al legii lui Dumnezeu, dar nu era în stare să-l atingă. Vorbind despre eforturile sale, el spunea: "Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac". Apoi el ne îndreaptă către impactul pe care păcatul l-a avut în viaţa lui. "Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sînt eu cel ce fac lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine". În ciuda eşecului său, el admiră standardul perfect al lui Dumnezeu, spunînd: "Fiindcă după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?. (Rom. 7, 15. 19. 20. 22-24).

În final, apostolul Pavel recunoaşte că are nevoie de puterea divină pentru a fi biruitor. Prin Hristos el renunţă la trăirea vieţii după îndemnurile firii pămînteşti şi începe o nouă viaţă după îndemnurile Duhului (Rom. 7, 25; 8, 1).

Această nouă viaţă în Duh este darul transformator al lui Dumnezeu. Prin harul divin, noi, care sîntem "morţi în greşelile şi în păcatele noastre", devenim biruitori (Ef. 2, 1. 3. 8-10). Renaşterea spirituală transformă în aşa măsură viaţa (Ioan 1, 13; 3, 5), încît putem vorbi despre o făptură sau o creaţiune nouă. "Cele vechi s-au dus" şi "toate lucrurile s-au făcut noi" (2 Cor. 5, 17). Viaţa cea nouă totuşi nu exclude posibilitatea păcătuirii (1 Ioan 2, 1).

4. Evoluţionism. Începînd chiar de la creaţiune, Satana a derutat pe mulţi, slăbindu-le încrederea în raportul Scripturii cu privire la originea neamului omenesc şi cu privire la căderea omului. Numim evoluţionism concepţia "naturală" în legătură cu neamul omenesc, părere bazată pe presupunerea că viaţa a început din întîmplare şi că neamul omenesc, printr-un lung proces de evoluţie, s-a ridicat din formele inferioare ale vieţii. Printr-un proces de supravieţuire a celor mai bine pregătiţi pentru viaţă, ei au evoluat la starea prezentă. Fără să-şi fi atins potenţialul lor, ei evoluează încă.

Un număr din ce în ce mai mare de creştini au adoptat evoluţionismul, care susţine că Dumnezeu a folosit evoluţia pentru a realiza creaţiunea raportată în Geneza. Cei ce împărtăşesc evoluţionismul nu consideră capitolul 1 al cărţii Geneza ca fiind literal, ci ca o alegorie sau ca un mit.

a. Concepţia biblică cu privire la om şi evoluţionismul. Creştinii creaţionişti sînt îngrijoraţi de impactul teoriei evoluţioniste asupra credinţei creştine. James Orr scria: "Creştinismul este confruntat astăzi nu cu atacuri succesive asupra doctrinei lui., ci cu o concepţie opusă cu privire la lume, care pretinde că se bazează pe dovezi ştiinţifice, este construită şi apărată cu multă pricepere, în timp ce, ideile ei fundamentale lovesc la temelia sistemului creştin". 9

Biblia respinge interpretarea alegorică sau mitică a Genezei. Scriitorii Bibliei interpretează Geneza 1-11 ca fiind o istorie literală. Adam, Eva, şarpele şi Satana sînt consideraţi toţi ca fiind personaje istorice în drama marii controverse (Iov 31, 33; Ecl. 7, 29; Mat. 19, 4. 5; Ioan 8, 44; Rom. 5, 12. 18. 19; 2 Cor. 11, 3; 1 Tim. 2, 14; Apoc. 12, 9).

b. Golgota şi evoluţia. Evoluţia, indiferent de formă sau chip, vine în contradicţie cu punctele fundamentale ale credinţei creştine. Aşa cum Leonard Verduin declara: "Istoria ’căderii’, a fost înlocuită de istoria ’ascensiunii’". 10 Creştinismul şi evoluţionismul sînt diametral opuse. Ori primii noştri părinţi au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu şi au trecut prin experienţa căderii în păcat, ori nu au trecut prin această experienţă. Şi, dacă nu au trecut, atunci de ce să mai fii creştin?

Golgota pune în modul cel mai categoric problema evoluţionismului. Dacă n-a fost nici o cădere, atunci de ce era nevoie ca Dumnezeu să moară pentru noi? Această moarte nu a fost o moarte oarecare, iar moartea Domnului Hristos pentru noi arată faptul că neamul omenesc nu era în ordine. Lăsaţi în voia noastră, noi am fi continuat să ne deteriorăm pînă cînd neamul omenesc ar fi fost nimicit.

Speranţa noastră se sprijină pe Omul care a atîrnat pe cruce. Numai moartea Lui deschide posibilitatea unei vieţi mai bune, plenare, care nu se va sfîrşi niciodată. Golgota declară că noi avem nevoie de un înlocuitor care să ne elibereze.

c. Întruparea şi evoluţia. Poate că problema creaţiune sau evoluţie primeşte răspunsul cel mai bun atunci cînd privim creaţiunea neamului omenesc din perspectiva întrupării. Introducînd în istorie pe Domnul Hristos, cel de al doilea Adam, Dumnezeu a intervenit printr-un act creator. Dacă Dumnezeu a putut realiza acest suprem miracol, atunci nu mai este nici o îndoială cu privire la puterea Sa de a crea pe primul Adam.

d. A ajuns omul la maturitate? În mod frecvent, evoluţioniştii scot în evidenţă progresul fantastic al ştiinţei din ultimele secole, ca o dovadă că omul este arbitrul propriului său destin. Cu ştiinţa care îi procură cele necesare, în timp el va rezolva toate problemele omenirii.

Şi totuşi, rolul mesianic al tehnologiei se loveşte de un scepticism crescînd, pentru că tehnologia a împins planeta pe marginea prăpastiei, distrugerii. Omenirea a dat cu totul greş în a supune inima păcătoasă. În consecinţă, tot progresul ştiinţific n-a făcut decît ca lumea să fie într-o primejdie şi mai mare.

Din ce în ce mai mult, filozofia nihilismului şi a disperării apare ca fiind valabilă. Dictonul lui Alexander Pope: "Speranţa izvorăşte continuu în pieptul omului" sună fals astăzi. Iov a înţeles mai bine realitatea: timpul merge înainte "şi nu mai am nici o nădejde" (Iov 7, 6). Lumea omului aleargă spre nimicire. Cineva din afara istoriei omenirii trebuie să vină, s-o cucerească şi să aducă o nouă realitate în viaţa ei.

Raze de speranţă. Cît de mare a fost stricăciunea omenirii? La cruce, oamenii L-au ucis pe Creatorul lor. Cel mai josnic şi mai îngrozitor paricid! Dar Dumnezeu n-a lăsat omenirea fără speranţă.

David a contemplat poziţia neamului omenesc în cadrul creaţiunii. La început, impresionat de vastitatea Universului, David a gîndit că omul este fără importanţă. Apoi, a devenit conştient de adevărata poziţie a neamului omenesc. Vorbind despre relaţia prezentă a omului cu Dumnezeu, el a spus: "L-ai făcut cu puţin mai prejos decît Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpînire peste lucrurile mîinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui" (Ps. 8, 5. 6; Evr. 2, 7).

În ciuda căderii, a mai rămas un sentiment al demnităţii umane. Deşi mutilat, chipul divin n-a fost cu totul şters. Deşi căzut, corupt, păcătos, omul este încă reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt. Natura sa este mai prejos de cea divină, totuşi el deţine o poziţie demnă, aceea de administrator al creaţiunii pămîntene a lui Dumnezeu. Cînd David şi-a dat seama de aceasta, a răspuns cu laude şi mulţumiri: "Doamne, Dumnezeul nostru, cît de minunat este Numele Tău pe tot pămîntul" (Ps. 8, 9).

Legămîntul harului

Prin păcătuire, prima pereche de oameni a devenit păcătoasă. Nemaiputînd să reziste Satanei, vor mai putea fi ei vreodată liberi sau vor fi lăsaţi să piară? Mai era vreo speranţă?

Legămîntul dat la cădere. Mai înainte ca Dumnezeu să pronunţe pedeapsa pentru păcatele comise de perechea decăzută, El le-a adus nădejde, dîndu-le legămîntul harului. El a spus: "Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămînţa ta şi sămînţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcîiul" (Gen. 3, 15).

Solia lui Dumnezeu a adus încurajare, pentru că ea anunţa că, deşi Satana a adus omenirea sub blestemul păcatului, în final el va fi înfrînt. Legămîntul a fost făcut între Dumnezeu şi neamul omenesc. În primul rînd, Dumnezeu a făgăduit că, prin harul Său, va ridica o fortăreaţă împotriva păcatului. El va pune ură între şarpe şi femeie, între urmaşii lui Satana şi poporul lui Dumnezeu. Aceasta va întrerupe legătura omului cu Satana şi va deschide calea pentru o legătură reînnoită cu Dumnezeu.

Războiul dintre biserica lui Dumnezeu şi Satana avea să continue de-a lungul veacurilor. Conflictul avea să atingă apogeul lui odată cu moartea Domnului Isus Hristos, care a fost personificarea profetizată a Seminţei femeii. La Golgota, Satana a fost înfrînt. Deşi a reuşit să rănească Sămînţa femeii, autorul păcatului a fost totuşi înfrînt.

Toţi aceia care acceptă darul harului lui Dumnezeu vor cunoaşte o vrăjmăşie împotriva păcatului care îi va face biruitori în lupta cu Satana. Prin credinţă, ei se vor împărtăşi de biruinţa Mîntuitorului de la Golgota.

Legămîntul făcut înainte de creaţiune. Legămîntul harului nu a luat fiinţă după cădere. Scripturile ne fac cunoscut cum, înainte de creaţiune, Persoanele Dumnezeirii au convenit între Ele să salveze neamul omenesc, dacă acesta va cădea în păcat. Pavel spunea că Dumnezeu "ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui ne-a rînduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său" (Ef. 1, 4-6; 2 Tim. 1, 9). Vorbind despre jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, Petru spunea: "El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii" (1 Petru 1, 20).

Legămîntul s-a bazat pe o temelie nezdruncinată - făgăduinţa şi jurămîntul personal al lui Dumnezeu (Evr. 6, 18). Isus Hristos era Garantul legămîntului (Evr. 7, 22). Garantul este cineva care ia asupra sa orice datorie sau obligaţie în cazul în care o persoană nu-şi poate îndeplini obligaţiile. Faptul că Domnul Hristos slujeşte ca Garant însemna că, dacă neamul omenesc va cădea în păcat, El va lua asupra Sa pedeapsa cuvenită păcatului. El va plăti preţul răscumpărării lor; El va face ispăşire pentru păcatele lor; El va împlini cerinţele legii călcate a lui Dumnezeu. Nici o fiinţă omenească şi nici un înger nu puteau să-şi asume această răspundere. Numai Domnul Hristos, Creatorul, ca reprezentant unic al neamului omenesc, putea să-Şi asume această responsabilitate (Rom. 5, 12-21; 1 Cor. 15, 22).

Fiul lui Dumnezeu nu este numai Garantul legămîntului; El este, de asemenea, Mijlocitorul şi Executorul. Descrierea misiunii Sale ca Fiu întrupat al omului descoperă acest aspect al rolului Său. El a spus: "Căci M-am coborît din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis" (Ioan 6, 38; 5, 30. 43). Voinţa Tatălui este "ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică" (Ioan 6, 40). "Şi viaţa veşnică este aceasta", spune El, "să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17, 3). La sfîrşitul misiunii Sale, El a mărturisit despre împlinirea însărcinării date de Tatăl Său, spunînd: "Eu Te-am proslăvit pe pămînt, am sfîrşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac" (Ioan 17, 4).

La cruce, Domnul Hristos a împlinit angajamentul Său de a fi Garantul neamului omenesc în cadrul legămîntului. Strigătul Său: "S-a sfîrşit" (Ioan 19, 30) marchează împlinirea misiunii Sale. Cu propria Sa viaţă El a plătit pedeapsa pentru cerinţele legii lui Dumnezeu călcate, garantînd mîntuirea neamului omenesc pocăit. În acel moment, sîngele Domnului Hristos a ratificat legămîntul harului. Prin credinţa în sîngele Său ispăşitor, păcătoşii pocăiţi vor fi adoptaţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu, devenind astfel moştenitori ai vieţii veşnice.

Acest legămînt al harului demonstrează iubirea infinită a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Încheiat înainte de creaţiune, legămîntul a fost făcut cunoscut după cădere. La data aceea, într-un sens special, Dumnezeu şi omenirea au devenit parteneri.

Reînnoirea legămîntului. Din nefericire, omenirea a respins acest minunat legămînt al harului atît înainte de potop, cît şi după el (Gen. 6, 1-8; 11, 1-9). Cînd Dumnezeu a oferit din nou legămîntul, El a făcut lucrul acesta prin Avraam. Din nou, El a afirmat făgăduinţa răscumpărării: "Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea" (Gen. 22, 18; 12, 3; 18, 18).

Scriptura scoate în mod deosebit în evidenţă credincioşia lui Avraam faţă de condiţiile legămîntului. Avraam "a crezut pe Dumnezeu, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire" (Gen. 15, 6). Participarea lui Avraam la binecuvîntările legămîntului se baza pe harul lui Dumnezeu şi era, de asemenea, condiţionată de ascultarea sa. Aceasta descoperă faptul că legămîntul susţine autoritatea legii lui Dumnezeu (Gen. 17, 1; 26, 5).

Credinţa lui Avraam era de o aşa calitate, încît lui i s-a dat titlul de "tatăl tuturor celor ce cred" (Rom. 4, 11). El este modelul de neprihănire prin credinţă care se manifestă prin ascultare (Rom. 4, 2-3; Iacov 2, 23-24). Legămîntul harului nu revarsă în mod automat binecuvîntările sale asupra descendenţilor naturali ai lui Avraam, ci numai asupra acelora care urmează exemplul de credinţă al lui Avraam. "Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sînt cei ce au credinţă" (Gal. 3, 7). Fiecare persoană în parte de pe pămînt poate primi făgăduinţele legămîntului mîntuirii, îndeplinind condiţia: "Dacă sînteţi ai lui Hristos, sînteţi sămînţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă" (Gal. 3, 29). Din partea lui Dumnezeu, legămîntul sinaitic (numit de asemenea şi primul legămînt) a fost o reînnoire a legămîntului avraamic al harului (Evrei 9, 1). Dar Israel l-a pervertit, făcîndu-l un legămînt al faptelor (Gal. 4, 22-31).

Noul legămînt. Pasajele scripturistice de mai tîrziu vorbesc despre "un legămînt mai nou şi mai bun". 11 Aceasta se face nu pentru că legămîntul cel veşnic a fost schimbat, ci pentru că 1) prin necredincioşia lui Israel, legămîntul cel veşnic al lui Dumnezeu a fost pervertit într-un sistem al faptelor; 2) el a fost asociat cu o nouă descoperire a iubirii lui Dumnezeu în întruparea, viaţa, moartea, învierea şi mijlocirea Domnului Isus Hristos (Evrei 8, 6-13); 3), dar numai la cruce el a fost ratificat cu sîngele lui Hristos (Dan. 9, 27; Luca 22, 20; Rom. 15, 8; Evr. 9, 11-22). 12

Ceea ce oferă acest legămînt acelora care îl acceptă este extraordinar. Prin harul lui Dumnezeu, el le oferă iertarea păcatelor. El oferă lucrarea Duhului Sfînt de a scrie Cele Zece Porunci în inimă şi de a-l reface pe păcătosul pocăit după chipul Celui ce l-a făcut (Ier. 31, 33). Experienţa noului legămînt, a naşterii din nou, aduce neprihănirea lui Hristos şi experienţa îndreptăţirii prin credinţă.

Reînnoirea inimii, pe care el o produce, îi transformă pe oameni astfel, încît ei să aducă "roadele Duhului Sfînt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blîndeţea, înfrînarea poftelor" (Gal. 5, 22. 23). Prin puterea harului mîntuitor al Domnului Hristos, ei pot să umble, aşa cum a umblat Hristos, bucurîndu-se zilnic de lucrurile ce sînt plăcute lui Dumnezeu (Ioan 8, 29). Singura nădejde a omenirii căzute este să accepte invitaţia lui Dumnezeu de a intra în legămîntul harului Său. Prin credinţa în Isus Hristos, noi putem trăi în acea relaţie care asigură adoptarea noastră ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos ai Împărăţiei Sale.

1. Doctrina cu privire la om a fost mult timp un termen teologic, folosit pentru discutarea componentelor familiei omeneşti. În această discuţie "om" nu este sinonim cu "bărbat", ci desemnează ori ce fiinţă umană şi a fost folosit pentru uşurarea discuţiei şi pentru continuitatea tradiţiei şi a semanticii teologice.

2. Berkhof, "Systematic Theology" (Teologie sistematică), pag. 183.

3. "Soul", (Suflet) Enciclopedie A. Z. Ş. ed. rev. , pag. 1361.

4. "Soul", (Suflet) Dicţionar biblic A. Z. Ş. ed. rev. , pag. 1061

5. Ibid. , pag. 1064.

6. Comentarii Biblice A. Z. Ş. , ed. rev. , vol. 7, pag. 257.

7. Ibid, ed. rev. , vol. 3, pag. 1090.

8. "Sin" (Păcat), Dicţionar biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 1042.

9. James Orr, God‘s image in Man (Chipul lui Dumnezeu în om), (Grand Rapids, MI: Wm. B. Erdmans, 1948), pag. 3 . 4.

10. Leonard Verduin, .Somewhat Less than God, The Biblical View of Man" (Ceva mai prejos decît Dumnezeu. Concepţia Biblică asupra omului), (Grand Rapids, MI: Wm. B. Erdmans, 1970), pag. 69.

11. Noul testament asociază experienţa lui Israel la muntele Sinai cu vechiul legămînt (Gal. 4, 24. 25). La Sinai, Dumnezeu a reînoit legămîntul cel veşnic al harului cu poporul Său, care fusese eliberat (1 Cron. 16, 14 . 17; Ps. 105, 8 . 11; Gal. 3, 15 - 17). Dumnezeu le-a făgăduit: "Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pămîntul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt" (Ex. 19, 5. 6; vezi şi Gen. 17, 7. 9. 19).

Legămîntul a fost bazat pe neprihănirea prin credinţă (Rom. 10, 6-8; Deut. 30, 11-14), iar legea trebuie să fie scrisă în inima lor (Deut. 6, 4-6; 30, 14). Legămîntul harului este totdeauna expus pervertirii lui atunci cînd cei credincioşi îl transformă într-un sistem al mîntuirii prin fapte. Pavel foloseşte faptul că Avraam nu a avut încredere în Dumnezeu şi s-a bizuit pe propriile fapte pentru a-şi atinge scopurile, ca o ilustrare a vechiului legămînt (Gen. 16; 12, 10-20; 20; Gal. 4, 22-25). De fapt, experienţa neprihănirii prin fapte a existat chiar de cînd păcatul a intrat în această lume şi astfel legămîntul cel veşnic a fost rupt (Osea 6, 7).

În toată istoria poporului Israel, majoritatea oamenilor au încercat să capete "o neprihănire a lor" prin "faptele legii" (Rom. 9, 30-10, 4) Ei au trăit în conformitate cu litera legii şi nu după spirit (2 Cor. 3, 6). Încercînd să se îndreptăţească singuri prin lege (Gal. 5, 4), ei au trăit sub condamnarea legii, sînt în robie şi nu sînt liberi (Gal. 4, 21-23). În acest fel, ei au pervertit legămîntul de la Sinai.

Epistola către Evrei aplică primul sau vechiul legămînt la istoria lui Israel, de după Sinai, şi descoperă natura lui temporară. Se arată că preoţia levitică avea să fie temporară, îndeplinind o funcţie simbolică pînă cînd avea să vină realitatea, Hristos (Evr. 9, 10). Este destul de trist că mulţi au dat greş în a vedea că, în ele însele, ceremoniile erau fără valoare (Evr. 10, 1). Aderarea la acest sistem al "umbrelor", cînd tipul a întîlnit antitipul, cînd umbra a întîlnit realitatea, a deformat înţelegerea adevăratei misiuni a lui Hristos. Din acest motiv s-a folosit un limbaj atît de apăsat pentru a sublinia superioritatea legămîntului mai bun sau a legămîntului nou faţă de cel de la Sinai.

Vechiul legămînt, deci, poate fi descris în termeni negativi şi pozitivi. În mod negativ, el se referă la un popor care a pervertit legămîntul cel veşnic al lui Dumnezeu. În mod pozitiv, el desemnează pentru slujba pămîntească, temporară, destinată de Dumnezeu a face faţă cazurilor de forţă majoră, determinate de căderea neamului omenesc.

Vezi, de asemenea, White, "Patriarchs and Prophets" (Patriarhi şi Profeţi), pag. 370-373; White, "Our Work" (Lucrarea noastră), Review and Herald, iunie 1904, pag. 8; White, .A Holy Purpose to Restore Jerusalem" (Scopul sfînt al restaurării Ierusalimului), Southern Watchman, 1 martie 1904, pag. 142; Hasel, "Covenant în Blood" (Legămîntul în sînge), (Mountain View, CA, Pacific Press, 1982); Wallenkampf, "Salvation Comes From the Lord" (Mîntuirea vine de la Domnul) (Washington, D. C. , Review and Herald, 1983), pag. 84-90.

12. Cf. Hasel, .Covenant in Blood" (Legămîntul sîngelui).

Adventiştii de ziua a şaptea cred...

Că întreaga omenire este în prezent cuprinsă în marea luptă dintre Hristos şi Satana, cu privire la caracterul lui Dumnezeu, legea Sa şi suveranitatea Sa asupra Universului. Acest conflict a început în cer, atunci cînd o fiinţă creată şi înzestrată cu libertatea de a alege, prin înălţarea de sine, a devenit Satana, vrăjmaşul lui Dumnezeu, care a dus la revolta unei părţi a îngerilor. El a introdus spiritul de rebeliune în lumea aceasta atunci cînd a dus în păcat pe Adam şi pe Eva. Acest păcat al omului a avut ca rezultat deformarea chipului lui Dumnezeu în omenire, dezordine în lumea creată şi, în cele din urmă, nimicirea ei în timpul potopului. Privită de întreaga creaţiune, această lume a devenit arena conflictului universal, din care în cele din urmă Dumnezeul iubirii va fi îndreptăţit. Pentru a ajuta pe poporul Său în această luptă, Domnul Hristos trimite pe Duhul Sfînt şi pe îngerii Săi credincioşi să-l călăuzească, să-l ocrotească şi să-l susţină pe calea mîntuirii.

Marea Luptă

Scripturile ne înfăţişează o bătălie cosmică între bine şi rău, între Dumnezeu şi Satana. Cînd înţelegem această luptă care a cuprins întregul Univers, putem să răspundem şi la întrebarea: De ce a venit Domnul Isus Hristos pe această planetă?

O viziune cosmică asupra luptei

Taină a tainelor, conflictul dintre bine şi rău a început în ceruri. Cum a fost posibil ca păcatul să-şi aibă originea într-un mediu desăvîrşit?

Îngerii, fiinţe de un ordin mai înalt decît oamenii (Ps. 8, 5), au fost creaţi pentru a se bucura de o intimă comuniune cu Dumnezeu (Apoc. 1, 1; 3, 5; 5, 11). Avînd o putere superioară şi fiind ascultători de Cuvîntul lui Dumnezeu (Ps. 103, 20), ei îndeplinesc funcţii de slujitori sau "Duhuri slujitoare" (Evr. 1, 14). Deşi, în general invizibili, ei apar adesea în chip omenesc (Gen. 18, 19; Evrei 13, 2). Prin una din aceste fiinţe îngereşti a apărut păcatul în Univers.

Originea luptei. Folosind pe împăraţii Tirului şi Babilonului ca descrieri figurative ale lui Lucifer, Scriptura arată cum a început această luptă cosmică: "Luceafăr strălucitor", "fiu al zorilor", "heruvim ocrotitor", el locuia în prezenţa lui Dumnezeu (Is. 14, 12; Ezech. 28, 14). 1 Sfînta Scriptură spune: "Ajunsesei la cea mai înaltă desăvîrşire, erai plin de înţelepciune şi desăvîrşit în frumuseţe. ai fost fără prihană în toate căile tale, din ziua cînd ai fost făcut, pînă în ziua cînd s-a găsit nelegiuirea în tine" (Ezech. 28, 12. 15).

Deşi apariţia păcatului este inexplicabilă şi nejustificată, rădăcinile lui pot fi găsite în mîndria lui Lucifer: "Ţi s-a îngîmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţiai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta" (Ezech. 28, 17). Lucifer nu a mai fost mulţumit cu poziţia sa înaltă, pe care i-a dat-o Creatorul. Plin de egoism, el a poftit să fie egal chiar cu Dumnezeu. "Tu ziceai în inima ta: ’Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu. voi fi ca Cel Prea Înalt" (Is. 14, 12-14). Dar, deşi dorea poziţia lui Dumnezeu, el nu dorea şi caracterul Lui. El năzuia după autoritatea lui Dumnezeu, dar nu şi după iubirea Lui. Răzvrătirea lui Lucifer împotriva conducerii lui Dumnezeu a fost primul pas în transformarea sa în Satana, adversarul lui Dumnezeu.

Acţiunile ascunse ale lui Lucifer au orbit pe mulţi îngeri, făcîndu-i să nu vadă iubirea lui Dumnezeu. Nemulţumirea şi necredincioşia faţă de conducerea lui Dumnezeu, care au urmat, au crescut pînă cînd a treia parte din oştirea îngerilor i s-a alăturat în răzvrătirea sa (Apoc. 12, 4). Liniştea Împărăţiei lui Dumnezeu a fost zdruncinată .şi în cer s-a făcut un război" (Apoc. 12, 7). Războiul din cer a avut ca rezultat că Satana, înfăţişat ca balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul, "a fost aruncat pe pămînt şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui" (Apoc. 12, 9).

Cum au ajuns fiinţele omeneşti să fie implicate? După alungarea sa din cer, Satana a răspîndit răzvrătirea pe pămîntul nostru. Deghizat într-un şarpe vorbitor şi folosind aceleaşi argumente care au dus la căderea lui, el a reuşit să submineze încrederea lui Adam şi a Evei în Creatorul lor (Gen. 3, 5). Satana a trezit nemulţumirea Evei, cu privire la poziţia ce i-a fost stabilită. Orbită de perspectiva egalităţii sale cu Dumnezeu, ea a dat crezare cuvintelor ispititorului şi s-a îndoit de cele ale lui Dumnezeu. Neascultînd de porunca lui Dumnezeu, ea a mîncat fructul şi a influenţat şi pe bărbatul ei să facă la fel. Crezînd cuvîntul şarpelui mai presus de acela al Creatorului lor, ei au trădat încrederea şi credincioşia lor faţă de Dumnezeu. În mod tragic, sămînţa controversei care a început în ceruri a prins rădăcini pe Planeta Pămînt (Gen. 3).

Făcînd pe primii părinţi să păcătuiască, Satana le-a smuls stăpînirea asupra pămîntului. Acum, pretinzînd a fi "stăpînitorul acestei lumi", Satana a contestat pe Dumnezeu, guvernarea Sa şi a ameninţat pacea întregului Univers, din noul său cartier general, planeta Pămînt.

Impactul asupra neamului omenesc. Efectele luptei dintre Hristos şi Satana au devenit imediat evidente şi păcatul strica tot mai mult chipul lui Dumnezeu în omenire. Deşi Dumnezeu a oferit neamului omenesc legămîntul harului Său prin Adam şi Eva (Gen. 3, 15), Cain, primul lor copil, l-a ucis pe fratele său (Gen. 4, 8). Nelegiuirea a continuat să se înmulţească pînă cînd, cu tristeţe, Dumnezeu avea să spună despre om "că toate întocmirile gîndurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău" (Gen. 6, 5).

Dumnezeu a folosit un mare potop pentru a curăţi lumea de locuitorii ei nepocăiţi şi pentru a da neamului omenesc şansa unui nou început (Gen. 7, 17- 20). Dar, nu după mult timp, urmaşii credinciosului Noe s-au îndepărtat de legămîntul lui Dumnezeu. Dumnezeu făgăduise că niciodată nu va mai nimici întreg pămîntul printr-un potop. Totuşi, ei şi-au manifestat în mod ostentativ, neîncrederea în El, ridicînd turnul Babel. Încercarea lor de a ajunge la cer era un mijloc de scăpare de un eventual potop. De data aceasta, Dumnezeu a sfărîmat răzvrătirea omului, amestecîndu-i limba vorbită, ce fusese pînă atunci universală (Gen. 9, 11; 11).

Ceva mai tîrziu, pe cînd lumea era aproape într-o totală apostazie, Dumnezeu a cuprins în legămîntul Său pe Avraam. Prin Avraam, Dumnezeu dorea să binecuvînteze toate neamurile pămîntului (Gen. 12, 1-3; 22, 15-18). Cu toate acestea, generaţiile următoare ale urmaşilor lui Avraam s-au dovedit a fi necredincioase faţă de legămîntul harului lui Dumnezeu. Prinşi în cursa păcatului, ei l-au ajutat pe Satana să-şi atingă obiectivul în marea luptă, crucificînd pe Autorul şi Garantul legămîntului, pe Domnul Isus Hristos.

Pămîntul, o scenă a Universului. Raportul din cartea lui Iov, despre o întîlnire cosmică dintre reprezentanţii diferitelor regiuni ale Universului, ne dă posibilitatea unei mai bune înţelegeri a marii lupte. Raportul începe astfel: "Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor. Domnul a zis Satanei: ’De unde vii?’ Şi Satana a răspuns Domnului: ’De la cutreierarea pămîntului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el’. (Iov 1, 6. 7; cf. 2, 1-7).

Apoi Domnul, ca răspuns, i-a zis: "Ai văzut pe robul meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pămînt. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău" (Iov 1, 8).

Cînd Satana a replicat: "Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?" Da, el este neprihănit pentru că se plăteşte să-Ţi slujească. Nu-l ocroteşti Tu? Domnul Hristos a răspuns prin a-i permite lui Satana să-l pună la probă pe Iov în orice fel, numai să nu-i ia viaţa (vezi Iov 1, 9; 2, 7).

Perspectiva cosmică a cărţii lui Iov aduce dovezi puternice ale marii lupte dintre Hristos şi Satana. Această planetă este scena pe care se desfăşoară dramatica luptă dintre bine şi rău. După cum spune Scriptura, "am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni" (1 Cor. 4, 9).

Păcatul a rupt legătura dintre Dumnezeu şi om şi "tot ce nu vine din încredinţare este păcat" (Rom. 14, 23). Călcarea poruncilor lui Dumnezeu este rezultatul imediat al lipsei de credinţă, dovada unei legături rupte. În schimb, prin planul de mîntuire, Dumnezeu intenţionează să restabilească încrederea în Creator, ceea ce duce la o legătură plină de iubire, manifestată prin ascultare. Aşa cum remarca Domnul Hristos, iubirea duce la ascultare (Ioan 14, 15). În veacul nostru, nelegiuit, adevărul este neutralizat, necinstea este lăudată, mita este un mod de viaţă, adulterul este neîngrădit, iar înţelegerile, atît cele internaţionale, cît şi cele personale, sînt desconsiderate. Este privilegiul nostru să privim dincolo de lumea noastră disperată, la un Dumnezeu plin de grijă şi atotputernic. Această perspectivă mai largă ne descoperă importanţa jertfei ispăşitoare a Mîntuitorului nostru care pune capăt aceastei lupte universale.

Esenţa marii lupte

Ce se urmăreşte, de fapt, în această luptă pe viaţă şi pe moarte?

Legea şi guvernarea lui Dumnezeu. Legea morală divină este la fel de importantă pentru existenţa Universului Său ca şi legile fizice ce-l ţin laolaltă şi-l păstrează în funcţiune. Păcatul este "călcarea legii" (1 Ioan 3, 4) sau "nelegiuire", aşa cum indică cuvîntul grecesc anomia. Nelegiuirea îşi are originea în respingerea lui Dumnezeu şi a guvernării Sale.

Satana aruncă blamul asupra lui Dumnezeu, în loc să-şi asume responsabilitatea pentru nelegiuirea din lume. El spune că Legea lui Dumnezeu, despre care pretinde că este arbitrară, încalcă libertatea individuală. Mai mult chiar, afirmă el, deoarece este imposibil să asculţi de ea, această Lege lucrează împotriva celor mai bune interese ale fiinţelor create. Prin această continuă şi perfidă subminare a Legii, Satana încearcă să răstoarne conducerea lui Dumnezeu şi chiar pe Dumnezeu.

Domnul Hristos şi problema ascultării

Ispitele cărora le-a făcut faţă Domnul Hristos, în timpul slujirii Sale pămînteşti, descoperă seriozitatea luptei pentru ascultare şi supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Înfruntînd aceste ispite, care L-au pregătit să fie "un Mare Preot milos şi vrednic de încredere" (Evrei 2, 17), El a înfruntat, într-o luptă solitară, un vrăjmaş de moarte. În pustie, după ce Domnul Hristos a postit patruzeci de zile, Satana L-a ispitit să transforme pietrele în pîini spre a dovedi că, în adevăr, El era Fiul lui Dumnezeu (Mat. 4, 3). După cum în Eden Satana a ispitit pe Eva să se îndoiască de Cuvîntul lui Dumnezeu, tot la fel el a încercat acum, să-L determine pe Domnul Hristos să Se îndoiască de valabilitatea Cuvîntului rostit de Dumnezeu la botezul Său: .Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea" (Mat. 3, 17). Dacă Domnul Hristos ar fi luat problema în mîinile Sale, făcînd din pietre pîini pentru a dovedi calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, ca şi Eva El ar fi dat pe faţă o lipsă de încredere în Dumnezeu. În acest caz, misiunea Sa s-ar fi terminat cu un eşec.

Dar prioritatea cea mai înaltă a Domnului Hristos a fost aceea de a trăi prin cuvîntul Tatălui Său. În ciuda foamei teribile, El a răspuns ispitirii lui Satana prin cuvintele: "Omul nu trăieşte numai cu pîine, ci cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu" (Mat. 4, 4).

Într-o altă încercare de a-L înfrînge pe Domnul Hristos, Satana I-a prezentat o privire panoramică a împărăţiilor lumii, făgăduindu-I: "Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pămînt şi Te vei închina mie" (Mat. 4, 9). El voia să spună că Domnul Hristos putea să recîştige lumea, împlinindu-Şi astfel misiunea fără să mai îndure agonia Golgotei. Fără nici un moment de ezitare şi în deplină credincioşie faţă de Dumnezeu, Domnul Hristos a poruncit: "Pleacă, Satano!" Apoi, folosind Scripturile, cea mai eficientă armă în marele conflict, El a spus: "Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti" (Mat. 4, 10). Aceste cuvinte au pus capăt luptei. Menţinînd o totală dependenţă de Tatăl, Domnul Hristos l-a înfrînt pe Satana.

Deznodămînt la cruce. Această luptă cosmică atinge, în mod clar, punctul său culminant la Golgota. Satana şi-a intensificat eforturile pentru a face ca misiunea Domnului Hristos să eşueze, pe măsură ce timpul ei se apropia de încheiere. Satana a avut în mod deosebit succes în folosirea conducătorilor religioşi ai timpului, a căror gelozie faţă de popularitatea Domnului Hristos a dat loc la aşa necazuri, încît El a trebuit să încheie lucrarea Sa publică (Ioan 12, 45-54). Datorită trădării unuia dintre ucenicii Săi şi pe baza unor mărturii mincinoase, Domnul Hristos a fost arestat, judecat şi condamnat la moarte (Mat. 26, 63. 64; Ioan 19, 7). În ascultarea absolută de voinţa Tatălui Său, Domnul Hristos a rămas credincios pînă la moarte.

Rezultatele vieţii Domnului Hristos, cît şi ale morţii Sale, trec dincolo de lumea limitată a neamului omenesc. Vorbind despre cruce, Domnul Hristos spunea: "Acum, stăpînitorul lumii acesteia va fi aruncat afară" (Ioan 12, 31). .Stăpînitorul lumii acesteia este judecat" (Ioan 16, 11).

Această luptă cosmică a atins apogeul său la cruce. Iubirea şi ascultarea credincioasă a Domnului Hristos, demonstrată acolo, în faţa cruzimii lui Satana, a subminat poziţia prinţului Satana, asigurînd, în final, căderea lui.

Lupta cu privire la adevăr, aşa cum este el în Isus

Astăzi, marea luptă ce se duce cu furie în jurul autorităţii Domnului Hristos cuprinde nu numai Legea Sa, ci şi Cuvîntul Său, Sfintele Scripturi. S-au dezvoltat moduri de interpretare a Bibliei, care lasă puţin sau nu lasă deloc spaţiu descoperirii divine. 2 Scriptura este tratată ca şi cînd n-ar fi cu nimic deosebită de orice alt document antic şi analizată cu aceeaşi metodologie critică. Un număr crescînd de creştini, incluzînd şi teologi, nu mai consideră Scriptura ca fiind Cuvîntul lui Dumnezeu, descoperirea infailibilă a voii Sale. În consecinţă, ei au ajuns să pună sub semnul întrebării ceea ce spune Biblia cu privire la persoana Domnului Hristos; natura Sa, naşterea Sa din fecioară, minunile şi învierea Sa sînt foarte mult dezbătute. 3

Întrebarea crucială. Cînd Domnul Hristos a întrebat: "Cine zic oamenii că sînt Eu, Fiul omului?", ucenicii au răspuns: "Unii zic că eşti Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul din prooroci" (Mat. 16, 13-14). Cu alte cuvinte, majoritatea contemporanilor Săi Îl considerau a fi un simplu om. Scriptura continuă relatarea; Domnul Isus a întrebat pe cei doisprezece ucenici ai Săi: "Dar voi, cine ziceţi că sînt?" "Simon Petru, drept răspuns I-a zis: ’Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu’....Isus a luat din nou cuvîntul şi i-a zis: ’Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sîngele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri" (Mat. 16, 15-17).

Astăzi, fiecare se confruntă cu aceeaşi întrebare pe care Domnul Hristos a pus-o ucenicilor Săi. Răspunsul oricărui om la această întrebare de viaţă şi de moarte depinde de credinţa lui în mărturia Cuvîntului lui Dumnezeu.

Centrul doctrinelor biblice. Domnul Hristos este punctul central al Scripturilor. Dumnezeu ne invită să înţelegem adevărul, aşa cum este el în Hristos Isus (Efes. 4, 21), pentru că El este adevărul (Ioan 14, 5). Una din strategiile lui Satana în conflictul cosmic este aceea de a convinge pe oameni de faptul că ei pot înţelege adevărul despărţiţi de Domnul Hristos. Astfel au fost propuse mai multe puncte focale ale adevărului, individual sau în combinaţie: 1) omul, 2) natura sau Universul observabil, 3) Scriptura şi 4) biserica.

În timp ce toate acestea au partea lor în revelarea adevărului, Scripturile Îl prezintă pe Domnul Hristos ca fiind Creatorul tuturor celor de mai sus şi care este mai presus de fiecare. Toate acestea îşi găsesc reala semnificaţie numai în Acela de la care vin. Despărţirea învăţăturilor Bibliei de El duce la o greşită înţelegere cu privire la .Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6). Aceasta se potriveşte atît naturii, cît şi scopului lui Antihrist - acela de a sugera alte centre ale adevărului decît Domnul Hristos (În originalul grecesc, Antihrist poate însemna nu numai "împotriva" Domnului Hristos, ci şi "în locul" Domnului Hristos). Punînd în învăţătura sau doctrina bisericii un alt centru decît Domnul Hristos, Satana îşi realizează ţinta sa de a îndepărta atenţia de la Acela care este singura nădejde a omenirii.

Funcţia teologiei creştine. O privire asupra Universului dezvăluie încercarea lui Satana de a îndepărta pe Domnul Hristos din locul ce I se cuvine de drept, atît din univers, cît şi din adevăr. Teologia, care prin definiţie este un studiu al lui Dumnezeu şi al relaţiei Lui cu creaturile Sale, trebuie să desfăşoare întreaga doctrină în lumina Domnului Hristos. Mandatul teologiei creştine este acela de a inspira încredere în autoritatea Cuvîntului lui Dumnezeu şi de a înlocui toate celelalte centre ale adevărului care pot fi sugerate cu Domnul Hristos. Atunci cînd procedează astfel, adevărata teologie creştină slujeşte binelui bisericii, pentru că merge la rădăcinile luptei cosmice, o aduce la lumină şi o întîmpină cu singurul argument de netăgăduit: Domnul Hristos, aşa cum este descoperit în Sfintele Scripturi. Din această perspectivă, Dumnezeu poate folosi teologia ca un instrument eficient pentru a ajuta omenirea în a se opune eforturilor lui Satana pe pămînt.

Importanţa doctrinei

Doctrina marii lupte descoperă extraordinara luptă ce afectează fiecare persoană născută în lumea noastră şi care, de fapt, atinge orice colţ al Universului. Sfînta Scriptură spune: "Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sîngelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sînt în locurile cereşti" (Efes. 6, 12).

Doctrina produce o stare constantă de veghere. O înţelegere a acestei doctrine convinge de nevoia de a combate răul. Succesul este posibil numai prin dependenţa de Domnul Isus Hristos, Conducătorul oştirilor cereşti, "Domnul cel viteaz în lupte" (Ps. 24, 8). După cum spune Pavel, cînd acceptăm strategia divină de supravieţuire, îmbrăcăm "toată armătura lui Dumnezeu ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămîneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, avînd mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, avînd picioarele încălţate cu rîvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mîntuirii şi sabia Duhului, care este Cuvîntul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii" (Efes. 6, 13-18). Ce privilegiu pentru adevăraţii creştini de a trăi o viaţă care să fie caracterizată prin răbdare şi credincioşie, de a fi totdeauna gata pentru luptă (Apoc. 14, 2), dînd pe faţă o constantă dependenţă de Acela care ne-a făcut "mai mult decît biruitori" (Rom. 8, 37).

Ea explică taina suferinţei. Răul nu-şi are originea în Dumnezeu. El, care a "iubit neprihănirea şi a urît nelegiuirea" (Evrei 1, 9), nu trebuie să fie făcut răspunzător pentru mizeria lumii. Satana, un înger căzut, este răspunzător pentru cruzimile şi suferinţele existente. Putem să înţelegem mai bine jafurile, crimele, înmormîntările, uciderile şi accidentele - oricît ne-ar frînge inimile - atunci cînd le vedem în contextul marii lupte.

Crucea dă mărturie atît despre puterea distructivă a păcatului, cît şi despre profunzimea iubirii lui Dumnezeu pentru păcătoşi. În acest fel, tema marii lupte ne învaţă să urîm păcatul şi să iubim pe păcătos.

Ea prezintă interesul plin de iubire al Domnului Hristos pentru lume. Întorcîndu-Se la ceruri, Domnul Hristos n-a lăsat poporul Său orfan. În marea Sa iubire, El ne-a pus la dispoziţie orice ajutor posibil în lupta împotriva răului. Duhul Sfînt a fost însărcinat să .umple locul" Domnului Hristos, ca să fie un partener permanent, pînă cînd Domnul Hristos Se va întoarce (Ioan 14, 16; Mat. 28, 20). Îngerii au fost, de asemenea, însărcinaţi a fi cuprinşi în lucrarea Sa mîntuitoare (Evrei 1, 14). Victoria noastră este asigurată. Putem avea nădejde şi curaj cînd stăm în faţa viitorului, pentru că Domnul nostru are totul sub control. Buzele noastre pot aduce laudă pentru lucrarea Sa mîntuitoare.

Ea descoperă importanţa cosmică a crucii. Mîntuirea neamului omenesc a depins în totul de lucrarea slujirii şi morţii Domnului Hristos, pentru că El a venit să-Şi dea viaţa pentru iertarea păcatelor noastre. Astfel, El a apărat caracterul Tatălui Său, Legea şi guvernarea Sa, împotriva cărora Satana a aruncat acuzaţii false.

Viaţa Domnului Hristos a apărat dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu şi a demonstrat că Legea şi guvernarea Lui au fost drepte. Domnul Hristos a arătat lipsa temeiniciei atacurilor lui Satana împotriva lui Dumnezeu, demonstrînd că, printr-o totală dependenţă de puterea şi harul lui Dumnezeu, credincioşii pocăiţi se pot ridica deasupra frămîntărilor şi mizeriilor aduse zi de zi de ispite şi pot trăi biruitori asupra păcatului.

Referinţe

1. "Lucifer" vine de la latinescul "Lucifer", însemnînd "purtător de lumină". Expresia "fiu al zorilor" era o expresie obişnuită, însemnînd "luceafărul de dimineaţă" - "Venus". O redare literală a expresiei ebraice tradusă "Lucifer, fiu al zorilor" ar fi "cel strălucitor, fiu al zorilor". Aplicarea figurativă a strălucitoarei planete Venus, cel mai mare dintre astrele cerului, la Satana mai înainte de căderea sa. este cea mai potrivită, ca o ilustrare plastică a poziţiei lui înalte, de la care a căzut. (Lucifer, Dicţionar Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 683). 2. Vezi Comitetul Conferinţei Generale, .Methods of Bible Study" (.Metode de studiere a Bibliei"), 1986; Hasel, Biblical Interpretation Today (Interpretarea biblică astăzi); Washington D. C. Biblical Research Institute of the General Conferince of Seventh-day Adventist (Institutul de Studii Biblice al Conferinţei Generale, 1985). 3. Vezi K. Runia, The Present day Christological Debate (Dezbaterile Hristologice de astăzi) (Inter-Varsiti-Press, 1984); G. C. Berkouwer, The Person of Christ (Persoana lui Hristos) (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdman, 1954), pag. 14-56.

Adventiştii de ziua a şaptea cred...

Că în viaţa Domnului Hristos, de desăvîrşită ascultare de voinţa lui Dumnezeu, în suferinţele Sale, în moartea şi învierea Sa, Dumnezeu a prevăzut singurul mijloc de ispăşire pentru păcatul neamului omenesc, astfel ca aceia care prin credinţă primesc această ispăşire să poată avea viaţa veşnică şi întreaga creaţiune să poată înţelege mai bine sfînta şi infinita iubire a Creatorului. Această ispăşire desăvîrşită apără neprihănirea Legii lui Dumnezeu şi bunătatea caracterului Său, căci condamnă păcatul nostru şi, în acelaşi timp, ea aduce împăcare şi regenerare, asigură iertarea noastră. Moartea Domnului Hristos este înlocuitoare şi expiatoare. Învierea Domnului Isus Hristos proclamă triumful lui Dumnezeu asupra forţelor răului şi, acelora care acceptă ispăşirea, le asigură biruinţa finală asupra păcatului şi a morţii. Ea declară domnia Domnului Isus Hristos, înaintea căruia fiecare genunchi din ceruri şi de pe pămînt se va pleca.

Viaţa, moartea şi învierea Domnului Hristos

O uşă deschisă duce la centrul Universului - cerul. O voce strigă: "Intră şi vezi ce se întîmplă aici!". În spirit, apostolul Ioan priveşte în sala tronului lui Dumnezeu.

Un curcubeu orbitor ca un smarald înconjoară tronul din mijloc şi fulgere, tunete şi voci pornesc de aici. Demnitari, îmbrăcaţi în haine albe şi purtînd coroane de aur, stau pe tronuri mai mici. În timp ce doxologia umple aerul, bătrînii se prosternă în adorare, aruncînd coroanele lor înaintea tronului. Un înger, purtînd un sul cu şapte peceţi, strigă: "Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?" (Apoc. 5, 2). Cu groază, Ioan vede că nu este nimeni în cer şi pe pămînt vrednic să deschidă sulul. Descurajarea şi groaza sa se transformă în plîns, pînă cînd unul dintre bătrîni îl consolează: "Nu plînge. Iată că Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei" (Apoc. 5, 5).

Privind din nou la tronul cel maiestuos, Ioan vede un Miel ce fusese înjunghiat, dar care acum este viu şi plin de puterea Duhului Sfînt. În timp ce acest Miel umil ia sulul în mîna Sa, făpturile vii şi bătrînii dau glas unui nou cînt: "Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pămînt" (Apoc. 5, 9-10). Fiecare fiinţă creată, din cer şi de pe pămînt, se alătură cîntecului lor, spunînd: "A Celui ce şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, slava, cinstea şi stăpînirea în vecii vecilor" (Apoc. 5, 13).

Ce este aşa de important în sulul acesta? În el se vorbeşte despre salvarea neamului omenesc de sub sclavia lui Satana şi se înfăţişează biruinţa finală a lui Dumnezeu asupra păcatului. El descoperă o mîntuire atît de desăvîrşită, încît cei înrobiţi de păcat pot fi eliberaţi din închisoarea morţii prin alegerea lor. Cu mult înainte de naşterea Lui în Betleem, Mielul a strigat: "Iată-mă că vin! În sulul cărţii este scris despre Mine. Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele" (Ps. 40, 7. 8; Evrei 10, 7). Venirea Mielului ce a fost junghiat de la întemeierea lumii este aceea care a realizat mîntuirea neamului omenesc (Apoc. 13, 8).

Harul mîntuitor al lui Dumnezeu

Sfînta Scriptură ne descoperă un Dumnezeu care are o preocupare copleşitoare pentru mîntuirea neamului omenesc.

Persoanele Dumnezeirii sînt unite în lucrarea aducerii oamenilor înapoi la comuniunea cu Creatorul lor. Domnul Hristos a scos în evidenţă iubirea mîntuitoare a lui Dumnezeu, spunînd: "Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan 3, 16).

Scriptura declară că "Dumnezeu este dragoste" (1 Ioan 4, 8). El S-a îndreptat către omenire "cu o iubire veşnică" (Ier. 31, 3). Dumnezeu, care adresează invitaţia mîntuirii, este atotputernic, dar iubirea Lui face necesar ca fiecare persoană care răspunde acestei iubiri să aibă libertatea de a alege (Apoc. 3, 20. 21). Constrîngerea, o metodă contrară caracterului Său, nu poate avea vreo parte în strategia Sa.

Iniţiativa divină. Cînd Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu a luat iniţiativa de a-i căuta. Perechea vinovată, Adam şi Eva, auzind sunetul prezenţei Creatorului lor, nu au alergat plini de bucurie ca să-L întîmpine, aşa cum făceau înainte. În schimb, ei s-au ascuns. Dar Dumnezeu nu i-a părăsit! În mod insistent, El i-a strigat: "Unde sînteţi?"

Cu profundă durere, Dumnezeu a făcut cunoscut consecinţele neascultării lor - durerea şi dificultăţile pe care ei aveau să le întîmpine. Cu toate acestea, în situaţia lor absolut fără nădejde, El a dat pe faţă un plan minunat, făgăduind - în final - biruinţa asupra păcatului şi a morţii (Gen. 3, 15).

Har sau Dreptate? Mai tîrziu, după apostazia lui Israel la Sinai, Domnul i-a descoperit lui Moise caracterul Său binevoitor, dar drept, spunînd: "Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mînie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea pînă în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor pînă la al treilea şi al patrulea neam" (Exod 34, 6. 7).

Caracterul lui Dumnezeu este o împletire unică a harului şi dreptăţii, a bunăvoinţei de a ierta şi a refuzului de a socoti pe cel vinovat drept nevinovat. Numai în persoana Domnului Hristos putem înţelege cum pot aceste calităţi ale caracterului să se armonizeze unele cu altele.

Iertare sau pedeapsă? În timpul apostaziei poporului Israel, Dumnezeu a chemat în repetate rînduri şi cu stăruinţă pe poporul Său să-şi recunoască nelegiuirea şi să se întoarcă la El (Ier. 3, 12-14). Dar ei au refuzat invitaţia Lui plină de bunătate (Ier. 5, 3). O atitudine de nepocăinţă, ce-şi bate joc de iertare, face ca pedeapsa să fie inevitabilă (Ps. 7, 12).

Deşi Dumnezeu este milostiv, El nu poate ierta pe aceia care se ţin strîns de păcat (Ier. 5, 7). Iertarea are un scop. Dumnezeu doreşte să-i transforme pe păcătoşi în sfinţi. "Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gîndurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertînd" (Is. 55, 7). Solia mîntuirii Sale sună clar în toată lumea: "Întoarceţi-vă la Mine şi veţi fi mîntuiţi, toţi cei ce sînteţi la marginile pămîntului! Căci Eu sînt Dumnezeu şi nu altul" (Is. 45, 22).

Mînia lui Dumnezeu împotriva păcatului. Păcătuirea primilor noştri părinţi a creat în mintea şi inima omului o tendinţă către vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu (Col. 1, 21). În consecinţă, noi merităm mînia lui Dumnezeu, care este "un foc mistuitor" împotriva păcatului (Evrei 12, 29; Hab. 1, 13). Solemnul adevăr este că "toţi au păcătuit" (Rom. 3, 23), toţi sînt "din fire copii ai mîniei" (Efes. 2, 3; 5, 6) şi supuşi morţii, "pentru că plata păcatului este moartea" (Rom. 6, 23).

Mînia divină este felul în care Scriptura numeşte reacţia lui Dumnezeu faţă de păcat şi nelegiuire (Rom. 1, 18). Lepădarea deliberată a voinţei descoperite a lui Dumnezeu - Legea Sa - provoacă în mod îndreptăţit mînia Sa (2 Regi 17, 16-18; 2 Cron. 36, 16). G. E. Ladd scria: "Oamenii sînt păcătoşi din punct de vedere etic şi, atunci cînd Dumnezeu le pune în socoteală nelegiuirile lor, El îi vede ca păcătoşi, ca vrăjmaşi, ca obiecte ale mîniei divine; căci este o necesitate etică şi religioasă ca sfinţenia lui Dumnezeu să se manifeste în mînia împotriva păcatului". 1 Şi totuşi, în acelaşi timp, Dumnezeu doreşte să mîntuiască lumea aceasta răzvrătită. În timp ce El urăşte orice păcat, El are un interes plin de iubire faţă de fiecare păcătos.

Răspunsul omului. Modul de comportare al lui Dumnezeu cu poporul Israel a culminat în lucrarea de slujire a Domnului Hristos, care a dat cea mai clară înţelegere a "nemărginitei bogăţii a harului Său" (Efes. 2, 7). Ioan spunea: "Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr" (Ioan 1, 14). "Hristos Isus", scria Pavel, "a fost făcut de Dumnezeu pentru noi, înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: ’Cine se laudă, să se laude în Domnul’. (1 Cor. 1, 30. 31). Cine deci poate dispreţui .bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii răbdări"? Nu este de mirare că Pavel scoate în evidenţă faptul că "bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă" (Rom. 2, 4).

Chiar răspunsul omului la oferta de mîntuire a lui Dumnezeu nu-şi are originea în fiinţele omeneşti, ci în Dumnezeu. Credinţa noastră nu este decît un dar al lui Dumnezeu (Rom. 12, 3), după cum este şi pocăinţa (Fapte 5, 31). Iubirea noastră este un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu (1 Ioan 4, 19). Noi nu ne putem salva singuri de Satana, de păcat, de suferinţă şi moarte. Propria noastră neprihănire este ca o cîrpă murdară (Is. 64, 6). "Dar Dumnezeu care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos. Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni" (Efes. 2, 4. 5. 8. 9).

Lucrarea de reconciliere a Domnului Hristos

Vestea cea bună este aceea că "Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea cu Sine" (2 Cor. 5, 19). Împăcarea lucrată de El restabileşte legăturile dintre Dumnezeu şi neamul omenesc. Textul scoate în evidenţă faptul că acest proces împacă pe păcătoşi cu Dumnezeu şi nu pe Dumnezeu cu păcătoşii. Rolul decisiv în conducerea păcătoşilor înapoi la Dumnezeu este Domnul Isus Hristos. Planul lui Dumnezeu de reconciliere este o minune a condescendenţei divine. El avea tot dreptul să lase neamul omenesc să piară.

Aşa cum am arătat deja, Dumnezeu a fost Acela care a luat iniţiativa de a restaura legăturile rupte dintre neamul omenesc şi El Însuşi. "Căci pe cînd eram vrăjmaşi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său" (Rom. 5, 10). În consecinţă, "ne bucurăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea" (Rom. 5, 11).

"Cuvîntul englezesc atonement (echivalentul cuvîntului romînesc ispăşire) a însemnat iniţial at-one-ment, adică unire, acord înţelegere. Atonement arată armonia unei relaţii şi, atunci cînd s-a produs înstrăinarea, această armonie avea să se realizeze printr-un proces de împăcare. Înţeles în termenii însemnătăţii ei originale, ispăşirea denotă de drept o stare de reconciliere ce pune capăt unei stări de înstrăinare". 2

Mulţi creştini limitează în mod exclusiv termenul "ispăşire" la efectele răscumpărătoare, ale întrupării Domnului Hristos, ale suferinţelor şi morţii Sale. În serviciile de la sanctuar, totuşi, ispăşirea nu cuprindea numai sacrificarea mielului pentru jertfă, ci şi lucrarea preotului de a duce sîngele şi a-l sluji în sanctuar (Lev. 4, 20. 26. 35; 16, 15-18, 32. 33). Deci, în armonie cu această înţelegere biblică, ispăşirea poate să se refere atît la moartea Domnului Hristos, cît şi la lucrarea Sa de mijlocire în Sanctuarul ceresc. Acolo, ca Mare Preot, El oferă rezultatele jertfei Sale ispăşitoare, o jertfă completă, desăvîrşită, pentru a realiza împăcarea neamului omenesc cu Dumnezeu. 3

Vincent Taylor remarca, de asemenea, că doctrina despre ispăşire are două aspecte: a) acţiunea mîntuitoare a Domnului Hristos, şi b) însuşirea lucrării Sale prin credinţă atît individual, cît şi colectiv. Acestea două, împreună, constituie ispăşirea. Din această perspectivă, el concluzionează, spunînd că .ispăşirea este adusă la îndeplinire pentru noi şi lucrată în noi". 4

Acest capitol se ocupă de ispăşire în relaţia ei cu moartea Domnului Hristos. Ispăşirea asociată cu înalta Sa lucrare preoţească va fi discutată mai tîrziu.

Jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos

Jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos la Golgota marchează punctul de cotitură în relaţiile dintre Dumnezeu şi neamul omenesc. Deşi există un raport al păcatelor poporului Său, ca rezultat al împăcării, Dumnezeu nu le mai pune în socoteală păcatele (2 Cor. 5, 19). Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu anulează pedeapsa sau că păcatul nu mai trezeşte mînia Lui. Ci, mai degrabă, înseamnă că Dumnezeu a găsit o cale de a acorda iertare păcătoşilor pocăiţi, în timp ce susţine şi înalţă încă dreptatea Legii Sale veşnice.

Moartea Domnului Hristos, o necesitate. Pentru ca un Dumnezeu plin de iubire să menţină dreptatea şi neprihănirea Sa, moartea ispăşitoare a Domnului Hristos a devenit "o necesitate morală şi legală". "Dreptatea lui Dumnezeu cerea ca păcatul să fie adus la judecată. De aceea, Dumnezeu trebuia să aducă la îndeplinire judecata asupra păcatului şi, în acest fel, şi asupra păcătosului. În aducerea la îndeplinire a acestui lucru, Fiul lui Dumnezeu a luat locul nostru, locul păcătosului, după voia lui Dumnezeu. Ispăşirea era necesară, pentru că omul se afla sub mînia îndreptăţită a lui Dumnezeu. Aici se află inima Evangheliei, a iertării păcatului şi taina crucii Domnului Hristos. Neprihănirea desăvîrşită a Domnului Hristos a satisfăcut în mod adecvat dreptatea divină şi Dumnezeu este binevoitor să accepte sacrificiul Domnului Hristos în locul morţii omului". 5

Persoanele care nu sînt dispuse să accepte sîngele ispăşitor al Domnului Hristos nu primesc iertare de păcat şi sînt încă supuse mîniei lui Dumnezeu. Ioan spunea: .Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mînia lui Dumnezeu rămîne peste el" (Ioan 3, 36).

Astfel, crucea este o demonstrare atît a milei lui Dumnezeu, cît şi a dreptăţii Sale. "Pe El Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sîngele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel, încît să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus" (Rom. 3, 25. 26).

Ce realizează jertfa ispăşitoare? Tatăl Însuşi a fost Acela care a prezentat pe Fiul Său ca "jertfă de ispăşire" (Rom. 3, 25 - greceşte hilasterion). Folosirea cuvîntului hilasterion în Noul Testament nu are nimic de-a face cu ideea păgînă de "a îmblînzi un Dumnezeu mîniat" sau .a potoli un Dumnezeu răzbunător, arbitrar şi capricios". 6 Textul descoperă faptul că .Dumnezeu, în hotărîrea îndurării Sale, a prezentat pe Domnul Hristos ca ispăşire pentru mînia Sa sfîntă, produsă de vina omului, pentru că El a acceptat pe Domnul Hristos ca reprezentant al omului şi ca Înlocuitor divin, care să suporte judecata Sa asupra păcatului". 7

Din această perspectivă putem înţelege descrierea lui Pavel privind moartea Domnului Hristos: "ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros, lui Dumnezeu" (Efes. 5, 2; vezi Gen. 8, 21; Ex. 29, 18; Lev. 1, 9). .Jertfa de bună voie a Domnului Hristos este plăcută lui Dumnezeu pentru că această jertfă ispăşitoare îndepărtează bariera dintre Dumnezeu şi omul păcătos prin faptul că Domnul Hristos a suportat pe deplin mînia lui Dumnezeu asupra păcatului omului. Prin Domnul Hristos, mînia lui Dumnezeu nu este transformată în dragoste, ci este îndepărtată de la om şi suportată numai de El". 8

Romani 3, 25 descoperă, de asemenea, că, prin jertfa Domnului Hristos, păcatul este ispăşit sau curăţit. Expierea se concentrează asupra a ceea ce sîngele ispăşitor face pentru păcătosul pocăit. El are astfel parte de experienţa iertării, a îndepărtării vinovăţiei personale şi a curăţirii de păcat. 9

Domnul Hristos - purtătorul de păcat în locul păcătosului. Sfînta Scriptură Îl prezintă pe Domnul Hristos ca "purtător de păcate" al neamului omenesc. Într-un profund limbaj profetic, Isaia declară că "El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă. El a fost o jertfă pentru păcat. şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor" (Is. 53, 5. 6. 10. 12; vezi Gal. 1, 4). Apostolul Pavel avea această profeţie în mintea Sa atunci cînd a spus că .Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi" (1 Cor. 15, 3).

Aceste texte scot în evidenţă un important concept al planului de mîntuire. Păcatele şi vinovăţia ce ne-au mînjit pot fi transferate asupra Purtătorului nostru de păcate, făcîndu-ne astfel curaţi (Ps. 51, 10). Jertfele ceremoniale din sanctuarul Vechiului Testament ne descoperă acest rol al Domnului Hristos. Acolo, în acele jertfe, transferul păcatului de la reprezentantul păcătosului la mielul nevinovat simboliza transferarea lui asupra Domnului Hristos, Purtătorul de păcat.

Care este rolul sîngelui? Sîngele a jucat un rol central în jertfele ispăşitoare ale serviciilor din sanctuar. Dumnezeu a luat măsuri pentru ispăşire atunci cînd a zis: "căci viaţa trupului este în sînge.căci prin viaţa din el face sîngele ispăşire" (Lev. 17, 11). După sacrificarea animalului, preotul trebuia să ia sîngele şi să-l ducă în sanctuar mai înainte ca să se acorde iertarea.

Noul Testament descoperă faptul că ceremoniile Vechiului Testament pentru obţinerea iertării, a curăţirii şi împăcării prin sîngele înlocuitor au fost împlinite prin sîngele ispăşitor al jertfei Domnului Hristos la Golgota. În contrast cu vechile obiceiuri, Noul Testament spune: "Cu atît mai mult sîngele lui Hristos care, prin Duhul cel veşnic S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetele voastre de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu" (Evrei 9, 14). Vărsarea sîngelui Său a adus la îndeplinire ispăşirea pentru păcat (Rom. 3, 25). Ioan spunea că, datorită iubirii Sale, Dumnezeu "a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire (hilasmos) pentru păcatele noastre" (1 Ioan 4, 10).

Rezumînd cele de mai sus, "actul obiectiv de împăcare al lui Dumnezeu a fost adus la îndeplinire prin sîngele expiator, ispăşitor al Domnului Hristos, Fiul Său. În acest fel, Dumnezeu este atît Cel ce oferă mijloacele împăcării, cît şi Cel care o primeşte". 10

Domnul Hristos, preţul răscumpărării

Cînd fiinţele omeneşti au ajuns sub stăpînirea păcatului, ele au devenit supuse condamnării şi blestemului Legii lui Dumnezeu (Rom. 6, 4; Gal. 3, 10-13). Sclavi ai păcatului (Rom. 6, 17), supuşi morţii, ei nu erau în stare să scape. Oamenii "nu pot să se răscumpere, unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării" (Ps. 49, 7). Numai Dumnezeu este investit cu puterea de a răscumpăra. .Îi voi răscumpăra din mîna locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte" (Osea 13, 14). Cum i-a răscumpărat Dumnezeu?

Prin Isus, care a mărturisit că El .n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Matei 20, 28; vezi şi 1 Tim. 2, 6). Dumnezeu a "răscumpărat" biserica Sa cu "sîngele Său" (Fapte 20, 28). În Hristos "avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor" (Efes. 1, 7; vezi Rom. 3, 24). Moartea Sa a avut ca scop .să ne răscumpere de orice fărădelege, şi să-şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de rîvnă pentru fapte bune" (Tit 2, 14).

Ce a realizat răscumpărarea? Moartea Domnului Hristos a ratificat actul de proprietate al lui Dumnezeu asupra neamului omenesc. Apostolul Pavel spunea că "voi nu sînteţi ai voştri, căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ" (1 Cor. 6, 19-20; 7, 23).

Prin moartea Sa, Domnul Hristos a rupt stăpînirea păcatului, a pus capăt captivităţii spirituale, a îndepărtat condamnarea şi blestemul legii şi a făcut viaţa veşnică posibilă pentru toţi păcătoşii ce se pocăiesc. Petru a spus că cei credincioşi au fost "răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri" (1 Petru 1, 18). Pavel scria, de asemenea, că aceia care au fost eliberaţi de sclavia păcatului şi de faptele lui moarte sînt acum în slujba lui Dumnezeu, "avînd ca rod sfinţirea, iar ca sfîrşit viaţa veşnică" (Rom. 6, 22).

A ignora, a respinge principiul răscumpărării ar însemna să "pierzi chiar inima Evangheliei harului şi să negi cele mai profunde motive ale recunoştinţei noastre faţă de Mielul lui Dumnezeu". 11 Acest principiu este central în doxologia cîntată în sala tronului ceresc: "Căci ai fost junghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pămînt" (Apoc. 5, 9-10).

Hristos, reprezentantul neamului omenesc

Atît Adam, cît şi Domnul Hristos, "ultimul Adam" sau "al doilea Om" (1 Cor. 15, 45. 47), reprezintă întreaga omenire. În timp ce naşterea naturală împovărează fiecare persoană cu rezultatele nelegiuirii lui Adam, fiecare dintre cei care trăiesc experienţa naşterii spirituale primesc beneficiile vieţii desăvîrşite şi jertfei Domnului Hristos. "Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos" (1 Cor. 15, 22).

Răzvrătirea lui Adam a adus păcat, condamnare şi moarte pentru toţi. Domnul Hristos a pus capăt căderii în modul cel mai dramatic. În marea Sa iubire, El S-a supus de bunăvoie judecăţii divine asupra păcatului şi a devenit reprezentantul omenirii. Moartea Sa înlocuitoare a asigurat eliberarea de sub pedeapsa păcatului şi a adus darul vieţii veşnice pentru păcătoşii pocăiţi. " (2 Cor. 5, 21; Rom. 6, 23; 1 Petru 3, 18).

Scripturile ne învaţă, în mod clar, despre caracterul universal al morţii înlocuitoare a Domnului Hristos. Căci "prin harul lui Dumnezeu", El a cunoscut moartea pentru fiecare (Evrei 2, 9). Asemenea lui Adam, toţi au păcătuit (Rom. 5, 12), de aceea toţi cunosc experienţa morţii, prima moarte. Moartea pe care a gustat-o Domnul Hristos pentru noi toţi a fost a doua moarte - blestemul deplin al păcatului (Apoc. 20, 6; vezi cap. 26 al acestei cărţi).

Viaţa Domnului Hristos şi mîntuirea

"Căci dacă atunci cînd eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, cînd sîntem împăcaţi cu El, vom fi mîntuiţi prin viaţa Lui" (Rom. 5, 10). A fost necesară viaţa Domnului Hristos, ca şi moartea Sa, pentru a arunca o punte peste prăpastia înşelăciunii făcute de păcat. Amîndouă sînt necesare şi contribuie la mîntuirea noastră.

Ce poate face viaţa desăvîrşită a Domnului Hristos pentru noi? Domnul Isus Hristos a trăit o viaţă curată, sfîntă şi iubitoare, sprijinindu-Se în totul pe Dumnezeu. Această viaţă preţioasă El a împărţit-o cu păcătoşii pocăiţi, ca un dar. Caracterul Său desăvîrşit este înfăţişat ca o haină de nuntă (Mat. 22, 11) sau ca o mantie a neprihănirii (Isaia 61, 10), pe care El o dă ca să acopere hainele murdare ale încercărilor omeneşti de a atinge neprihănirea (Is. 64, 6).

În ciuda corupţiei noastre omeneşti, atunci cînd ne supunem Domnului Hristos, inima noastră este unită cu inima Lui, voinţa noastră se identifică cu voinţa Lui, mintea noastră devine una cu mintea Lui, gîndurile noastre sînt aduse în supunere faţă de El; atunci noi trăim viaţa Lui. Sîntem atunci acoperiţi cu haina îndreptăţirii Sale. Cînd Dumnezeu priveşte la păcătosul pocăit şi credincios, El vede nu goliciunea sau diformitatea păcatului, ci haina neprihănirii ţesute prin ascultarea desăvîrşită a Domnului Hristos faţă de cerinţele Legii. 12 Nimeni nu poate fi în adevăr neprihănit, decît dacă este acoperit de această haină.

În parabola hainei de nuntă, oaspetele care a venit îmbrăcat în propriile sale haine nu a fost aruncat afară din cauza necredinţei. El a acceptat invitaţia la ospăţ (Mat. 22, 10). Dar venirea sa nu era suficientă. El avea nevoie de haina de nuntă. Tot la fel, credinţa în cruce nu este suficientă. Pentru a fi prezenţi înaintea Împăratului, şi noi avem nevoie de viaţa desăvîrşită a Domnului Hristos, de caracterul Său neprihănit.

Ca păcătoşi, nu numai că avem nevoie ca să ni se ierte datoria, ci mai avem nevoie să ni se refacă contul nostru la bancă. Avem nevoie de ceva mai mult decît să fim eliberaţi din închisoare, noi avem nevoie să fim adoptaţi în familia Împăratului. Lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos Cel Înviat are un dublu obiectiv, şi anume de a ierta şi îmbrăca - aplicarea morţii şi vieţii Sale la viaţa noastră şi la statutul nostru înaintea lui Dumnezeu. Strigătul: "S-a sfîrşit" de pe Golgota marchează împlinirea unei vieţi desăvîrşite şi a unei jertfe desăvîrşite. Păcătoşii au nevoie de amîndouă.

Inspiraţia vieţii Domnului Hristos. Viaţa Domnului Hristos pe pămînt a oferit, de asemenea, un model pentru neamul omenesc, arătîndu-i cum să trăiască. Apostolul Petru ne recomandă, ca exemplu, modul în care El a răspuns faţă de ocări şi jigniri (1 Petru 2, 21-23). El, care a fost făcut asemenea nouă şi care a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, a demonstrat că aceia care se bizuiesc pe puterea lui Dumnezeu nu trebuie să mai continue în păcat. O viaţă asemenea Domnului Hristos ne dă asigurarea că putem trăi biruitori. Apostolul Pavel dă mărturie, spunînd: "Pot totul în Hristos care mă întăreşte" (Fil. 4, 13).

Învierea Domnului Hristos şi mîntuirea

"Şi dacă n-a înviat Hristos", spunea Pavel, "atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră" şi "voi sînteţi încă în păcatele voastre" (1 Cor. 15, 17). Domnul Hristos a înviat în mod real (Luca 24, 36-43), S-a înălţat la ceruri ca Dumnezeu-om şi a început lucrarea Sa de importanţă hotărîtoare ca Mijlocitor la dreapta lui Dumnezeu Tatăl (Evrei 8, 1. 2).

Învierea Domnului Hristos a dat crucii un sens pe care ucenicii cei zdruncinaţi nu-l puteau vedea în vinerea crucificării. Învierea Sa i-a transformat pe aceşti oameni în forţe irezistibile care au schimbat istoria. Învierea - niciodată despărţită de crucificare - a devenit punctul central în misiunea lor. Ei au propovăduit pe Hristos cel viu, pe Hristos cel crucificat, care a triumfat asupra forţelor răului. În aceasta stă puterea mesajului apostolic.

"Învierea Domnului Hristos", scria Phillip Schaff, "este în mod deosebit o problemă-cheie, de care depinde adevărul sau minciuna religiei creştine. Ea este sau cel mai mare miracol, sau cea mai mare amăgire pe care istoria o înregistrează". 13 Wilbur M. Smith comenta: "Învierea Domnului Hristos este citadela credinţei creştine. Aceasta este doctrina care a răscolit lumea în primul secol şi care a ridicat în mod distinct creştinismul mai presus de iudaism şi religiile păgîne din lumea mediteraneană. Dacă ea este adevărată, tot aşa trebuie să fie tot ceea ce este vital şi unic în Evanghelia Domnului Isus Hristos. ’Dacă n-a înviat Hristos atunci credinţa voastră este zadarnică’. (1 Cor. 15-17). 14

Lucrarea prezentă, de slujire a Domnului Hristos, îşi are rădăcina în moartea şi învierea Sa. În timp ce jertfa ispăşitoare de pe Golgota a fost îndestulătoare şi completă, fără înviere nu am avea asigurarea că Domnul Hristos ar fi încheiat cu succes misiunea Sa divină pe pămînt. Faptul că Hristos a înviat confirmă realitatea vieţii de dincolo de mormînt şi demonstrează temeinicia făgăduinţelor vieţii veşnice în El.

Rezultatele slujirii mîntuitoare a Domnului Hristos

Lucrarea ispăşitoare a Domnului Hristos afectează nu numai neamul omenesc, ci şi universul întreg.

Reconciliere în tot Universul. Apostolul Pavel subliniază dimensiunea mîntuirii lucrate de Domnul Hristos, în şi prin biserică: "Pentru ca domniile şi stăpînirile din locurile cereşti să cunoască azi prin biserică înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu" (Efes. 3, 10). El afirmă mai departe că lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, i-a plăcut "să împace totul cu Sine, atît ce este pe pămînt, cît şi ceea ce este în ceruri, făcînd pace prin sîngele crucii Lui" (Col. 1, 20). Pavel descoperă rezultatele uimitoare ale împăcării: "Pentru ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri şi de pe pămînt şi de sub pămînt şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul" (Filipeni 2, 10. 11).

Apărarea legii lui Dumnezeu. Desăvîrşita jertfă ispăşitoare a Domnului Isus Hristos susţine justeţea şi neprihănirea Legii celei sfinte a lui Dumnezeu, ca şi caracterul Său plin de bunătate. Moartea Domnului Hristos şi preţul răscumpărării au satisfăcut cerinţele Legii (că păcatul trebuie să fie pedepsit), în timp ce au îndreptăţit pe păcătoşii pocăiţi prin harul şi mila Sa. Pavel spunea: "Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pămîntească. pentru ca porunca legii să fie împlinită în noi care trăim nu după îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului" (Rom. 8, 3. 4).

Îndreptăţirea. Împăcarea devine efectivă numai atunci cînd este acceptată iertarea. Fiul risipitor s-a împăcat cu tatăl său atunci cînd el a primit iubirea şi iertarea tatălui său.

"Aceia care primesc prin credinţă faptul că Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine în Hristos, cei care se supun Lui vor primi de la Dumnezeu darul nepreţuit al îndreptăţirii cu roadele lui imediate de pace cu Dumnezeu (Rom. 5, 1). Nemaifiind obiectul mîniei lui Dumnezeu, credincioşii îndreptăţiţi au devenit obiectul favoarei lui Dumnezeu. Avînd pe deplin acces la tronul lui Dumnezeu, prin Domnul Hristos, ei primesc puterea Duhului Sfînt pentru a dărîma toate barierele sau zidurile despărţitoare ale vrăjmăşiei dintre oameni, simbolizate prin ostilitatea ce exista între iudei şi Neamuri" (vezi Efes. 2, 14-16). 15

Zădărnicia mîntuirii prin fapte. Lucrarea de împăcare a lui Dumnezeu descoperă zădărnicia strădaniilor omeneşti de a obţine mîntuirea prin faptele legii. Cunoaşterea harului divin duce la primirea neprihănirii, îndreptăţitoare, puse la dispoziţie prin credinţa în Hristos Isus. Mulţumirea acelora care au trăit experienţa iertării face din ascultare o bucurie; faptele, deci, nu formează baza mîntuirii, ci roadele ei. 16

O nouă legătură cu Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu oferă viaţa de desăvîrşită ascultare a Domnului Hristos, neprihănirea Lui şi moartea Sa ispăşitoare ca un dar. Aceasta duce la o mai profundă legătură cu Dumnezeu. Gratitudinea, lauda şi bucuria izbucnesc, ascultarea devine o încîntare, studierea Cuvîntului lui Dumnezeu o bucurie, iar mintea un loc gata pregătit pentru locuirea Duhului Sfînt. O nouă legătură se dezvoltă între Dumnezeu şi păcătosul pocăit. Este o comuniune bazată pe dragoste şi admiraţie, nu pe teamă şi obligaţie (Ioan 15, 1-10).

Cu cît înţelegem mai mult harul lui Dumnezeu în lumina crucii, cu atît vom gîndi mai puţin la neprihănirea proprie şi ne vom da mai mult seama cît sîntem de binecuvîntaţi. Puterea aceluiaşi Duh Sfînt, care a lucrat în Domnul Hristos atunci cînd El a înviat dintre morţi, va transforma viaţa noastră. În locul înfrîngerii, vom avea zilnic biruinţă asupra păcatului.

Motivaţie pentru slujire. Iubirea uimitoare, dată pe faţă în lucrarea lui Dumnezeu de împăcare prin Isus Hristos, constituie motivaţia pentru a împărtăşi şi altora Evanghelia. Cînd noi înşine am avut atît de mult de cîştigat, nu vom mai putea ţine secret faptul că Dumnezeu nu mai pune în socoteală păcatul, în dreptul acelora care primesc jertfa Domnului Hristos pentru păcat. Atunci vom transmite şi altora invitaţia mişcătoare a Evangheliei: .Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Cor. 5, 20. 21).

1. George E. Ladd, "A Theology of the New Testament" (O Teologie a Noului Testament) (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1974), pag. 453.

2. .Atonement" (Ispăşire) Dicţionarul Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 97.

3. Pentru o largă discutare a acestui concept biblic, vezi .Seventh-day Adventists Answer Questions on Doctrine" (Adventiştii de ziua a şaptea răspund problemelor de doctrină), (Washington D. C. Review and Herald, 1957), pag. 341-355.

4. Vincent Taylor, The Cross of Christ (Crucea lui Hristos) (Londra: Macmillan, 1956), pag. 88-89.

5. Hans K. LaRondelle, Christ Our Salvation (Hristos, mîntuirea noastră), Mountaine View, CA, Pacific Press, 1980), pag. 25, 26.

6. Raoul Dederen, .Atoning Aspects in Christ’s Death" (Aspectele ispăşitoare ale morţii lui Hristos) în The Sanctuary and the Atonement, eds. Arnold V. Wallenkampf şi W. Richard Lesher, Washington D. C. .Biblical Research Institute of the General Conference of Seventh-day Adventists", 1981, pag. 295. .Printre păgîni, ispăşirea era considerată o activitate prin care închinătorul era singur în stare să producă o schimbare a atitudinii zeului. El nu făcea, de fapt, decît să mituiască pe zeul său, ca acesta să-i fie favorabil. În Scriptură, expierea-ispăşirea este considerată ca izvorînd din iubirea lui Dumnezeu" (Idem, pag. 317).

7. La Rondelle, pag. 26.

8. Ibid, pag. 26, 27.

9. Dederen, pag. 295.

10. La Rondelle, pag. 28. Citatele din această referinţă au fost din H. G. Link şi C. Brown, .Reconciliation" (Împăcare), The New International Dictionary of New Testament Theology (Noul Dicţionar Internaţional al Teologiei Noului Testament), (Grand Rapids, MI: Zondervan, 1978, vol. 3), pag. 162.

11. La Rondelle, pag. 30.

12. Vezi White, Christ’s Object Lessons (Parabolele Domnului Hristos), (Washington, D. C. Review and Herald, ed. 1941), pag. 312.

13. Philip Schaff, .History of the Christian Church" (Istoria Bisericii Creştine) Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1962, vol. 1), pag. 173.

14. Wilbur M. Smith, .Twentieth-Century Scientists and the Resurrection of Christ" (Oamenii de ştiinţă ai secolului douăzeci şi învierea lui Hristos), Christianity Today, 15 aprilie 1957, pag. 22. Pentru argumente privind istoricitatea învierii, vezi J. McDowell, .Evidence That Demands a Verdict" (Dovezi ce cer un verdict), Campus Crusade for Christ, 1972), pag. 185-274.

15. La Rondelle, pag. 32, 33.

16. Vezi Hyde, .What Christ’s Life Means to Me" (Ce înseamnă viaţa lui Hristos pentru mine), Adventist Review din 6 nov. 1986, pag. 19.

Adventiştii de ziua a şaptea cred...

Că, în infinita Sa iubire şi milă, Dumnezeu a făcut pe Hristos, care n-a cunoscut păcat, să fie păcat pentru noi, pentru ca în El noi să putem fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu. Conduşi de Duhul Sfînt, ne dăm seama de nevoia noastră, recunoaştem păcătoşenia noastră, ne pocăim de nelegiuirea noastră şi manifestăm credinţa în Isus, ca Domn şi Hristos, ca Înlocuitor şi Exemplu. Această credinţă, prin care primim mîntuirea, vine prin puterea divină a Cuvîntului şi este darul harului lui Dumnezeu. Prin Hristos, noi sîntem îndreptăţiţi, înfiaţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu şi eliberaţi de sub stăpînirea păcatului. Prin Duhul, sîntem născuţi din nou şi sfinţiţi. Duhul reînnoieşte mintea noastră, scrie legea iubirii lui Dumnezeu în inimile noastre şi ni se dă puterea de a trăi o viaţă sfîntă. Rămînînd în El, devenim părtaşi de natură divină şi avem asigurarea mîntuirii, acum şi în ziua judecăţii.

Experienţa mântuirii

Cu veacuri în urmă, Păstorul lui Hermas a visat o femeie în vîrstă, plină de riduri, care a trăise mult. În visul său, pe măsură ce timpul trecea, ea a început să se schimbe; în timp ce corpul ei era încă bătrîn şi părul ei alb, faţa a început să arate mai tînără. În cele din urmă, ea a fost readusă la vîrsta tinereţii ei.

T. F. Torrance a asemănat această femeie cu biserica. 1 Creştinii nu pot rămîne nemişcaţi. Dacă Duhul lui Hristos domneşte înăuntru (Rom. 8, 9), ei sînt în procesul schimbării.

Pavel spunea: "Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă, prin Cuvînt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă şi fără prihană" (Efes. 5, 25-27). O astfel de curăţire este ţinta bisericii. Credincioşii ce compun biserica pot mărturisi că .de aceea. chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru din lăuntru se înnoieşte din zi în zi" (2 Cor. 4, 16). "Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi sîntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului" (2 Cor. 3, 18). Această transformare este punctul final al unei Cincizecimi care se realizează în lăuntrul credinciosului.

În toată Scriptura este descrisă experienţa celui credincios - mîntuirea, îndreptăţirea, sfinţirea, curăţirea şi răscumpărarea. Despre acestea se vorbeşte: 1) ca fiind împlinite deja, 2) ca realizîndu-se în prezent şi 3) ca urmînd să fie realizate în viitor. O înţelegere a acestor trei perspective ajută la rezolvarea aparentei tensiuni dintre îndreptăţire şi sfinţire. Acest capitol este deci împărţit în trei secţiuni majore, ocupîndu-se cu mîntuirea în trecutul, prezentul şi viitorul credinciosului.

Experienţa mîntuirii şi trecutul

O simplă cunoaştere despre Dumnezeu şi despre iubirea şi bunătatea Sa este insuficientă. Încercarea, fără Hristos, de a dezvolta binele din sine este nerodnică. O experienţă a mîntuirii ce pătrunde profund în suflet vine numai de la Dumnezeu. Vorbind despre această experienţă, Domnul Hristos a spus: "Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3, 3. 5).

Numai prin Isus Hristos se poate primi mîntuirea, "căci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mîntuiţi" (Fapte 4, 12). Isus a spus: "Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine" (Ioan 14, 6).

Experienţa mîntuirii cuprinde pocăinţa, mărturisirea, iertarea, îndreptăţirea şi sfinţirea.

Pocăinţa. Nu cu mult înainte de crucificarea Sa, Isus a făgăduit ucenicilor Săi Duhul Sfînt, care Îl va descoperi, dovedind "lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata" (Ioan 16, 8). Cînd, la Ziua Cincizecimii, Duhul Sfînt i-a convins pe oameni de nevoia lor de un Mîntuitor şi cînd ei au întrebat ce să facă, Petru le-a zis: "Pocăiţi-vă!" (Fapte 2, 37-38; vezi şi 3, 19).

1. Ce este pocăinţa? Cuvîntul pocăinţă este o traducere a cuvîntului ebraic nacham, (a-ţi părea rău, a te pocăi). Echivalentul grecesc metanoeo înseamnă "a-ţi schimba mintea., "a avea remuşcări", "a se pocăi". Adevărata pocăinţă rezultă dintr-o schimbare radicală în atitudine faţă de Dumnezeu şi păcat. Duhul lui Dumnezeu îi convinge pe aceia care-L primesc de seriozitatea păcatului, conducîndu-i la înţelegerea neprihănirii Domnului Hristos şi a stării lor pierdute. Ei cunosc durere şi vinovăţie. Recunoscînd adevărul că "cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare" (Prov. 28, 13), ei îşi mărturisesc păcatele în mod concret, precis. Prin exercitarea hotărîtă a voinţei lor, ei se supun fără rezervă Mîntuitorului şi părăsesc comportarea lor păcătoasă. În acest fel, pocăinţa atinge punctul ei culminant în convertire - o întoarcere a păcătosului spre Dumnezeu (de la grecescul epistrofe, "o întoarcere spre", vezi Fapte 15, 3). 2

Pocăinţa lui David de păcatele sale de adulter şi crimă exemplifică foarte viu cum această experienţă pregăteşte calea pentru biruinţă asupra păcatului. Convins prin Duhul Sfînt de vinovăţia sa, el a urît şi a plîns pentru păcatul său, pledînd pentru curăţie: "Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta. Ai milă de mine, Dumnezeule în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele. Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic" (Ps. 51, 3, 1. 10). Experienţa ulterioară a lui David demonstrează că iertarea lui Dumnezeu nu numai că oferă iertare pentru păcat, ci ea aduce vindecare de păcat şi refacere.

Deşi pocăinţa precede iertarea, păcătosul nu poate, prin pocăinţă, să se facă singur demn a-şi asigura binecuvîntările lui Dumnezeu. De fapt, păcătosul nu poate să producă înăuntrul său nici chiar pocăinţa, căci ea este un dar de la Dumnezeu (Fapte 5, 31; vezi şi Rom. 2, 4). Duhul Sfînt atrage pe păcătos la Hristos, pentru ca el să poată găsi pocăinţa, această sinceră părere de rău pentru păcat.

2. Motivaţia pocăinţei. Domnul Hristos a spus: "După ce voi fi înălţat de pe pămînt, voi atrage la Mine pe toţi oamenii" (Ioan 12, 32). Inima se înmoaie şi se supune atunci cînd înţelege că moartea lui Hristos ne îndreptăţeşte şi ne liberează de pedeapsa morţii. Imaginează-ţi simţămintele celui condamnat la moarte, aşteptînd execuţia şi căruia i se aduce dintr-o dată la cunoştinţă graţierea sa.

În Hristos, păcătosul pocăit nu numai că este iertat, dar el este şi achitat, declarat neprihănit. El nu merita şi nici nu putea cîştiga un astfel de tratament. Dar cum subliniază Pavel, Hristos a murit pentru îndreptăţirea noastră, în timp ce noi eram slabi, păcătoşi, necredincioşi şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu (Rom. 5, 6- 10). Nimic nu sensibilizează atît de mult profunzimile sufletului ca simţămîntul iubirii iertătoare a lui Hristos. Cînd cei păcătoşi contemplează această insondabilă iubire divină, care s-a manifestat la cruce, ei primesc cea mai puternică motivaţie posibilă pentru pocăinţă. Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu ce ne îndeamnă la pocăinţă (Rom. 2, 4).

Îndreptăţirea. În iubirea Sa infinită şi în mila Sa, Dumnezeu L-a făcut pe Hristos, "Cel ce n-a cunoscut nici un păcat; El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim, neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Cor. 5, 21). Prin credinţa în Isus, inima este plină de Duhul Său. Prin aceeaşi credinţă, care este un dar al harului lui Dumnezeu (Rom. 12, 3; Efes. 2, 8), păcătosul pocăit este îndreptăţit (Rom. 3, 28).

Termenul "îndreptăţire" este o traducere a cuvintelor greceşti dikaioma, care înseamnă "cerinţă sau acţiune dreaptă", "reglementare", "sentinţă judecătorească", "act de neprihănire" şi dikaiosis, ceea ce înseamnă "îndreptăţire", "reabilitare", "achitare". Verbul înrudit dikaioo, însemnînd "a fi declarat şi tratat ca neprihănit", "a fi achitat", "a fi îndreptăţit", "a fi eliberat, făcut curat., "îndreptăţit", "reabilitat", "a face dreptate", ne dă posibilitatea să cunoaştem mai profund însemnătatea termenului. 3

În general, îndreptăţirea, aşa cum este folosită în teologie, este "actul divin prin care Dumnezeu declară îndreptăţit pe un păcătos pocăit sau îl consideră neprihănit. Îndreptăţirea este opusul condamnării" (Romani 5, 16). 4 Baza acestei îndreptăţiri nu este ascultarea noastră, ci a Domnului Hristos: "Căci, tot aşa, printr-o singură hotărîre de iertare, a venit pentru toţi oamenii o hotărîre de neprihănire care dă viaţă. tot aşa prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi" (Romani 5, 18-19). El dă această ascultare acelor credincioşi, care "sînt socotiţi neprihăniţi fără plată, prin harul Său"(Romani 3, 24). "El ne-a mîntuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui" (Tit 3, 5).

1. Rolul credinţei şi al faptelor. Mulţi cred, în mod greşit, că poziţia lor înaintea lui Dumnezeu depinde de faptele lor bune sau rele. Răspunzînd întrebării cum sînt îndreptăţiţi oamenii înaintea lui Dumnezeu, apostolul Pavel declară: "Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să cîştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu avînd o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă" (Filip. 3, 8-9). El a arătat spre Avraam, care "a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire" (Rom. 4, 3; Gen. 15, 6). El a fost îndreptăţit mai înainte de a fi tăiat împrejur şi nu datorită acestui lucru (Rom. 4, 9-10).

Ce fel de credinţă a avut Avraam? Scriptura ne relatează faptul că "prin credinţă Avraam a ascultat" atunci cînd Dumnezeu l-a chemat, părăsind patria sa şi călătorind "fără să ştie unde se duce" (Evr. 11, 8-10; vezi şi Gen. 12, 4; 13, 18). Faptul că el a avut o credinţă reală, vie, în Dumnezeu a fost demonstrat prin ascultarea sa. Pe baza acestei credinţe dinamice el a fost îndreptăţit.

Apostolul Iacov avertizează cu privire la o altă incorectă înţelegere a îndreptăţirii prin credinţă: aceea că cineva poate să fie îndreptăţit prin credinţă fără să dea pe faţă fapte corespunzătoare. El a arătat că adevărata credinţă nu poate exista fără fapte. Asemenea lui Pavel, Iacov ilustrează punctul său de vedere cu experienţa lui Avraam. Dispoziţia lui Avraam de a-l aduce jertfă pe Isaac, fiul său (Iacov 2, 21), demonstrează credinţa sa: "Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvîrşită" (Iacov 2, 22). "Credinţa, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi. (Iacov 2, 17).

Experienţa lui Avraam descoperă că faptele sînt dovada unei adevărate legături cu Dumnezeu. Credinţa care duce la îndreptăţire este astfel o credinţă vie, care lucrează (Iacov 2, 24).

Pavel şi Iacov sînt de acord cu privire la îndreptăţirea prin credinţă. În timp ce Pavel vorbeşte despre falsitatea obţinerii îndreptăţirii prin fapte, Iacov se ocupă de ideea la fel de primejdioasă a obţinerii îndreptăţirii fără fapte corespunzătoare. Nici faptele şi nici o credinţă moartă nu duc la îndreptăţire. Ea se poate realiza numai printr-o credinţă ce lucrează prin iubire (Gal. 5, 6) şi care purifică fiinţa.

2. Experienţa îndreptăţirii. Prin îndreptăţirea prin credinţa în Hristos, neprihănirea Sa ne este atribuită nouă. Noi sîntem în rînduială cu Dumnezeu, pentru că Hristos este Înlocuitorul nostru. Dumnezeu, spunea Pavel, "pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Cor. 5, 21). Ca păcătoşi pocăiţi, noi primim iertarea pe deplin şi complet. Noi sîntem împăcaţi cu Dumnezeu.

Viziunea lui Zaharia despre Iosua, marele preot, ilustrează foarte frumos îndreptăţirea. Iosua stătea înaintea îngerului Domnului, îmbrăcat în haine murdare, care reprezintă necurăţia păcatului. Cum stătea acolo, Satana cerea condamnarea lui. Învinuirile lui Satana erau corecte. Iosua nu merita să fie iertat. Dar Dumnezeu, în mila Sa divină, a mustrat pe Satana. "Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?" (Zah. 3, 2). Nu este acesta cel ce este preţios înaintea Mea şi pe care îl păstrez într-un mod deosebit?

Domnul porunceşte ca hainele cele murdare de pe el să fie imediat scoase şi declară: "Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea, şi te îmbrac cu haine de sărbătoare" (Zah. 3, 4). Dumnezeul nostru iubitor şi plin de milă înlătură acuzaţiile lui Satana, îndreptăţeşte pe păcătosul tremurînd, acoperindu-l cu haina neprihănirii Domnului Hristos. Cum hainele murdare ale lui Iosua reprezintă păcatul, tot astfel haina cea nouă reprezintă noua experienţă a credinciosului în Hristos. În procesul îndreptăţirii, păcatul mărturisit şi iertat este transferat asupra Fiului lui Dumnezeu cel curat şi sfînt, Mielul purtător de păcat. "Credinciosul pocăit, deşi nu merita, este îmbrăcat cu neprihănirea atribuită lui Hristos. Această schimbare de haine, această divină tranzacţie mîntuitoare, este însăşi esenţa doctrinei biblice a îndreptăţirii". 5 Credinciosul îndreptăţit a primit iertarea şi a fost curăţit de păcate.

Rezultatele. Care sînt rezultatele pocăinţei şi ale îndreptăţirii?

1. Sfinţirea. Cuvîntul sfinţire este o traducere a cuvîntului grecesc hagiasmos, însemnînd "sfinţenie", "consacrare", "sfinţire", de la hagiazo, "a face sfînt", "a consacra", "a sfinţi", "a pune deoparte". Echivalentul ebraic este qadaş, "a separa de ceea ce este obişnuit". 6

Adevărata pocăinţă şi îndreptăţire duc la sfinţire. Îndreptăţirea şi sfinţirea sînt strîns legate, 7 distincte, dar niciodată separate. Ele definesc două faze ale mîntuirii. Îndreptăţirea este ceea ce Dumnezeu face pentru noi, în timp ce sfinţirea este ceea ce Dumnezeu face în noi.

Nici îndreptăţirea şi nici sfinţirea nu sînt rezultatul unor fapte meritorii. Ambele sînt datorate numai harului şi neprihănirii lui Hristos. "Neprihănirea prin care sîntem îndreptăţiţi ne este atribuită; neprihănirea prin care sîntem sfinţiţi ne este împărtăşită. Prima ne dă dreptul legal să intrăm în cer, prin a doua avem calitatea să rămînem în cer. "8

Cele trei faze ale sfinţirii, prezentate de Biblie, sînt: (1) un act împlinit în trecutul credinciosului; (2) un proces în experienţa prezentă a credinciosului; (3) rezultatul final, de care credinciosul beneficiază la revenirea Domnului Hristos.

Cu privire la trecutul credinciosului, în momentul îndreptăţirii, credinciosul este, de asemenea, sfinţit în "numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru" (1 Cor. 6, 11). El devine un "sfînt". La acel punct, omul credincios este răscumpărat şi aparţine pe deplin lui Dumnezeu.

Ca rezultat al chemării lui Dumnezeu (Rom. 1, 7), credincioşii sînt numiţi "sfinţi", pentru că ei sînt "în Hristos" (Filip. 1, 1; vezi şi Ioan 15, 1-7), dar nu pentru că ei ar fi atins o stare de nevinovăţie. Mîntuirea este o experienţă prezentă. "Îndurarea Lui", spunea Pavel, "ne-a mîntuit. prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfînt" (Tit 3, 5), punîndu-ne deoparte şi consacrîndu-ne unui scop sfînt şi unei umblări cu Hristos.

2. Adopţiunea în familia lui Dumnezeu. În acelaşi timp, noii credincioşi au primit un "duh de înfiere". Dumnezeu i-a adoptat ca fii ai Săi, ceea ce înseamnă că cei credincioşi sînt fii şi fiice ale Împăratului. El i-a făcut moştenitori ai Săi, "împreună moştenitori cu Hristos" (Rom. 8, 15-17). Ce privilegiu, onoare şi bucurie!

3. Certitudinea mîntuirii. Îndreptăţirea aduce, de asemenea, asigurarea primirii celui credincios. Ea aduce bucuria de a fi reunit acum cu Dumnezeu. Oricît de păcătoasă ar fi fost viaţa cuiva în trecut, Dumnezeu iartă toate păcatele şi noi nu mai sîntem sub condamnarea şi blestemul Legii. Răscumpărarea a devenit o realitate. "În El avem răscumpărarea, prin sîngele Lui iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său" (Efeseni 1, 7).

4. Începutul unei vieţi noi şi biruitoare. Astfel înţelegem faptul că sîngele Mîntuitorului acoperă trecutul nostru păcătos, vindecînd corpul, sufletul şi spiritul. Simţămîntul vinovăţiei poate să fie înlăturat, căci în Hristos totul este iertat, totul este nou. Revărsînd zilnic harul Său asupra noastră, Hristos începe transformarea noastră după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

În timp ce credinţa noastră în El creşte, vindecarea şi transformarea noastră progresează şi El ne dă tot mai multe biruinţe asupra puterilor întunericului. Biruinţa Lui asupra lumii garantează eliberarea noastră din sclavia păcatului (Ioan 16, 33).

5. Darul vieţii veşnice. Noua noastră relaţie cu Hristos aduce cu ea darul vieţii veşnice. Ioan afirmă că "cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa" (1 Ioan 5, 12). Trecutul nostru păcătos a fost şters; prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfînt noi ne putem bucura de binecuvîntarea mîntuirii.

Experienţa mîntuirii şi prezentul

Prin sîngele lui Hristos care aduce curăţire, îndreptăţire şi sfinţire, credinciosul "este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi" (2 Cor. 5, 17).

O chemare la o viaţă de sfinţire. Mîntuirea cuprinde trăirea unei vieţi de sfinţire, pe baza a ceea ce Domnul Hristos a împlinit la Golgota. Pavel face apel la credincioşi să ducă o viaţă consacrată sfinţirii morale şi unui comportament etic (1 Tes. 4, 7). Pentru a-i face în stare să trăiască experienţa mîntuirii, Dumnezeu a dat credincioşilor "duhul sfinţeniei" (Rom. 1, 4). "Şi-L rog", spunea Pavel, "ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru, aşa încît Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă" (Efes. 3, 16-17).

Ca o nouă creaţiune, credincioşii au şi răspunderi noi. "După cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvîrşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum", spunea Pavel, "trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră" (Rom. 6, 19). Acum ei trebuie să trăiască "prin Duhul" (Gal. 5, 25).

Credincioşii plini de Duhul "nu trăiesc după îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului" (Rom. 8, 1; 8, 4). Ei sînt transformaţi, deoarece "umblarea după lucrurile firii pămînteşti este moarte, pe cînd umblarea după îndemnurile Duhului este viaţă şi pace" (Rom. 8, 6). Prin locuirea lăuntrică a Duhului lui Dumnezeu, ei "nu mai sînt pămînteşti, ci duhovniceşti" (Rom. 8, 9).

Cel mai înalt ideal al vieţii pline de Duhul este acela de a fi plăcut lui Dumnezeu (1 Tes. 4, 1). Sfinţirea este voia lui Dumnezeu, spunea Pavel. De aceea, "trebuie să vă feriţi de curvie (imoralitate sexuală) şi nimeni să nu fie cu vicleşug şi cu nedreptate în treburi faţă de fratele său.Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie" (1 Tes. 4, 3. 6. 7).

Schimbare lăuntrică. La a doua venire, noi vom fi schimbaţi din punct de vedere fizic. Acest corp supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire (1 Cor. 15, 51-54). Totuşi, caracterele noastre trebuie să sufere o transformare în pregătirea pentru a doua venire.

Transformarea caracterului cuprinde aspecte mintale şi spirituale ale chipului lui Dumnezeu, "omul nostru dinlăuntru" care "se înnoieşte din zi în zi" (2 Cor. 4, 16; Rom. 12, 2). În acest fel, ca şi bătrîna doamnă din povestirea Păstorului lui Hermas, biserica creştină devine mai tînără înăuntru, iar fiecare creştin ce se supune pe deplin ascultării de Hristos este schimbat din slavă în slavă pînă cînd, la a doua venire, transformarea după chipul lui Dumnezeu va fi completă.

1. Rolul lui Hristos şi al Duhului Sfînt. Numai Creatorul poate aduce la îndeplinire lucrarea creatoare de transformare a vieţii noastre (1 Tes. 5, 23). Cu toate acestea, El nu face acest lucru fără participarea noastră. Noi trebuie să ne aşezăm în poziţia potrivită lucrării Duhului, lucru pe care noi îl putem face numai privind la Hristos. Meditînd la viaţa lui Hristos, Duhul Sfînt reface în noi facultăţile fizice, mintale şi spirituale (Tit 3, 5). Lucrarea Duhului Sfînt cuprinde descoperirea lui Hristos şi refacerea noastră după chipul Domnului Hristos (Rom. 8, 1-10).

Dumnezeu doreşte să trăiască în mijlocul poporului Său. Aceasta pentru că El a făgăduit că "Eu voi locui. în mijlocul lor" (2 Cor. 6, 16; 1 Ioan 3, 24; 4, 12). Aşa că Pavel a putut să spună: "Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2, 20; Ioan 14, 23). Locuirea zilnică a Creatorului înăuntrul nostru reînviorează lăuntric pe credincioşi (2 Cor. 4, 16), reînnoind mintea lor (Rom. 12, 2; Filip. 2, 5).

2. Părtaşi naturii divine. "Făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale lui Hristos" angajează puterea Sa divină pentru o completă transformare a caracterelor noastre (2 Petru 1, 4). Acest acces la puterea divină ne îngăduie ca, în mod sîrguitor, "să unim cu credinţa. fapta, cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni" (2 Petru 1, 5-7). "Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi", spune Petru, "ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ceea ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri este orb" (2 Petru 1, 8-9).

a) Numai prin Hristos. Ceea ce transformă fiinţele omeneşti după chipul Creatorului lor este îmbrăcarea sau împărtăşirea cu Domnul Isus Hristos (Rom. 13, 14; Evr. 3, 14), .înnoire făcută de Duhul Sfînt" (Tit 3, 5). Ea este ducerea la desăvîrşire a iubirii lui Dumnezeu în noi (1 Ioan 4, 12). Aici este o taină asemănătoare aceleia a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Aşa cum Duhul Sfînt L-a făcut în stare pe divinul Hristos să Se facă părtaş de natură omenească, tot astfel Duhul ne face în stare şi pe noi să împărtăşim trăsăturile divine de caracter. Această dobîndire a naturii divine reînnoieşte lăuntrul persoanei, făcînd-o asemenea lui Hristos, deşi la un nivel diferit. În timp ce Domnul Hristos a devenit om, credincioşii nu devin divini, ci mai degrabă asemenea lui Dumnezeu, în caracter.

b) Un proces dinamic. Sfinţirea este progresivă. Prin rugăciune şi studiul Cuvîntului, noi creştem în mod constant în comuniunea cu Dumnezeu.

Numai o înţelegere intelectuală a planului de mîntuire nu este suficientă. "Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mîncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sîngele Lui", spunea Domnul Hristos, "n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu, are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sîngele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănîncă trupul Meu, şi bea sîngele Meu, rămîne în Mine, şi Eu rămîn în el" (Ioan 6, 53-56).

Limbajul Său figurat, atît de izbitor, transmite faptul că cei credincioşi trebuie să asimileze cuvintele Domnului Hristos. Isus a spus: "Cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sînt duh şi viaţă" (Ioan 6, 63; Mat. 4, 4).

Caracterul este compus din ceea ce mintea "mănîncă şi bea. Cînd digerăm pîinea vieţii, noi sîntem transformaţi asemenea chipului lui Hristos.

3. Două transformări. În 1517, în acelaşi an în care Luther a afişat cele 95 de teze pe uşa bisericii castelului din Wittenberg, Rafael a început să picteze, la Roma, faimosul său tablou "Schimbarea la faţă". Aceste două evenimente au ceva în comun. Actul lui Luther marchează naşterea protestantismului, iar pictura lui Rafael, cu totul neintenţionat, rezumă spiritul Reformaţiunii.

Pictura Îl înfăţişează pe Domnul Hristos stînd pe munte, iar pe demonizat, privind din vale către El, plin de speranţă (Marcu 9, 2-29). Cele două grupe de ucenici, una pe munte şi cealaltă în vale, înfăţişează două grupe de creştini.

Ucenicii de pe munte doreau să rămînă cu Hristos, părînd că nu-i interesează nevoile celor din vale. În decursul veacurilor, mulţi au zidit "pe munţi., foarte departe de nevoile lumii. Experienţa lor este rugăciune fără fapte.

Pe de altă parte, ucenicii din vale lucrau fără să se roage şi eforturile lor de a scoate demonul afară au rămas fără rezultate. Mulţi au fost prinşi fie în cursa de a lucra pentru alţii fără putere, fie în aceea de a se ruga mult, fără însă a lucra pentru alţii. Amîndouă categoriile de creştini au nevoie de a avea chipul lui Dumnezeu refăcut în ei.

a) Adevărata transformare. Dumnezeu nădăjduieşte să schimbe fiinţele omeneşti căzute după chipul Său, transformîndu-le voinţa, mintea, dorinţele şi caracterele. Duhul Sfînt aduce credincioşilor perspectiva unei viziuni diferite. Roadele sale sînt: "dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blîndeţea, înfrînarea poftelor" (Gal. 5, 22-23), care constituie acum felul lor de viaţă, chiar dacă ei rămîn muritori, supuşi greşelii, pînă la revenirea Domnului Hristos.

Dacă noi nu ne împotrivim Lui, Hristos "Se va identifica astfel cu gîndurile şi scopurile noastre, inimile şi mintea noastră vor fi în aşa fel unite în a se conforma voinţei Lui, încît atunci cînd Îl ascultăm, nu vom face decît să aducem la îndeplinire propriile noastre simţăminte. Voinţa, curăţită şi sfinţită, îşi va găsi marea ei bucurie în a face lucrarea Sa". 9

b) Două destinaţii. Schimbarea la faţă a Domnului Hristos mai descoperă şi un alt contrast izbitor. Hristos S-a schimbat la faţă, dar, într-un anumit sens, s-a schimbat şi băiatul din vale. Băiatul însă a fost schimbat într-un chip demonic (Marcu 9, 1-29). Aici, vedem evidenţiate două planuri opuse: planul lui Dumnezeu de a ne reface şi planul lui Satana de a ne ruina. Scripturile ne spun că Dumnezeu poate să ne păzească de cădere (Iuda 24). Satana, pe de altă parte, face tot ceea ce poate pentru a ne ţine în starea de decădere.

Viaţa implică schimbări continue. Nu există teren neutru. Noi sîntem sau înnobilaţi, sau înjosiţi. Sîntem sau .robi ai păcatului.., sau .robi ai neprihănirii" (Rom. 6, 17-18). Ceea ce ocupă mintea noastră aceea ne ocupă pe noi. Dacă, prin Duhul Sfînt, Hristos ocupă mintea noastră, atunci vom deveni oameni asemenea lui Hristos. O viaţă plină de Duhul face .ca orice gînd să fie rob ascultării de Hristos" (2 Cor. 10, 5). Dar a fi fără Hristos ne desparte de Izvorul Vieţii, ne schimbă şi face ca distrugerea noastră finală să fie inevitabilă.

Desăvîrşirea lui Hristos. Ce este desăvîrşirea biblică? Cum poate fi ea primită?

1. Desăvîrşirea în sens biblic. Cuvintele desăvîrşit şi desăvîrşire sînt traduceri ale cuvîntului ebraic tam sau tamim, care înseamnă "complet", "drept., "paşnic", "întreg", "sănătos", "fără pată". În general, cuvîntul grecesc teleios înseamnă "complet", "perfect", "crescut pe deplin", "matur", "pe deplin dezvoltat" şi "atingîndu-şi scopul". 10

În Vechiul Testament, cînd era folosit cu referire la fiinţele omeneşti, cuvîntul desăvîrşit avea un sens relativ. Noe, Avraam şi Iov, fiecare dintre ei a fost descris ca fiind desăvîrşit sau fără pată (Gen. 6, 9; 17, 1; 22, 18; Iov 1, 1. 18), deşi fiecare dintre ei avea imperfecţiunile lui (Gen. 9, 21; 20; Iov 40, 2-5).

În Noul Testament, cuvîntul desăvîrşit descrie adesea natura persoanelor care au trăit după cea mai bună lumină pe care au avut-o şi au atins potenţialul puterilor lor spirituale, intelectuale şi fizice (1 Cor. 14, 20; Filip. 3, 15; Evr. 5, 14). Credincioşii, spunea Domnul Hristos, trebuie să fie desăvîrşiţi în sfera lor limitată, după cum Dumnezeu este desăvîrşit în sfera Lui infinită şi absolută (Mat. 5, 48). Înaintea lui Dumnezeu, o persoană desăvîrşită este aceea a cărei inimă şi viaţă sînt în întregime predate adorării şi slujirii lui Dumnezeu, care creşte continuu în cunoaşterea lui Dumnezeu şi care, prin harul lui Dumnezeu, trăieşte după toată lumina pe care a primit-o, în timp ce se bucură de o viaţă de biruinţă (Col. 4, 12: Iacov 3, 2).

2. Deplina desăvîrşire în Hristos. Cum putem deveni desăvîrşiţi? Duhul Sfînt ne aduce desăvîrşirea Domnului Hristos. Prin credinţă, caracterul desăvîrşit al lui Hristos devine caracterul nostru. Oamenii nu pot niciodată să pretindă, în mod independent, această desăvîrşire, ca şi cînd ea ar fi posesiunea lor, ceva înnăscut sau care le-ar aparţine de drept. Desăvîrşirea este un dar al lui Dumnezeu.

Despărţite de Hristos, fiinţele omeneşti nu pot obţine neprihănirea. "Cine rămîne în Mine, şi în cine rămîn Eu", a spus El, "aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5). Hristos este Acela care "a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare" (1 Cor. 1, 30).

În Hristos, aceste calităţi constituie desăvîrşirea noastră. El a desăvîrşit odată pentru totdeauna sfinţirea şi răscumpărarea noastră. Nimeni nu mai poate adăuga nimic la ceea ce a făcut El. Haina noastră de nuntă sau haina neprihănirii a fost realizată prin viaţa, moartea şi învierea Domnului Hristos. Duhul Sfînt ia acum "produsul finit" şi îl face să funcţioneze în viaţa creştinului. În acest fel, noi putem fi "plini de toată plinătatea lui Dumnezeu" (Efes. 3, 19).

3. Mergînd înainte spre desăvîrşire. Ce rol jucăm noi în toate acestea? Prin locuirea lăuntrică a lui Hristos, noi creştem spre maturitate spirituală. Prin darurile lui Hristos date bisericii Sale, noi ne putem dezvolta pînă la "starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos" (Efes. 4, 13). Noi trebuie să creştem dincolo de experienţa noastră spirituală din copilărie (Efes. 4, 14), dincolo de adevărurile de bază ale experienţei creştine, mergînd înainte spre "hrana cea tare" pregătită pentru credincioşii maturi (Evr. 5, 14). "De aceea", spunea Pavel, "să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos, şi să mergem spre cele desăvîrşite" (Evrei 6, 1). "Şi mă rog", spunea el, "ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere, ca să deosebiţi lucrurile alese, pentru ca să fiţi curaţi şi să nu vă poticniţi pînă în ziua venirii lui Hristos, plini de roada neprihănirii, prin Isus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu" (Filip. 1, 9-11).

Viaţa de sfinţire nu este o viaţă fără greutăţi severe şi obstacole. Pavel sfătuia pe credincioşi să ducă "pînă la capăt mîntuirea voastră cu frică şi cutremur.. Dar el adaugă cuvintele încurajatoare: "căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea" (Filip. 2, 12-13).

"Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi", spunea el, "cîtă vreme se zice: ’astăzi’ pentru ca nici unul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm pînă la sfîrşit încrederea nezguduită de la început" (Evrei 3, 13-14; Matei 24, 13). Dar Scriptura ne avertizează: "Căci dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu ne rămîne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii" (Evr. 10, 26. 27).

Aceste îndemnuri fac evident faptul că cei credincioşi "au nevoie de ceva mai mult decît îndreptăţirea şi sfinţirea legale. Ei au nevoie de sfinţenia caracterului, chiar dacă mîntuirea se capătă totdeauna prin credinţă. Dreptul legal pentru ceruri se bazează numai pe neprihănirea lui Hristos. Pe lîngă îndreptăţire, planul de mîntuire al lui Dumnezeu prevede, prin acest titlu, o calitate pentru cer, prin locuirea lăuntrică a Domnului Hristos. Această calitate trebuie să se dea pe faţă în caracterul moral al omului, ca o dovadă a faptului că mîntuirea a avut loc. "11

Ce înseamnă aceasta în termenii existenţei omeneşti? Rugăciunea continuă este indispensabilă pentru trăirea unei vieţi sfinte, care să fie desăvîrşită la orice stadiu al dezvoltării ei. "De aceea şi noi ... nu încetăm să ne rugăm pentru voi. pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducînd roade în tot felul de fapte bune şi crescînd în cunoştinţa lui Dumnezeu" (Col. 1, 9-10).

Îndreptăţirea zilnică. Toţi credincioşii care trăiesc o viaţă sfinţită, plină de Duhul Sfînt (stăpînită de Hristos), au o continuă nevoie de o îndreptăţire zilnică (dată de Domnul Hristos). Avem nevoie de aceasta datorită păcătuirii conştiente, cum şi datorită greşelilor pe care le-am putea săvîrşi fără să vrem. Dîndu-şi seama de păcătoşenia inimii omeneşti, David cere iertare pentru greşelile "pe care nu le cunosc" (Psalmul 19, 12; vezi şi Ieremia 17, 9). Vorbind în mod deosebit despre păcatele credincioşilor, Dumnezeu ne asigură că .dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit" (1 Ioan 2, 1).

Experienţa mîntuirii şi viitorul

Mîntuirea noastră va fi încheiată şi pe deplin realizată atunci cînd noi vom fi, fie glorificaţi în înviere, fie transformaţi şi luaţi la cer. Prin glorificare, Dumnezeu împarte cu cei răscumpăraţi propria Sa slavă strălucitoare. Aceasta este nădejdea pe care noi toţi, ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu, o anticipăm. Pavel spunea: "Fiindcă sîntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos" (Rom. 5, 1). Ea va fi împlinită la a doua venire, cînd Domnul Isus Hristos va veni "ca să aducă mîntuirea celor ce-L aşteaptă" (Evr. 9, 28).

Glorificare şi sfinţire. Locuirea Domnului Hristos în inimile noastre este una din condiţiile pentru mîntuirea viitoare - glorificarea corpurilor noastre muritoare. "Hristos în voi", spunea Pavel, este "nădejdea slavei" (Col. 1, 27); şi, în alt loc, explica: "Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi" (Rom. 8, 11). Pavel ne asigură că Dumnezeu "v-a ales pentru mîntuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Hristos" (2 Tes. 2, 13- 14).

În El, noi sîntem deja în sala tronului din ceruri (Col. 3, 1-4). Aceia care sînt "părtaşi Duhului Sfînt" au gustat realmente .puterile veacului viitor" (Evr. 6, 4-5). Contemplînd slava Domnului şi fixîndu-ne ochii la frumuseţea atractivă a caracterului lui Hristos, .sîntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului" (2 Cor. 3, 18) - sîntem pregătiţi pentru transformarea care se va produce la a doua venire.

Răscumpărarea noastră finală şi înfierea definitivă, ca fiind copii ai lui Dumnezeu, au loc în viitor. Pavel spunea: "Şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu", adăugînd că "şi noi, care avem cele dintîi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru" (Rom. 8, 19. 23; Efes. 4, 30).

Acest eveniment culminant are loc la "vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor" (Fapte 3, 21). Hristos îl numeşte "înnoirea tuturor lucrurilor" (Mat. 19, 28). Apoi, "firea (creaţiunea) aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu" (Rom. 8, 19).

Poziţia Scripturii, că într-un sens înfierea şi răscumpărarea au fost deja realizate şi că în alt sens ele nu sînt încă realizate, a derutat pe unii. Un studiu al domeniului deplin al lucrării lui Hristos ca Mîntuitor oferă şi răspunsul. "Pavel leagă mîntuirea noastră prezentă de prima venire a Domnului Hristos. Din punct de vedere istoric, prin crucea, învierea şi slujirea cerească a Domnului Hristos, îndreptăţirea şi sfinţirea noastră sînt asigurate odată pentru totdeauna. Mîntuirea noastră viitoare, glorificarea corpurilor noastre, Pavel le leagă totuşi de a doua venire a Domnului Hristos.

Pentru acest motiv, Pavel poate să spună în acelaşi timp: ’Noi sîntem mîntuiţi’, avînd în vedere crucea şi învierea lui Hristos în trecut; şi ’noi nu sîntem încă mîntuiţi’, avînd în vedere viitoarea întoarcere a lui Hristos pentru a răscumpăra trupurile noastre". 12

A sublinia mîntuirea noastră prezentă pînă la ignorarea mîntuirii noastre viitoare dă loc la o înţelegere incorectă, nefericită, a mîntuirii complete în Domnul Hristos.

Glorificare şi desăvîrşire. Unii, în mod greşit, cred că finala desăvîrşire ce va aduce glorificarea este deja accesibilă oamenilor. Despre sine însă Pavel, acel om consacrat lui Dumnezeu, scria spre sfîrşitul vieţii sale: "Nu că am şi cîştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvîrşit; dar alerg înainte, căutînd să-l apuc, întrucît şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitînd ce este în urma mea şi aruncîndu-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. (Filip. 3, 12-14).

Sfinţirea este un proces al unei vieţi întregi. În prezent, sfinţirea ne aparţine numai în Hristos, dar transformarea finală, atotcuprinzătoare, a vieţii noastre după chipul lui Dumnezeu va avea loc la a doua venire. Pavel avertizează: "Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă" (1 Cor. 10, 12). Istoria lui Israel şi viaţa lui David, a lui Solomon şi Petru sînt pentru toţi serioase avertismente. "Atîta vreme cît va ţine viaţa este nevoie de stăpînirea sentimentelor şi a pasiunilor, cu un scop precis. Există corupţie lăuntrică ca şi ispite ce vin din exterior şi, oriunde va înainta lucrarea lui Dumnezeu, Satana plănuieşte astfel şi aranjează împrejurările în aşa fel ca ispita să vină cu o forţă copleşitoare asupra sufletului. Nici un moment nu putem fi în siguranţă, decît dacă ne sprijinim pe Dumnezeu şi viaţa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu". 13

Transformarea noastră finală este adusă la îndeplinire atunci cînd nestricăciunea şi nemurirea devin ale noastre, cînd Duhul Sfînt reface în mod complet creaţiunea originală.

Temeiul acceptării noastre de către Dumnezeu

Nici trăsăturile de caracter, asemenea celor ale lui Hristos, şi nici comportamentul fără greş nu constituie temelia acceptării noastre de Dumnezeu. Neprihănirea mîntuitoare vine din partea Singurului Om neprihănit, Isus, şi ne este transmisă prin Duhul Sfînt. Noi nu putem contribui cu nimic la darul neprihănirii dat de Hristos; noi nu putem decît să-l primim. Nimeni altul decît Domnul Hristos nu este drept (Rom. 3, 10). Neprihănirea omenească independentă de El nu constituie nu decît zdrenţe murdare (Is. 64, 6; vezi şi Dan. 9, 7. 11. 20; 1 Cor. 1, 30). 14

Chiar ceea ce facem noi, ca răspuns la iubirea mîntuitoare a lui Hristos, nu poate să formeze baza acceptării noastre de către Dumnezeu. Această acceptare este identificată cu lucrarea lui Hristos. Aducîndu-ni-L pe Hristos, Duhul Sfînt aduce această acceptare.

Acceptarea noastră este bazată pe neprihănirea care îndreptăţeşte, pe neprihănirea Sa care sfinţeşte sau pe amîndouă? Calvin scotea în evidenţă faptul că, "după cum Hristos nu poate fi împărţit, tot astfel cele două, îndreptăţirea şi sfinţirea, pe care noi le înţelegem a fi unite laolaltă în El, sînt inseparabile". 15 Lucrarea Domnului Hristos trebuie văzută în totalitatea ei. Astfel este deosebit de important să evităm speculaţiile cu privire la aceşti doi termeni prin "încercarea de a defini în amănunt punctele subtile de deosebire dintre îndreptăţire şi sfinţire. De ce oare să încercăm să fim mai minuţioşi decît Inspiraţia cu privire la întrebările vitale ale neprihănirii prin credinţă?"16

Aşa cum soarele are lumină şi căldură inseparabile, dar totuşi cu funcţii distincte, tot astfel Hristos a devenit pentru noi neprihănire şi sfinţire (1 Cor. 1, 30). Nu numai că sîntem pe deplin îndreptăţiţi, ci, de asemenea, sîntem pe deplin sfinţiţi în El.

Duhul Sfînt aduce acel "S-a sfîrşit" al Golgotei înăuntrul nostru făcîndu-ne individual beneficiarii acelei unice experienţe a acceptării de către Dumnezeu a neamului omenesc. Acest "S-a sfîrşit" al crucii contestă toate celelalte încercări omeneşti de a cîştiga acceptarea. Aducînd pe Cel crucificat înăuntrul nostru, Duhul aduce unicul temei al acceptării noastre de către Dumnezeu, prevăzînd unicul drept legal autentic pentru mîntuire şi calitatea pentru mîntuire, pe care le putem dobîndi.

Referinte:

1. T. F. Torrance, Royal Priesthood, Scottisch Journal of Theology Occasional Papers (Preoţia împărătească) Lucrări ocazionale, nr. 3; (Edinburgh: Oliver and Boyd, 1963), pag. 48.

2. Vezi "Convertirea" şi "Pocăinţa" din Dicţionarul Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 235, 933.

3. W. E. Vine, An Expository Dictionary of the New Testament Words (Dicţionar explicativ al cuvintelor Noului Testament) (Old Tappan, NJ: Fleming H. Revell, 1966), pag. 284-286; W. F. Arndt and F. Wilbur Gingrich, A Greek English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature (Un lexicon grecenglez al Noului Testament şi al altor lucrări literare ale creştinismului primar), (Chicago IL; University of Chicago Press), 1973, pag. 196.

4. "Îndreptăţirea". Dicţionarul Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 635.

5. LaRondelle, pag. 47.

6. "Sfinţirea". Dicţionarul Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 979.

7. Idem.

8. White, Messages to Young People (Solii către tineret), (Nashville, TN: S. P. A. , 1930), pag. 35.

9. White, Desire of Ages (Hristos, Lumina lumii) pag. 668.

10. "Desăvîrşit, Desăvîrşire" - Dicţionarul Biblic A. Z. Ş. , pag. 864.

11. LaRondelle, pag. 77.

12. Idem, pag. 89.

13. White, Comentariul Biblic A. Z. Ş. , vol. 2, pag. 1032.

14. Comentînd asupra Domnului Hristos ca Marele nostru Preot, E. G. White spunea: "Serviciile religioase, rugăciunile, laudele, mărturisirea păcatului adusă cu pocăinţă se înalţă de la adevăraţii credincioşi, asemenea tămîii către Sanctuarul ceresc, dar trecînd prin canalele corupte ale naturii umane, ele sînt atît de mînjite încît, dacă nu sînt curăţite prin sînge, nu pot avea nici o valoare înaintea lui Dumnezeu. Ele se înalţă nu în curăţie fără de pată şi dacă n-ar fi Mijlocitorul care Se află la dreapta lui Dumnezeu, care prezintă şi curăţeşte totul prin neprihănirea Lui, acestea n-ar fi primite de către Dumnezeu. Toată tămîia de la sanctuarele pămînteşti trebuie să fie pătrunsă de către stropii curăţitori ai sîngelui lui Hristos" (1SM/344).

15. Calvin, Institutes of the Christian Religion (Institutele religiei creştine) (Grand Rapids: Associated Publishers and Authors), III, 11, 6.

16. White, Comentariul Biblic A. Z. Ş. , vol. 6, pag. 1072.

Doctrine fundamentale

Prin moartea Sa pe cruce, Domnul Isus Hristos a triumfat asupra fortelor raului. Cel care a supus spiritele demonice in timpul lucrarii Sale pamantesti, le-a sfaramat puterea si a facut sigura condamnarea lor finala. Biruinta lui Isus ne da si noua biruinta asupra fortelor raului care incearca sa ne stapaneasca, in timp ce umblam cu El in pace si bucurie, avand asigurarea iubirii Sale. Acum, Duhul Sfant locuieste in noi si ne da putere. In timp ce ne consacram fara incetare lui Isus ca Mantuitor si Domn, suntem eliberati de povara faptelor noastre din trecut, nemaitraind in intuneric, netemandu-ne de puterile raului, iesind din ignoranta si viata lipsita de sens de odinioara. Fiind in aceasta stare de libertate in Isus, suntem chemati sa crestem in asemanarea cu caracterul Sau, prin comuniunea zilnica in rugaciune, hranirea prin Cuvantul Sau, meditatii asupra acestuia si a providentei divine, cantand laudele Sale, adunandu-ne pentru inchinare si participand la misiunea Bisericii. In timp ce ne daruim intr-o slujire iubitoare pentru cei din jurul nostru si in marturisirea mantuirii Sale, prezenta Sa constanta cu noi prin Duhul Sfant, transforma fiecare moment al vietii si fiecare indatorire intr-o experienta spirituala veritabila.

(Psalmi 1,1.2; 23,4; 77,11.12; Col. 1,13.14; 2,6.14.15; Luca 10,17/20; Ef. 15,19.20; 6,12/18; 1 Tes. 5,23; 2 Petru 2,9; 3,18; 2 Cor. 3,17.18; Fil. 3,7-14; 1 Tes. 5,16-18; Matei 20,25-28; Ioan 20,21; Gal. 5,22-25; Rom. 8,38.39; 1 Ioan 4,4; Evrei 10,25)

Adventiştii de ziua a şaptea cred...

Că biserica este comunitatea credincioşilor care recunosc şi mărturisesc pe Isus Hristos ca Domn şi Mîntuitor. În continuarea poporului lui Dumnezeu din timpurile Vechiului Testament, sîntem chemaţi să ieşim din lume, să ne strîngem laolaltă pentru rugăciune,pentru comuniune, pentru învăţarea Cuvîntului, pentru celebrarea Sfintei Cine, pentru slujirea întregii omeniri şi pentru proclamarea pe plan mondial a Evangheliei. Biserica îşi trage autoritatea de la Hristos,care este întruparea Cuvîntului, şi din Sfintele Scripturi, care sînt Cuvîntul scris. Biserica este familia lui Dumnezeu; adoptaţi de El şi devenind copiii Lui, membrii ei trăiesc pe baza noului legămînt. Biserica este corpul lui Hristos, o comunitate a credinţei, al cărei Cap este Isus Hristos. Biserica este mireasa pentru care Hristos a murit, ca El să poată s-o sfinţească şi s-o curăţească. La întoarcerea Sa în triumf, El va prezenta Sieşi o biserică glorioasă, credincioasă în decursul tuturor veacurilor, răscumpărată cu sîngele Său, neavînd vreo pată sau zbîrcitură, ci sfîntă şi fără prihană.

Biserica

Biruit de mînie, bătrînul lovi stînca cu toiagul pe care îl purta cu el. Îl trase înapoi, apoi lovi iarăşi, strigînd: „Ascultaţi răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stînca aceasta?"

Un izvor de apă a ţîşnit în şuvoi din stîncă, satisfăcînd nevoia lui Israel. Dar, atribuindu-şi sieşi meritul pentru darul apei, în loc să-l atribuie Stîncii, Moise a păcătuit. Şi, datorită acelui păcat, el nu avea să intre în Ţara Făgăduinţei (vezi Num. 20, 7-12).

Stînca aceea era Hristos, temelia pe care Dumnezeu Şi-a întemeiat poporul Său atît în mod individual, cît şi ca organizaţie. Această imagine o găsim în întreaga Scriptură. În ultima predică a lui Moise ţinută lui Israel, reamintindu-şi probabil acest incident, el a folosit metafora stîncii pentru a înfăţişa stabilitatea şi credincioşia lui Dumnezeu:

„Daţi slavă Dumnezeului nostru! El este Stînca; lucrările Lui sînt desăvîrşite, Căci toate căile Lui sînt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate. El este drept, neprihănit şi curat" (Deut. 32, 3-4).

Mai tîrziu, peste veacuri, David a făcut să se audă ecoul aceleiaşi teme - Mîntuitorul Său ca Stîncă:

„Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea; în Dumnezeu este Stînca puterii mele, locul meu de adăpost" (Ps. 62, 7).

Isaia foloseşte această imagine a lui Mesia ce stă să vină: „Iată, pun ca temelie. o piatră încercată, o piatră de preţ, piatra din capul unghiului clădirii, temelie puternică" (Is. 28, 16).

Petru mărturiseşte că Domnul Hristos a împlinit această profeţie, nu ca o piatră obişnuită, ci ca „o piatră vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu" (1 Petru 2, 4). Pavel Îl identifică pe Isus ca fiind singura temelie sigură, spunînd: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decît cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos" (1 Cor. 3, 11). Referindu-se la stînca pe care Moise a lovit-o, el a spus: „Şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească pentru că beau dintr-o stîncă duhovnicească ce venea după ei, şi stînca era Hristos" (1 Cor. 10, 4).

Isus Hristos personal a folosit în mod direct aceeaşi imagine atunci cînd a declarat: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui" (Mat. 16, 18). El a întemeiat biserica creştină pe El, Stînca cea Vie. Propriul Său trup, Stînca cea lovită, avea să fie sacrificat pentru păcatele lumii. Împotriva unei biserici ridicate pe o temelie atît de solidă, pe care El a oferit-o, nimic nu poate sta. Din această Stîncă apele vindecătoare vor curge către naţiunile însetate (vezi Ezech. 47, 1-12; Ioan 7, 37. 38, Apoc. 22, 1-5).

Cît de plăpîndă şi slabă era biserica atunci cînd Domnul Hristos a făcut această declaraţie! Ea era formată din cîţiva ucenici obosiţi, plini de îndoieli şi orgolioşi, o mînă de femei şi o mulţime nestatornică ce a dispărut atunci cînd Stînca a fost lovită. Şi totuşi, biserica a fost zidită nu pe înţelepciunea şi iscusinţa şubredă a fiinţelor omeneşti, ci pe Stînca Veacurilor. Timpul va descoperi faptul că nimic nu poate distruge biserica Sa sau s-o abată de la misiunea ei de a glorifica pe Dumnezeu şi a conduce pe bărbaţi şi femei la Mîntuitorul (vezi Fapte 4, 12; 13, 20-33).

Însemnătatea biblică a cuvîntului „biserică"

În Scriptură, cuvîntul biserică 1 este o traducere a grecescului ekklesia, care implică ideea unei „chemări din... Această expresie era curent întrebuinţată pentru orice adunare convocată prin practica chemării oamenilor la o întîlnire.

Septuaginta, versiunea greacă a Vechiului Testament ebraic, populară pe timpul Domnului, a folosit ekklesia pentru a traduce ebraicul qahal, care înseamnă „întrunire", „adunare" sau „congregaţie" (Deut. 9, 10; 18, 16; 1 Sam. 17, 47; 1 Regi 8, 14; 1 Cronici 13, 2)2

Această folosinţă a fost lărgită în Noul Testament. Să notăm cum a fost folosit termenul „biserică":

1. Credincioşii adunaţi pentru închinare într-un anumit loc - 1 Cor. 11, 18; 14, 19. 28;

2. Credincioşii ce trăiau într-o anumită localitate - 1 Cor. 16, 1; Gal. 1, 2; 1 Tes. 2, 14;

3. Un grup de credincioşi din familia unei persoane - 1 Cor. 16, 19; Col. 4, 15; Filim. 2;

4. Un grup de adunări dintr-o anumită regiune geografică - Fapte 9, 31; 3

5. Întregul corp al credincioşilor din toată lumea - Mat. 16, 18; 1 Cor. 10, 32; 12, 28; vezi Ef. 4, 11-16;

6. Întreaga creaţiune credincioasă din ceruri şi de pe pămînt - Ef. 1, 20-22; vezi Filip. 2, 9-11.

Natura bisericii

Biserica este înfăţişată în Biblie ca o instituţie divină, numită „biserica lui Dumnezeu" (Fapte 20, 28; 1 Cor. 1, 2). Isus a învestit biserica Sa cu autoritate divină (Mat. 18, 17. 18). Noi putem înţelege natura bisericii creştine, cercetînd rădăcinile ei din Vechiul Testament, cum şi diferite metafore pe care Noul Testament le foloseşte atunci cînd vorbeşte despre ea.

Rădăcinile bisericii creştine. Biserica este înfăţişată în Vechiul Testament ca o adunare organizată a poporului lui Dumnezeu. Din cele mai vechi timpuri, familiile temătoare de Dumnezeu, din linia lui Adam, Set, Noe, Sem şi Avraam, au fost păzitoare ale adevărului Său. Aceste familii, în care tatăl funcţiona ca preot, puteau fi considerate ca biserici în miniatură. Lui Avraam, Dumnezeu i-a dat făgăduinţe bogate, datorită cărora această familie a lui Dumnezeu a devenit, treptat, o naţiune. Misiunea lui Israel era, de fapt, o extindere a misiunii date lui Avraam: să fie o binecuvîntare pentru toate naţiunile (Gen. 12, 1-3), arătînd iubirea lui Dumnezeu pentru lume.

Naţiunea pe care Dumnezeu a scos-o din Egipt a fost numită „biserica" sau „adunarea din pustie" (Fapte 7, 38). Membrii ei erau consideraţi „o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt" (Ex. 19, 5), „poporul sfînt al lui Dumnezeu" (Deut. 28, 9; vezi Lev. 26, 12), deci biserica Sa.

Dumnezeu i-a aşezat în Palestina, centrul civilizaţiilor mai importante ale lumii. Trei mari continente - Europa, Asia şi Africa - se întîlneau în Palestina. Aici, iudeii trebuia să fie „slujitori" ai altor naţiuni, să adreseze şi altora invitaţia de a se alătura lor, ca popor al lui Dumnezeu. Pe scurt, Dumnezeu i-a chemat să iasă dintre popoare ca să cheme pe acestea să intre în poporul lui Dumnezeu (Is. 56, 7). El a dorit ca, prin Israel, să aducă la existenţă cea mai mare biserică de pe pămînt - o biserică în care reprezentanţi ai tuturor naţiunilor de pe pămînt să vină să se închine, să înveţe despre adevăratul Dumnezeu şi să se reîntoarcă apoi la poporul lor cu solia mîntuirii.

În ciuda continuei griji a lui Dumnezeu pentru poporul Său, Israel a căzut în idolatrie, izolare, naţionalism, mîndrie, orgoliu şi egoism. Poporul lui Dumnezeu a dat greş în a îndeplini misiunea lui.

La venirea lui Isus, Israel a ajuns la un punct de răscruce. Poporul lui Dumnezeu aştepta un Mesia care să le libereze naţiunea, dar nu un Mesia care săi elibereze de ei înşişi. La cruce, falimentul spiritual al lui Israel a devenit evident. Crucificînd pe Hristos, ei au demonstrat în exterior decăderea ce exista înăuntru. Cînd au strigat: „Noi n-avem alt împărat decît pe Cezarul" (Ioan 19, 15), ei refuzau să îngăduie lui Dumnezeu să stăpînească peste ei.

La cruce, două misiuni opuse au ajuns la punctul culminant: prima, aceea a unei biserici ce mergea greşit, aşa de preocupată de sine, încît a fost oarbă faţă de Acela care a adus-o la existenţă; a doua, aceea că Hristos S-a concentrat atît de mult asupra iubirii faţă de poporul Său, încît a murit în locul lor, pentru a le da acestora o existenţă veşnică.

În timp ce crucea simbolizează sfîrşitul misiunii lui Israel, învierea Domnului Hristos a inaugurat biserica creştină şi misiunea ei: vestirea Evangheliei mîntuirii prin sîngele lui Hristos. Cînd iudeii şi-au pierdut misiunea lor, ei au devenit o altă naţiune între altele şi au încetat să mai fie biserica lui Dumnezeu. În locul lor, Dumnezeu a aşezat o nouă naţiune, o biserică care să ducă mai departe misiunea Sa faţă de lume (Mat. 21, 41-43).

Biserica Noului Testament, strîns legată de comunitatea de credinţă a vechiului Israel 4, este alcătuită atît din iudei, cît şi din neamuri convertite, care cred în Isus Hristos. În felul acesta, adevăratul Israel este format din toţi aceia care, prin credinţă, Îl primesc pe Hristos (vezi Gal. 3, 26-29). Pavel ilustrează noua legătură organică a acestor popoare diverse prin tabloul a doi pomi - un măslin bun şi un altul sălbatic, respectiv Israel şi neamurile. Iudeii care nu au acceptat pe Hristos nu mai sînt copii ai lui Dumnezeu (Rom. 9, 6-8) şi sînt reprezentaţi prin ramurile tăiate ale pomului cel bun, în timp ce acei iudei care au primit pe Hristos rămîn legaţi de pom.

Pavel compară neamurile care au primit pe Hristos cu ramurile unui măslin sălbatic altoite într-un pom bun (Rom. 11, 17-25). El a instruit pe aceşti noi creştini dintre neamuri să respecte moştenirea divină a instrumentelor alese de Dumnezeu: „Iar dacă cele dintîi roade sînt sfinte, şi plămădeala este sfîntă; şi dacă rădăcina este sfîntă, şi ramurile sînt sfinte, iar, dacă unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine" (Rom. 11, 16-18).

Biserica Noului Testament diferă, în mod substanţial, de cea din Vechiul Testament. Biserica apostolică a devenit o organizaţie independentă, separată de naţiunea lui Israel. Graniţele naturale au fost date la o parte, dînd bisericii un caracter universal. În locul unei biserici naţionale, ea a devenit o biserică misionară, existînd pentru a aduce la îndeplinire planul originar al lui Dumnezeu, care a fost reformulat în mandatul divin al Întemeietorului ei, Isus Hristos: „Faceţi ucenici din toate neamurile" (Mat. 28, 19).

Descrieri metaforice ale bisericii. Descrierile metaforice ale bisericii Noului Testament clarifică natura bisericii. 1. Biserica asemenea unui trup. Metafora trupului subliniază unitatea bisericii şi relaţia funcţională a fiecărui membru cu întregul. Crucea împacă pe toţi credincioşii „cu Dumnezeu într-un singur trup" (Ef. 2, 16). Prin Duhul Sfînt, ei sînt botezaţi „într-un singur trup" (1 Cor. 12, 13) - biserica. Ca trup, biserica nu este mai puţin decît trupul lui Hristos (Ef. 1, 23). Ea este organismul prin care El dă plinătatea Sa. Credincioşii sînt membre ale trupului Său (Ef. 5, 30). În consecinţă, prin puterea şi harul Său, El dă viaţă spirituală fiecărui adevărat credincios. Hristos este „capul trupului" (Col. 1, 18), “capul bisericii" (Ef. 5, 23).

În iubirea Sa, Dumnezeu a dat fiecărui membru al trupului bisericii Sale cel puţin un dar spiritual, care îl face în stare să îndeplinească o funcţie vitală. Tot astfel, după cum ceea ce face fiecare organ este vital pentru corpul omenesc, reuşita misiunii bisericii depinde de funcţionarea fiecărui dar spiritual dat membrilor. La ce este bun trupul fără o inimă sau cît de eficient mai poate fi fără ochi sau fără un picior? Dacă membrii ei reţin nefolosite darurile lor, biserica va muri, va fi oarbă sau cel puţin paralizată. Cu toate acestea, aceste daruri deosebite date de Dumnezeu nu sînt un scop în sine (vezi cap. 16 al acestei cărţi).

2. Biserica asemenea unui templu. Biserica este „clădirea lui Dumnezeu", „templul lui Dumnezeu" în care locuieşte Duhul Sfînt. Isus Hristos este temelia ei şi „piatra din capul unghiului" (1 Cor. 3, 9-16; Ef. 2, 20). Templul nu este o structură moartă; în el se manifestă o creştere dinamică. După cum Hristos este o „piatră vie", spunea Petru, tot astfel credincioşii sînt „pietre vii" din care se face o „casă duhovnicească" (1 Petru 2, 4-6).

Clădirea nu este încă gata. Noi pietre vii sînt mereu adăugate templului, căci „şi voi sînteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul" (Ef. 2, 22). Pavel cerea credincioşilor să folosească cele mai bune materiale de construcţie la acest templu, astfel încît el să suporte încercarea teribilă din Ziua Judecăţii (1 Cor. 3, 12-15).

Metafora templului subliniază atît sfinţenia comunităţii locale, cît şi a bisericii în general. Templul lui Dumnezeu este sfînt, spunea Pavel. „Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu" (1 Cor. 3, 17). O alianţă strînsă cu cei necredincioşi este contrară caracterului sfînt al bisericii şi trebuie evitată, nota Pavel, „căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?" (2 Cor. 6, 14. 16). (Sfatul său este valabil atît în probleme de afaceri, cît şi în legăturile de căsătorie) Biserica trebuie să fie păstrată în mare cinste şi respect, pentru că ea este obiectul căruia Dumnezeu îi acordă suprema Sa atenţie.

3. Biserica asemenea unei mirese. Biserica este reprezentată ca o mireasă, Domnul fiind Mirele. Domnul Se leagă în mod solemn: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare" (Osea 2, 19). Din nou, El dă asigurarea: „Eu sînt căsătorit cu tine" - (K. J. V. ) (Ier. 3, 14, după K. J. V.).

Pavel foloseşte aceeaşi figură de stil, spunînd: „Să vă înfăţişeze înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată" (2 Cor. 11, 2). Iubirea lui Hristos pentru biserica Sa este aşa de profundă şi de durabilă, încît El „S-a dat pe Sine pentru ea" (Ef. 5, 25). El a făcut acest sacrificiu „ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă, prin Cuvînt" (Ef. 5, 26).

Prin influenţa sfinţitoare a adevărului Cuvîntului lui Dumnezeu (Ioan 17, 17) şi prin curăţirea pe care o aduce botezul, Hristos poate curăţi pe membrii bisericii, îndepărtînd hainele lor murdare şi îmbrăcîndu-i cu haina neprihănirii Sale desăvîrşite. În acest fel, El poate pregăti biserica Sa ca să fie mireasa Lui, o „Biserică slăvită, fără pată, fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci. sfîntă şi fără prihană" (Ef. 5, 27). Slava deplină a bisericii şi splendoarea ei nu vor putea fi văzute decît la revenirea lui Hristos.

4. Biserica, Ierusalimul de sus. Scripturile numesc cetatea Ierusalimului Sion. Acolo Dumnezeu locuieşte împreună cu poporul Său (Ps. 9, 11); „din Sion vine mîntuirea" (Ps. 14, 7; 53, 6). Această cetate trebuie să fie „bucuria întregului pămînt" (Ps. 48, 2).

Noul Testament vede biserica asemenea „Ierusalimului de Sus", dublura spirituală a Ierusalimului pămîntesc (Gal. 4, 26). Cetăţenii acestui Ierusalim îşi au cetăţenia „în ceruri" (Filip. 3, 20). Ei sînt „copiii făgăduinţei", „care sînt născuţi din Duh", bucurîndu-se de libertatea prin care Hristos i-a făcut liberi (Gal. 4, 28. 29;5, 1). Cetăţenii acestui oraş nu mai sînt nicidecum în robia încercării de a fi „îndreptăţiţi prin lege" (Gal. 4, 22. 26. 31; 5, 4); „prin Duhul", ei aşteaptă cu nerăbdare nădejdea neprihănirii prin credinţă" (Gal. 5, 5). Ei îşi dau seama că în Hristos Isus „credinţa lucrează prin dragoste", care le dă şi cetăţenia (Gal. 5, 5. 6).

Aceia care sînt o parte a acestei adunări glorioase s-au „apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de biserica celor întîi născuţi, care sînt scrişi în ceruri de Dumnezeu, Judecătorul tuturor" (Evr. 12, 22-23).

5. Biserica, o familie. Biserica din ceruri şi de pe pămînt este considerată a fi o familie (Ef. 3, 15). Două metafore sînt folosite pentru a descrie cum se alătură oamenii acestei familii: adopţiunea (Rom. 8, 14-16; Ef. 1, 4-6) şi naşterea din nou (Ioan 3, 8). Prin credinţa în Hristos, aceia care sînt noi botezaţi nu mai sînt nicidecum sclavi, ci copii ai Tatălui ceresc (Gal. 3, 26-4, 7), care trăiesc pe baza noului legămînt. Acum, ei aparţin „casei lui Dumnezeu" (Ef. 2, 19), „casei credinţei" (Gal. 6, 10).

Membrii familiei Sale se adresează lui Dumnezeu cu „Tată" (Gal. 4, 6) şi în relaţia unuia cu altul, cu frate şi soră (Iacov 2, 15; 1 Cor. 8, 11; Rom. 16, 1). Pentru că el a adus pe mulţi în familia bisericii, Pavel se vedea pe sine ca un tată spiritual. „În Hristos Isus", spunea el, „eu v-am născut prin Evanghelie" (eu am devenit tatăl vostru prin Evanghelie, după K. J. V. ) (1 Cor. 4, 15). El se referea la aceia pe care el i-a adus în biserică, ca fiind „copii prea iubiţi ai mei" (1 Cor. 4, 14; vezi Ef. 5, 1).

O caracteristică specială a bisericii ca familie este comuniunea. Comuniunea creştină (în greceşte - koinonia) nu este numai o formă de viaţă socială, ci o comuniune „pentru partea pe care o luaţi la Evanghelie" (Filip. 1, 5). Ea cuprinde o autentică comuniune cu Dumnezeu Tatăl, Fiul Său şi Duhul Sfînt (1 Ioan 1, 3; 1 Cor. 1, 9; 2 Cor. 13, 14), cum şi cu credincioşii (1 Ioan 1, 3. 7). Membrii dau, deci, „mîna dreaptă de însoţire" (comuniune după K. J. V. ) oricui devine parte din familie (Gal. 2, 9).

Metafora familiei descoperă o biserică ce poartă de grijă, „unde oamenii sînt iubiţi, respectaţi şi recunoscuţi ca fiind cineva. Un loc în care oamenii recunosc că ei au nevoie unul de altul, unde talentele se dezvoltă, unde oamenii cresc, unde fiecare se realizează". 5 Ea implică, de asemenea, responsabilitate, respect pentru părinţii spirituali, atenţie cu fraţii şi surorile. În final, ea înseamnă că fiecare va manifesta faţă de fiecare dintre ceilalţi membri o iubire ce dă naştere la o profundă credincioşie ce strînge şi întăreşte.

Calitatea de membru în familia bisericii face posibil ca persoanele ce se deosebesc foarte mult în natura, firea sau dispoziţia lor să se bucure şi să se suporte unele pe altele. Membrii familiei bisericii învaţă să trăiască în unitate, în timp ce nu-şi pierd individualitatea.

6. Biserica, stîlp şi temelie a adevărului. Biserica Viului Dumnezeu este „stîlpul şi temelia adevărului" (1 Tim. 3, 15). Ea este depozitara şi citadela adevărului, apărînd adevărul de atacurile vrăjmaşilor lui. Adevărul, totuşi, este dinamic şi nu static. Dacă membrii pretind că au o lumină nouă - o nouă doctrină sau o nouă interpretare a Scripturilor - membrii cu experienţă trebuie să cerceteze noua învăţătură, s-o testeze cu standardul Scripturii (Is. 8, 20). Dacă lumina cea nouă răspunde acestui standard, atunci biserica trebuie s-o accepte; dacă nu, ea trebuie să fie respinsă. Toţi membrii trebuie să se supună acestei judecăţi bazate pe Biblie, căci „biruinţa vine prin marele număr de sfetnici" (Prov. 11, 14).

Prin răspîndirea adevărului, prin mărturia ei, biserica devine „lumina lumii", „o cetate aşezată pe un munte", ce „nu poate fi ascunsă", şi „sarea pămîntului" (Mat. 5, 13-15).

7. Biserica, o armată militantă şi triumfătoare. Biserica de pe pămînt este asemenea unei armate angajate în luptă. Ea este chemată să se războiască împotriva întunericului spiritual: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sînt în locurile cereşti" (Ef. 6, 12). Creştinii trebuie să ia „toată armătura lui Dumnezeu", astfel încît „să se poată împotrivi în ziua cea rea şi să rămîneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul" (Ef. 6, 13).

De-a lungul veacurilor, biserica a trebuit să lupte atît împotriva vrăjmaşului dinăuntru, cît şi din afară (vezi Fapte 20, 29. 30; 1 Tim. 4, 1). Ea a făcut un progres remarcabil şi a obţinut biruinţa, dar ea nu este încă biserica triumfătoare. Din nefericire, biserica are încă mari defecte. Prin mijlocul unei alte metafore, Isus a explicat imperfecţiunea din mijlocul bisericii: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămînţă bună în ţarina lui. Dar, pe cînd dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grîu şi a plecat" (Mat. 13, 24-25). Cînd slujitorii au dorit să smulgă neghina, fermierul le-a spus „nu, ca nu cumva, smulgînd neghina să smulgeţi şi grîul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amîndouă împreună pînă la seceriş" (Mat. 13, 29-30).

Neghina şi grîul cresc amîndouă, se dezvoltă în lan. În timp ce Dumnezeu aduce convertiţi în biserică, Satana aduce şi el neconvertiţi. Aceste două grupe influenţează întreg corpul - unul lucrînd pentru curăţire-purificare, celălalt, pentru corupere. Conflictul dintre ele va continua înăuntrul bisericii pînă la seceriş, a doua venire.

Nici lupta în exterior a bisericii nu s-a sfîrşit încă. Necazuri şi lupte stau înainte. Ştiind că nu mai are decît puţin timp, Satana este mîniat pe biserica lui Dumnezeu (Apoc. 12, 12. 17) şi va aduce împotriva ei “o vreme de strîmtorare, cum n-a mai fost de cînd sînt neamurile". Dar Hristos va interveni în favoarea poporului Său credincios, care va fi mîntuit, şi anume, „oricine va fi găsit scris în carte" (Dan. 12, 1). Isus ne asigură că „cine va răbda pînă la sfîrşit, va fi mîntuit" (Mat. 24, 13).

La revenirea lui Hristos, biserica triumfătoare va ieşi la lumină. În acel timp, El va putea să „înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită", pe credincioşii din toate veacurile, răscumpăraţi cu sîngele Său, „fără pată, fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă şi fără prihană" (Ef. 5, 27).

Biserica vizibilă şi invizibilă. Termenii „vizibil" şi „invizibil" au fost folosiţi pentru a distinge cele două aspecte ale bisericii de pe pămînt. Metaforelele pe care le-am discutat mai sus se aplică în mod deosebit la biserica vizibilă.

1. Biserica vizibilă. Biserica vizibilă este biserica lui Dumnezeu organizată pentru slujire. Ea aduce la îndeplinire marea însărcinare a lui Hristos de a duce lumii Evanghelia (Mat. 28, 18-20) şi pregăteşte pe oameni pentru revenirea Sa glorioasă (1 Tes. 5, 23; Ef. 5, 27).

Martorii aleşi în mod special de Hristos iluminează lumea şi slujesc aşa cum El a slujit, vestind săracilor Evanghelia, tămăduind pe cei cu inima zdrobită, propovăduind robilor de război slobozenia şi orbilor căpătarea vederii, dînd drumul celor apăsaţi şi vestind anul de îndurare al Domnului (Luca 4, 18-19).

2. Biserica invizibilă. Biserica invizibilă, numită de asemenea şi biserica universală, este compusă din toţi oamenii lui Dumnezeu, din toată lumea. Ea cuprinde pe credincioşii din cadrul bisericii vizibile şi pe mulţi care, deşi nu aparţin unei biserici organizate, au urmat toată lumina pe care le-a dat-o Hristos (Ioan 1, 9). Acest grup cuprinde pe aceia care nu au avut niciodată ocazia să înveţe adevărul despre Isus Hristos, dar care au răspuns Duhului Sfînt şi „fac din fire lucrurile Legii" lui Dumnezeu (Romani 2, 14).

Existenţa bisericii invizibile descoperă faptul că adorarea lui Dumnezeu este, în cel mai înalt sens, spirituală. „Închinătorii adevăraţi", spunea Isus, „se vor închina Tatălui în duh şi adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl" (Ioan 4, 23). Datorită naturii spirituale a adevăratei închinări, fiinţele omeneşti nu pot calcula cu precizie cine face parte şi cine nu face parte din biserica lui Dumnezeu.

Prin Duhul Sfînt, Dumnezeu conduce poporul Său de la biserica invizibilă la unirea cu biserica Sa vizibilă. „Mai am şi alte oi, care nu sînt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor" (Ioan 10, 16). Numai în biserica vizibilă ei pot să trăiască pe deplin adevărul lui Dumnezeu, iubirea şi comuniunea cu El, pentru că El a dat bisericii vizibile daruri spirituale, care să-i înveţe pe membrii ei atît în mod individual, cît şi în mod colectiv (Ef. 4, 4-16). Cînd Pavel a fost convertit, Dumnezeu l-a pus în legătură cu biserica Sa vizibilă şi apoi l-a numit să fie conducătorul misiunii bisericii Sale (Fapte 9, 10-22). Tot astfel şi astăzi, El intenţionează să conducă pe poporul Său în biserica Sa vizibilă, caracterizată prin credincioşia faţă de poruncile lui Dumnezeu şi care are credinţa lui Isus, astfel încît ei să poată participa la încheierea misiunii ei pe pămînt (Apoc. 14, 12; 18, 4; Mat. 24, 14).

Conceptul de biserică invizibilă cuprinde de asemenea biserica din ceruri şi de pe pămînt, unite (Ef. 1, 22. 23) precum şi biserica ascunsă din timpul persecuţiei (Apoc. 12, 6. 14).

Organizaţia bisericii

Mandatul lui Hristos, de a duce Evanghelia în lumea întreagă, cuprinde şi hrănirea acelora care au acceptat deja Evanghelia. Noii membri trebuie să fie întăriţi în credinţă şi învăţaţi să folosească talentele şi darurile date lor de Dumnezeu în lucrare. Deoarece “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorînduielii", ci doreşte ca toate lucrurile să fie făcute „în chip cuviincios şi cu rînduială" (1 Cor. 14, 33. 40), biserica trebuie să aibă o organizaţie simplă, dar eficientă.

Natura organizaţiei. Să luăm în discuţie calitatea de membru al bisericii şi organizaţia.

1. Calitatea de membru al bisericii. Cînd au întrunit unele condiţii, convertiţii devin membri ai comunităţii de credinţă a noului legămînt. Calitatea de membru cuprinde acceptarea noilor relaţii faţă de alţi oameni, faţă de stat şi faţă de Dumnezeu.

a. Condiţii pentru obţinerea calităţii de membru. Oamenii care doresc să devină membri ai bisericii Sale trebuie să accepte pe Isus Hristos ca Domn şi Mîntuitor, să se pocăiască de păcatele lor şi să fie botezaţi (Fapte 2, 36-41; Ef. 4, 10-12). Ei trebuie să fi trecut prin naşterea din nou şi acceptarea însărcinării lui Hristos de a învăţa pe alţii să păzească toate lucrurile pe care El le-a poruncit (vezi Mat. 28, 20).

b. Egalitate şi slujire. În armonie cu declaraţia lui Hristos, că „voi toţi sînteţi fraţi" şi „cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru" (Mat. 23, 8. 11), membrii sînt datori să aibă relaţii unii cu alţii pe baza egalităţii. Ei trebuie să-şi dea seama că, urmînd exemplul lui Hristos, trebuie să slujească şi nevoilor altora, conducîndu-i la Învăţătorul.

c. Preoţia tuturor credincioşilor. De cînd Hristos slujeşte în Sanctuarul ceresc, acţiunea preoţiei levitice ajunge la încheierea ei. Acum, biserica a devenit „o preoţie sfîntă" (1 Petru 2, 5). „Voi", spunea Petru, „sînteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfînt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a cîştigat ca să fie al Lui, ca să vestească puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată" (1 Petru 2, 9).

Această ordine nouă, preoţia tuturor credincioşilor, nu autorizează pe fiecare persoană, pe fiecare membru al bisericii să gîndească, să creadă sau să înveţe aşa cum doreşte, fără nici o responsabilitate faţă de corpul bisericii. Aceasta înseamnă că fiecare membru al bisericii are responsabilitatea de a sluji altora în numele lui Dumnezeu şi că poate comunica în mod direct cu El, fără nici un intermediar omenesc. Se subliniază interdependenţa membrilor bisericii, ca şi independenţa lor. Această preoţie nu face nici o distincţie calitativă între clerici şi laici, deşi ea permite o diferenţiere a funcţiei între aceste roluri.

d. Supunere faţă de Dumnezeu şi faţă de stat. Biblia recunoaşte mîna lui Dumnezeu în stabilirea autorităţii şi cere credincioşilor să respecte şi să asculte de autoritatea civilă. Cel care are autoritate civilă este “slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău". Membrii bisericii sînt sfătuiţi: „Cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica, cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea" (Rom. 13, 4. 7).

În atitudinea lor faţă de stat, membrii sînt călăuziţi de principiile lui Hristos: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" (Mat. 22, 21). Dar, dacă cerinţa statului vine în conflict cu porunca divină, atunci supunerea faţă de Dumnezeu este mai presus de cea omenească. Apostolii au spus: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu, decît de oameni" (Fapte 5, 29).

2. Funcţia majoră a organizaţiei bisericii. Biserica a fost organizată pentru ca să aducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu de a umple această planetă de cunoştinţa slavei lui Dumnezeu. Numai biserica vizibilă poate să aibă un număr de funcţii vitale, care să împlinească acest scop.

a. Închinare şi îndemnare. În decursul întregii istorii, biserica a fost instrumentul lui Dumnezeu pentru strîngerea laolaltă a credincioşilor ca să se închine Creatorului în Sabat. Hristos şi apostolii Săi au urmat aceste practici de închinare şi Scriptura îndeamnă pe credincioşii de astăzi să nu părăsească “adunarea noastră. ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atît mai mult, cu cît vedeţi că ziua se apropie" (Evr. 10, 25; 3, 13). Închinarea cu comunitatea aduce închinătorului, înviorare, încurajare şi bucurie.

b. Comuniunea creştină. Prin biserică, nevoia cea mai profundă a membrilor după părtăşie este pe deplin satisfăcută. Părtăşia la Evangheliei (vezi Filip. 1, 5)* se ridică peste toate celelalte relaţii, căci ea ne oferă o legătură intimă cu Dumnezeu, ca şi cu alţii de aceeaşi credinţă (1 Ioan 1, 3. 6. 7).

c. Invăţătură din Scriptură. Hristos a dat bisericii „cheile Împărăţiei cerurilor" (Mat. 16, 19). Aceste chei sînt cuvintele lui Hristos - toate cuvintele Bibliei. Mai concret, ele includ „cheia cunoştinţei" cu privire la modul în care se intră în Împărăţie (Luca 11, 52). Cuvintele lui Isus sînt duh şi viaţă pentru toţi aceia care le primesc (Ioan 6, 63). Ele aduc viaţa veşnică (Ioan 6, 68). 6

Cînd biserica vesteşte adevărurile Bibliei, aceste chei spre mîntuire au puterea de a lega şi dezlega, de a deschide şi închide cerul, pentru că ele prezintă criteriile după care omul este primit sau respins, mîntuit sau pierdut. Astfel, proclamarea Evangheliei de către biserică emană „o mireasmă de viaţă spre viaţă" sau „o mireasmă de moarte spre moarte" (2 Cor. 2, 16).

Isus cunoştea importanţa trăirii „cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu" (Mat. 4, 4). Numai astfel biserica poate să împlinească mandatul lui Isus de a învăţa toate naţiunile „să păzească tot ce v-am poruncit" (Mat. 28, 20).

d. Administrarea orînduirilor divine. Biserica este instrumentul lui Dumnezeu pentru administrarea orînduirii botezului, ritualul intrării în biserică precum şi a orînduirii spălării picioarelor (actul umilinţei) şi a Cinei Domnului.

e. Proclamarea mondială a Evangheliei. Biserica este organizată pentru lucrarea de slujire, pentru a îndeplini lucrarea pe care Israel a dat greş s-o facă. Aşa cum s-a văzut în viaţa Învăţătorului, cel mai mare serviciu pe care biserica îl aduce lumii este acela de a fi pe deplin angajată în vestirea Evangheliei, de a „da mărturie tuturor neamurilor" (Mat. 24, 14), împuternicită prin botezul Duhului Sfînt.

Această misiune cuprinde proclamarea unui mesaj de pregătire pentru revenirea lui Hristos ce este adresat atît bisericii (1 Cor. 1, 7. 8; 2 Petru 3, 14; Apoc. 3, 14-22; 14, 5), cît şi restului omenirii (Apoc. 14, 6-12; 18, 4).

Administrarea bisericii

După înălţarea lui Isus, conducerea bisericii a rămas în mîinile apostolilor. Primul lor act organizatoric, în sfătuire cu alţi credincioşi, a fost să aleagă un alt apostol în locul lui Iuda (Fapte 1, 15-26).

Pe măsură ce biserica se dezvolta, apostolii şi-au dat seama de imposibilitatea de a predica Evanghelia şi în acelaşi timp de a se îngriji şi de problemele temporale ale bisericii. Astfel că ei au încredinţat problemele practice ale bisericii celor şapte oameni pe care biserica i-a numit. Deşi biserica face deosebire între „slujirea cuvîntului" şi „slujirea la mese" (Fapte 6, 1-4), ea n-a făcut nici o încercare de a separa clerul de laici pentru eliberarea acestora de pe urmă de misiunea bisericii. De fapt, doi dintre cei şapte, Ştefan şi Filip, erau cunoscuţi pentru eficienta lor lucrare de predicare şi evanghelizare (Fapte 7 şi 8).

Expansiunea bisericii în Asia şi Europa impunea noi paşi în organizare. Odată cu înfiinţarea a numeroase noi comunităţi, bătrîni (prezbiteri) erau întăriţi prin binecuvîntare, în fiecare comunitate, pentru a asigura o conducere stabilă (Fapte 14, 25).

Cînd s-a produs o criză majoră, părţilor implicate li s-a îngăduit să-şi prezinte poziţia lor în faţa unui consiliu general, compus din apostoli şi prezbiteri, reprezentînd biserica în totalitatea ei. Deciziile acestui consiliu au fost considerate ca fiind obligatorii pentru toate părţile şi au fost primite ca fiind vocea lui Dumnezeu (Fapte 15, 1-29). Acest pasaj ilustrează faptul că, atunci cînd este o problemă ce afectează întreaga biserică, sînt necesare sfatul şi autoritatea la un nivel mult mai larg decît acela al bisericii sau comunităţii locale. În acest caz, decizia consiliului a fost consecinţa înţelegerii la care au ajuns reprezentanţii tuturor părţilor implicate (Fapte 15, 22. 25).

Noul Testament face clar faptul că, atunci cînd apar nevoi, Dumnezeu călăuzeşte pe conducătorii lucrării Sale. Sub conducerea Sa şi cu sfatul bisericii, ei formează o conducere a bisericii, care, dacă este urmată astăzi, va ajuta la păstrarea siguranţei bisericii, păzind-o de apostazie şi făcînd-o în stare să îndeplinească marea ei chemare.

Principii biblice de conducere a bisericii.

1. Hristos este Capul bisericii. Conducerea lui Hristos asupra bisericii este bazată, în primul rînd, pe lucrarea Sa de mijlocire. De la biruinţa Sa pe cruce asupra lui Satana, lui Hristos I-a fost dată „toată puterea în cer şi pe pămînt" (Mat. 28, 18). Dumnezeu „I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile bisericii" (Ef. 1, 22; cf. Filip. 2, 10, 11). De aceea, El este „Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor" (Apoc. 17, 14).

Hristos este, de asemenea, capul bisericii, pentru că biserica este corpul Său (Ef. 1, 23; Col. 1, 18). Credincioşii sînt „mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui" (Ef. 5, 30). Ei trebuie să aibă o legătură intimă cu El, pentru că de la El este hrănită biserica – “hrănită şi bine închegată, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor" (ligamentelor) (Col. 2, 19).

2. Hristos este izvorul întregii ei autorităţi. Hristos demonstrează autoritatea Sa în:

a) întemeierea bisericii creştine (Mat. 16, 18), b) instituirea orînduielilor pe care biserica trebuie să le administreze (Mat. 26, 26-30; 28, 19, 20; 1 Cor. 11, 23-29; Ioan 13, 1-17), c) înzestrarea bisericii cu autoritatea divină de a acţiona în numele Său (Mat. 16, 19; 18, 15-18: Ioan 20, 21-23), d) trimiterea Duhului Sfînt să călăuzească biserica Sa, prin autoritatea Sa (Ioan 15, 26; 16, 13- 15), e) stabilirea în biserică a unor daruri speciale, astfel ca persoanele să poată să funcţioneze ca apostoli, profeţi, evanghelişti, pastori (păstori) şi învăţători, ca să pregătească pe membrii ei pentru slujire şi să zidească „trupul lui Hristos" pînă cînd vor ajunge cu toţii la unitatea credinţei şi vor reflecta „plinătatea lui Hristos" (Ef. 4, 7-13).

3. Scripturile poartă autoritatea lui Hristos. Deşi Hristos călăuzeşte biserica Sa prin Duhul Sfînt, Cuvîntul lui Dumnezeu este unicul standard după care lucrează biserica. Toţi membrii ei trebuie să asculte de acest Cuvînt, pentru că el este legea în sensul absolut al cuvîntului. Toată tradiţia şi obiceiurile omeneşti, toate practicile caracteristice unei anumite civilizaţii sînt supuse autorităţii Scripturii (2 Tim. 3, 15-17).

4. Autoritatea lui Hristos şi funcţiile în biserică. Hristos Îşi exercită autoritatea prin biserica Sa şi prin slujitorii Săi, aleşi special pentru această lucrare, dar El nu transferă niciodată puterea Sa. Nimeni nu are autoritate independent, separat de Hristos şi Cuvîntul Său.

Comunităţile bisericii adventiste de ziua a şaptea îşi aleg conducătorii. Dar, în timp ce aceşti conducători funcţionează ca reprezentanţi ai poporului, autoritatea lor vine de la Hristos. Alegerea lor nu face decît să confirme chemarea pe care ei au primit-o de la Hristos. Datoria principală a conducătorilor aleşi este aceea de a veghea ca învăţăturile Bibliei referitoare la închinare, învăţătură, disciplină şi vestirea Evangheliei să fie urmate. Deoarece biserica este trupul lui Hristos, aceştia trebuie să caute sfatul ei cu privire la hotărîrile şi acţiunile lor.

Slujbaşii bisericii în Noul Testament. Noul Testament menţionează două funcţii în biserică - de prezbiter şi de diacon. Importanţa acestor funcţii este subliniată de înaltele cerinţe morale şi spirituale cerute de la aceia care vor ocupa aceste slujbe. Biserica recunoaşte sfinţenia chemării la conducere prin întărirea cu binecuvîntare prin punerea mîinilor (Fapte 6, 6; 13, 2, 3; 1 Tim. 4, 14; 5, 22).

1. Prezbiterii

a. Ce este un prezbiter? „Prezbiterii" (greceşte presbuteros) sau episcopii (episkopos) au fost cei mai importanţi slujbaşi ai bisericii. Termenul de „bătrîn" înseamnă „cel în vîrstă", implicînd demnitate şi respect. Poziţia sa este similară cu aceea a unuia care supraveghea sinagoga. Termenul episcop înseamnă „supraveghetor". Pavel foloseşte alternativ aceşti termeni, punînd astfel pe picior de egalitate pe bătrîni cu supraveghetori sau episcopi (Fapte 20, 17. 28; Tit 1, 5. 7).

Aceia care ocupă această poziţie supravegheau, comunităţile nou formate. Termenul de „bătrîn" sau „prezbiter" se referea la statutul sau rangul slujbei, în timp ce „episcop" denota datoria sau răspunderea slujbei de „supraveghetor". 7 Deoarece apostolii se numeau pe sine şi bătrîni sau prezbiteri (1 Petru 5, 1; 2 Ioan 1; 3 Ioan 1), se pare că erau atît prezbiteri locali, cît şi prezbiteri itineranţi sau prezbiteri generali (peste toate comunităţile). Dar amîndouă felurile de prezbiteri funcţionau ca pastori ai comunităţilor.

b) Calităţi - condiţii. Spre a fi calificat pentru slujba de prezbiter, un om trebuie să fie „fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de cîştig mîrşav, ci să fie blînd, nu gîlcevitor, nu iubitor de bani, să-şi chivernisească bine casa şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci, dacă cineva nu ştie să-şi cîrmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? Să nu fie întors la Dumnezeu de curînd, ca nu cumva să se îngîmfe şi să cadă în osînda diavolului. Trebuie să aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară, pentru ca să nu ajungă de ocară şi să nu cadă în cursa diavolului" (1 Tim. 3, 1-7. conf. Tit 1, 5-9).

Deci, mai înainte de a fi ales în slujbă, candidatul trebuie să fi demonstrat calitatea sa de conducător în propria sa casă, în propria sa familie. „Familia aceluia care este propus pentru slujbă trebuie să fie luată în discuţie. Sînt membrii ei supuşi? Poate omul să-şi conducă cu cinste propria lui familie? Ce caracter au copiii lui? Fac ei cinste influenţei tatălui lor? Dacă el nu are tact, înţelepciune sau puterea sfinţeniei în cămin, în conducerea propriei sale familii, este numai drept să se tragă concluzia că aceeaşi conducere nesfinţită va fi văzută şi în biserică". 8 Candidatul, dacă este căsătorit, trebuie să demonstreze în cămin calitatea lui de conducător, mai înainte de a i se încredinţa răspunderi mai mari în conducerea „casei lui Dumnezeu" (1 Tim. 3, 15).

Datorită importanţei slujbei, Pavel cerea „să nu-ţi pui mîinile peste nimeni cu grabă" (1 Tim. 5, 22).

c. Răspunderea şi autoritatea prezbiterului. Un prezbiter este, în primul rînd şi mai presus de orice, un conducător spiritual. El este ales „să păstorească Biserica Domnului" (Fapte 20, 28). Responsabilitatea lui cuprinde sprijinirea membrilor mai slabi (Fapte 20, 35), mustrarea celor îndărătnici (1 Tes. 5, 12), o atenţie faţă de orice învăţătură ce ar putea crea dezbinări (Fapte 20, 29-31). Prezbiterii trebuie să fie un model de vieţuire creştină (Evr. 13, 7; 1 Petru 5, 3) şi să fie exemple de dărnicie. (Fapte 20, 35).

d. Atitudinea faţă de prezbiteri. Într-o mare măsură, conducerea efectivă a bisericii depinde de credincioşia membrilor. Pavel încuraja pe credincioşi să-i respecte pe conducătorii lor: „Să-i preţuiţi foarte mult în dragoste, din pricina lucrării lor" (1 Tes. 5, 13). „Prezbiterii care cîrmuiesc bine", spunea el, „să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora" (1 Tim. 5, 17).

Scriptura face clar necesitatea de a respecta conducerea bisericii: „Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele" (Evr. 13, 17; conf. 1 Petru 5, 5). Cînd membrii ei împiedică pe conducători să aducă la îndeplinire răspunderile încredinţate lor de Dumnezeu, şi unii şi alţii vor avea necazuri şi vor pierde bucuria creşterii pe care o dă Dumnezeu.

Credincioşii sînt încurajaţi să observe felul de viaţă creştin al conducătorilor lor. „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la. felul lor de vieţuire, şi urmaţi-le credinţa" (Evr. 13, 7). Ei nu trebuie să ia seama la bîrfeli. Pavel avertizează: „Împotriva unui prezbiter să nu primeşti învinuire decît din gura a doi sau trei martori" (1 Tim. 5, 19).

2. Diaconii şi diaconesele. Numele diacon vine de la grecescul diakonos, ce înseamnă slujitor sau ajutor. Slujba de diacon a fost instituită pentru a da posibilitate apostolilor să se dedice în întregime „rugăciunii şi propovăduirii Cuvîntului" (Fapte 6, 4). Deşi diaconii erau aleşi pentru a se îngriji de problemele temporale ale bisericii, ei trebuia să fie, de asemenea, implicaţi activ în lucrarea evanghelistică (Fapte 6, 8; 8, 5-13; 26-40).

Forma feminină a termenului apare în Romani 16, 1. 9 Traducătorii au redat acest cuvînt cu „slujitoare", „diaconeasă" sau „diaconiţă". „Cuvîntul şi folosirea lui în acest text sugerează faptul că slujba diaconesei era probabil deja stabilită în biserică în timpul cînd Pavel scria Epistola sa către Romani". 10 Ca şi prezbiterii, diaconii sînt aleşi de către comunitate, în baza calităţilor lor morale şi spirituale (1 Tim. 3, 8-13).

Disciplina în biserică.

Hristos a dat bisericii autoritatea de a disciplina pe membrii ei şi a prevăzut principii juste pentru a face lucrul acesta. El aşteaptă ca biserica să aplice aceste principii ori de cîte ori este necesar pentru a menţine chemarea ei înaltă de a fi “o preoţie sfîntă", „un popor sfînt" (conf. Mat. 18, 15-18; 1 Petru 2, 5-9). Cu toate acestea, biserica trebuie să urmărească să imprime membrilor greşiţi simţămîntul nevoii lor de a-şi îndrepta căile. Hristos a elogiat biserica din Efes pentru că ea nu a putut „suferi pe cei răi" (Apoc. 2, 2), dar a mustrat biserica din Pergam şi Tiatira pentru că tolerau ereziile şi imoralitatea (Apoc. 2, 14. 15. 20). Să reţinem următorul sfat biblic cu referire la disciplină:

1. Tratarea situaţiilor conflictuale personale. Cînd un membru greşeşte faţă de un alt membru (Mat. 18, 15-17), Hristos sfătuieşte persoana faţă de care s-a greşit să meargă la cel care a greşit - oaia care a apucat pe drumuri greşite - determinîndu-l să-şi schimbe comportamentul. Dacă încercarea sa rămîne fără succes, să mai încerce odată, însoţit de data aceasta de unul sau doi martori nepărtinitori, echilibraţi. Dacă şi încercarea aceasta dă greş, atunci problema trebuie să fie adusă în faţa întregii comunităţi.

Dacă membrul greşit respinge înţelepciunea şi autoritatea bisericii lui Hristos, el se rupe singur de comuniunea ei. Excluzînd persoana vinovată, biserica nu face decît să confirme situaţia ei. Dacă, sub călăuzirea Duhului Sfînt, comunitatea a urmat cu multă atenţie şi grijă sfatul biblic, hotărîrile ei au fost recunoscute în ceruri. Hristos spunea: "Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer, şi orice veţi dezlega pe pămînt, va fi dezlegat în cer" (Mat. 18, 18).

2. Tratarea păcatelor publice. Deşi „toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3, 23), păcatele flagrante şi inspirate de o atitudine rebelă aduc oprobiu asupra bisericii şi trebuie să fie tratate imediat prin excluderea celui vinovat.

Excluderea îndepărtează răul - care altfel ar lucra asemenea aluatului - restabilind curăţenia bisericii şi acţionează şi ca un remediu salvator pentru cel vinovat. Luînd cunoştinţă de un caz de imoralitate sexuală în comunitatea din Corint, Pavel a cerut să se ia imediat măsuri. „În Numele Domnului Isus", spunea el, „voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărît ca un astfel de om să fie dat pe mîna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mîntuit în ziua Domnului Isus. Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fIe o plămădeală nouă" (1 Cor. 5, 4. 5. 7). Să nu vă asociaţi, să nu aveţi nici un fel de legătură cu vreunul care îşi zice frate, spunea el, „dar care este un imoral, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mîncaţi. Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela" (1 Cor. 5, 11. 13).

3. Tratarea persoanelor care produc dezbinare. Un membru care dă loc la „dezbinări şi tulburări" (Rom. 16, 17), „care trăieşte în neorînduială", refuzînd să asculte sfatul biblic, trebuie să fie evitat, astfel încît „să-i fie ruşine" de atitudinea lui. Totuşi, spune Pavel, „să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate" (2 Tes. 3, 6. 14. 15). Dacă cel dezbinător refuză să asculte de „a doua mustrare" a bisericii, el trebuie să fie îndepărtat, „căci ştim că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, de la sine fiind osîndit" (Tit 3, 10. 11).

4. Reintegrarea (reprimirea) celui vinovat. Membrii bisericii nu trebuie să desconsidere, să ocolească sau să neglijeze pe cei excluşi. Dimpotrivă, ei trebuie să încerce să restabilească relaţiile lor cu Hristos, prin pocăinţă şi o naştere din nou. Persoanele excluse pot fi reprimite în comuniunea bisericii, atunci cînd ele dau pe faţă suficiente dovezi de reală pocăinţă (2 Cor. 2, 6-10).

Puterea, slava şi harul lui Dumnezeu sînt date pe faţă în mod deosebit, în reprimirea păcătoşilor în biserică. El tînjeşte să elibereze pe captivi din păcatele lor, transferîndu-i din împărăţia întunericului în împărăţia luminii. Biserica lui Dumnezeu, scena universului, manifestă puterea jertfei ispăşitoare a lui Hristos în viaţa bărbaţilor şi a femeilor.

Astăzi Hristos, prin biserica Sa, îi invită pe toţi să devină o parte a familiei Sale. „Iată" spune El, „Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine" (Apoc. 3, 20).

1. Cu privire la originea termenului biserică, Berkhof scria că numele germanice pentru biserică, ’church’, ’Kerk’ şi ’Kirche’, nu derivă din cuvîntul ekklesia, ci din cuvîntul kuriake, ceea ce înseamnă „aparţinînd Domnului". Ele subliniază faptul că biserica este proprietatea lui Dumnezeu. Numele „to kuriakon" sau „he kuriake" desemnează, în primul rînd, locul unde se adună biserica. Acest loc era privit ca aparţinînd Domnului şi de aceea a fost numit „to kuriakon" (.Systematic Theology" - Teologia Sistematică, pag. 557).

2. „Biserica, Natura ei" - Enciclopedia Biblică A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 302. „Biserica" - Dicţionarul biblic A. Z. Ş. , ed. rev. pag. 224.

3. În armonie cu traducerile moderne care acceptă varianta la singular a lui Tisschendorf, bazată pe Codex Sinaiticus, Alexandrinus, Vaticanus şi Ephraemi Rescriptus.

4. Cu excepţia învăţăturilor lor despre Isus, punctele de credinţă ale primei biserici erau foarte asemănătoare cu acelea ale iudaismului. Atît creştinii dintre iudei, cît şi cei dintre neamuri, continuau să se închine în sinagogă în ziua Sabatului, ascultînd explicarea Vechiului Testament (Fapte 13, 42-44; 15, 13, 14, 21). Sfîşierea catapetesmei templului însemna că ritualurile şi-au întîlnit împlinirea lor antitipică. Epistola către Evrei intenţionează să îndrepte mintea creştinului de la tipuri la realitatea permanent prezentă în tipuri: moartea ispăşitoare a lui Isus, preoţia Sa în ceruri şi harul Său mîntuitor. Era Noului Testament a fost un timp de tranziţie şi, deşi apostolii au participat uneori la ritualurile Vechiului Testament, hotărîrea primului Consiliu de la Ierusalim arată că ei nu vedeau nici o valoare mîntuitoare în ele.

5. Charles E. Bradford, „What the Church Means to Me" (Ce înseamnă biserica pentru mine? (Adventist Review, 20 nov. 1986, pag. 15).

6. Comentariul Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , vol. 5, pag. 432.

7. Comentariul Biblic A. Z. Ş. ed. rev. , vol. 6, pag. 26, 38.

8. White, Testimonies, vol. 5, pag. 618.

9. Diakonos poate fi şi de genul masculin şi de cel feminin, deoarece în acest caz genul este determinat de context. Pentru că Fivi, care este „sora noastră", este de asemenea o diaconeasă, acest cuvînt poate fi feminin, chiar dacă se scrie ca un substantiv masculin.

10. „Diaconeasă". Dicţionar biblic, ed. rev. , pag. 277. În timpurile Noului Testament, termenul diakonos are o largă însemnătate. .El era încă folosit pentru a descrie pe toţi aceia care serveau în vreo slujbă oarecare în biserică. Pavel, deşi era un apostol, se prezenta adesea pe el (vezi 1 Cor. 3, 5; 2 Cor. 3, 6; 6, 4; 11, 23; Ef. 3, 7: Col. 1, 23) şi pe Timotei (vezi 1 Tim. 4, 6), ca fiind .diakonoi" (plural de la diakonos) - Comentariul Biblic A. Z. Ş. ed. rev. vol. 7, pag. 300. În aceste cazuri, cuvîntul a fost tradus cu „slujitor" sau „rob" în loc de „diacon".

Adventiştii de ziua a şaptea cred... Că biserica universală este compusă din toţi aceia care cred cu adevărat în Hristos. Dar, în zilele sfîrşitului, un timp de apostazie foarte răspîndit, o rămăşiţă a fost chemată să păzească poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Această rămăşiţă anunţă sosirea ceasului judecăţii, proclamînd mîntuirea prin Hristos şi vestind apropierea revenirii Sale. Această proclamare este simbolizată prin cei trei îngeri din Apocalipsa 14; ea coincide cu lucrarea judecăţii din ceruri şi are ca efect o lucrare de pocăinţă şi reformă pe pămînt. Fiecare credincios este chemat să participe personal la această lucrare mondială de mărturisire.

Rămăşiţa şi misiunea ei

Marele balaur roşu stă gata la pîndă. Deja el a doborît a treia parte din îngerii cerului (Apoc. 12, 4. 7-9). Acum, dacă reuşeşte să devoreze copilul ce stă gata să se nască, a cîştigat războiul. Femeia ce stă înaintea lui este învăluită în soare, cu luna sub picioare şi poartă o cunună cu douăsprezece stele. Copilul de parte bărbătească, căruia ea este gata să-i dea naştere, este destinat să conducă neamurile „cu un toiag de fier".

Balaurul se repede, dar eforturile lui de a ucide Copilul sînt zadarnice. În schimb, Copilul este „răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie". Înfuriat, balaurul îşi îndreaptă mînia împotriva mamei, căreia, în mod miraculos, i se dau aripi şi este dusă într-un loc îndepărtat, pregătit special de Dumnezeu, unde El o hrăneşte timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme, trei ani şi jumătate sau 1260 de zile profetice (Apoc. 12, 1-6. 13. 14). În profeţia Bibliei, o femeie curată, virtuoasă reprezintă biserica credincioasă a lui Dumnezeu. 1 O femeie înfăţişată ca fiind destrăbălată sau adulteră reprezintă poporul lui Dumnezeu apostaziat (Ezech. 16; Is. 57, 8; Ier. 31, 4. 5; Osea 1-3; Apoc. 17, 1- 5).

Balaurul, „şarpele cel vechi numit Diavolul sau Satana", aştepta ca să mănînce Copilul de parte bărbătească, mult aşteptatul Mesia, Isus Hristos. Satana, războindu-se împotriva lui Isus, vechiul său duşman, a folosit Imperiul roman ca instrument al său. Nimic, nici chiar moartea pe cruce nu L-a putut împiedica pe Isus de la misiunea Sa, ca Mîntuitor al omenirii. La cruce, Hristos a înfrînt pe Satana. Vorbind despre crucificare, Hristos a zis: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpînitorul lumii acesteia va fi aruncat afară" (Ioan 12, 31). Apocalipsul descrie imnul de biruinţă al cerului: „Acum a venit mîntuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpînirea Hristosului Lui; pentru că pîrîşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pîra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. De aceea bucuraţi-vă ceruri, şi voi care locuiţi în ceruri!" (Apoc. 12, 10-12). Expulzarea lui Satana din ceruri i-a restrîns lucrarea. Satana nu mai putea acum să acuze pe poporul lui Dumnezeu înaintea fiinţelor cereşti.

Dar, în timp ce cerul se bucura, pămîntul trebuia să primească avertizarea: „Vai de voi, pămînt şi mare! Căci diavolul s-a pogorît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme" (Apoc. 12, 12). Pentru a-şi descărca mînia, Satana a început persecutarea femeii, adică a bisericii (Apoc. 12, 13), care, deşi a suferit nespus de mult, a supravieţuit. Regiunile puţin populate ale pămîntului - „pustia" - au oferit refugiu pentru cei ce au rămas credincioşi lui Dumnezeu în timpul celor 1260 de zile profetice sau 1260 de ani literali (Apoc. 12, 14-16; vezi şi cap. 4, cu privire la principiul an - zi). 2 La sfîrşitul acestei experienţe a pustiei, poporul lui Dumnezeu a apărut ca răspuns la semnele revenirii pe curînd a lui Hristos. Ioan identifică acest grup credincios ca fiind „rămăşiţa. care ţin poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus Hristos" (Apoc. 12, 7). Diavolul urăşte în mod deosebit această rămăşiţă (Apoc. 12, 17). Cînd şi unde a avut loc această persecuţie? Cum a apărut? Cînd a început să apară biserica rămăşiţei? Care este misiunea ei? Răspunsul la aceste întrebări cere o examinare atît a Scripturilor, cît şi a istoriei.

Marea apostazie

Persecutarea bisericii creştine a fost declanşată la început de către Roma păgînă, apoi de către apostazia din propriile ei rînduri. Această apostazie n-a fost o surpriză - Ioan, Pavel şi Hristos au profetizat-o. În timpul ultimei Sale cuvîntări importante, Isus a avertizat pe ucenicii Săi de amăgirea ce avea să vină: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva", a spus El, „căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, vor face semne mari şi minuni, pînă acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi" (Mat. 24, 4. 24). Urmaşii Săi vor trăi o perioadă de mare necaz, dar vor supravieţui (Mat. 24, 21-22). Semne impresionante în natură vor marca sfîrşitul acestei persecuţii şi vor arăta apropiata revenire a lui Hristos (Mat. 24, 29. 32. 33). Pavel avertizează, de asemenea: „După plecarea mea se vor vîrî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor" (Fapte 20, 29. 30). Aceşti lupi vor duce biserica la apostazie sau „cădere".

Această apostazie trebuie să aibă loc mai înainte de revenirea lui Hristos, spunea Pavel. Aceasta era o certitudine aşa de categorică, încît faptul că ea nu avusese încă loc era un semn sigur că venirea lui Hristos nu era încă iminentă. "Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip", a spus el, „căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul (biserica) lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu" (2 Tes. 2, 3. 4).

Chiar în timpul lui Pavel, această apostazie era deja la lucru într-un mod limitat. Metoda ei de lucru era satanică, „cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii" (2 Tes. 2, 9-10). Mai înainte de sfîrşitul primului secol, Ioan declara că „în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi". În adevăr, a spus el, acesta este „duhul lui Antihrist... El chiar este în lume acum" (1 Ioan 4, 1. 3). Cum a apărut acest sistem apostat?

Ridicarea „omului păcatului".

Cum biserica a părăsit „dragostea dintîi" (Apoc. 2, 4), ea şi-a pierdut puritatea doctrinei, standardul ei înalt de comportare personală şi legătura invizibilă a unităţii date de Duhul Sfînt. În închinare, formalismul a înlocuit simplitatea. Popularitatea şi puterea personală au ajuns din ce în ce mai mult să determine alegerea conducătorilor care şi-au asumat, pentru început, o mai mare autoritate înăuntrul bisericii locale, apoi au căutat să extindă autoritatea lor asupra bisericilor învecinate. „Administrarea bisericii locale sub călăuzirea Duhului Sfînt a cedat în cele din urmă locul autorităţii eclesiastice, aşezate în mîinile unui singur oficial, episcopul, căruia fiecare membru al bisericii îi era personal supus şi singurul prin care el avea acces la mîntuire. Ca urmare, conducerea a căutat numai să conducă biserica, în loc de a-i sluji, şi ’cel mai mare’ nu mai era deloc acela care se considera ’slujitorul tuturor’. În acest fel, în mod treptat, s-a dezvoltat conceptul unei ierarhii preoţeşti ce s-a interpus între individ şi Domnul său". 3

În timp ce importanţa individului şi a bisericii locale se deteriora, episcopul Romei a apărut ca puterea supremă în creştinătate. Cu ajutorul împăratului, acest cel mai înalt episcop sau papă4 a fost recunoscut ca fiind capul vizibil al bisericii universale, investit cu autoritate supremă asupra tuturor conducătorilor bisericii din lumea întreagă. Sub conducerea papalităţii, 5 biserica creştină s-a afundat într-o profundă apostazie. Popularitatea crescîndă a bisericii a accelerat declinul ei. Coborîrea standardului a făcut ca cei neconvertiţi să se simtă în pace în biserică. Mulţimile, cunoscînd foarte puţin despre adevăratul creştinism, s-au alăturat bisericii numai cu numele, aducînd cu ei învăţătura lor păgînă - chipurile, modul de închinare, ceremoniile, sărbătorile şi simbolismul.

Aceste compromisuri între păgînism şi creştinism au dus la formarea „omului păcatului" - un gigantic sistem al falsei religii, un amestec de adevăr şi erezie. Profeţia din 2 Tesaloniceni 2 nu condamnă persoane luate în mod individual, ci prezintă sistemul religios răspunzător pentru marea apostazie. Mulţi credincioşi dinăuntrul acestui sistem aparţin totuşi bisericii universale a lui Dumnezeu, pentru că ei trăiesc în armonie cu toată lumina pe care o au.

Biserica ce suferă.

Odată cu declinul spiritualităţii, biserica Romei a dezvoltat un profil mai mult secular, avînd legături strînse cu autoritatea imperială. Biserica şi statul erau unite într-o alianţă nesfîntă. În clasica sa lucrare „Cetatea lui Dumnezeu, " Augustin, unul dintre cei mai influenţi părinţi ai bisericii, prezintă idealul catolic al unei biserici universale, ce controlează un stat universal. Gîndirea lui Augustin a pus temelia teologiei papale medievale. În anul 533 d. Hr. , într-o scrisoare cuprinsă în codul lui Justinian, împăratul Justinian declară pe episcopul Romei ca fiind capul sau conducătorul tuturor bisericilor. 6 El recunoaşte, de asemenea, influenţa papei în eliminarea ereticilor. 7

Cînd Belizarie, generalul lui Justinian, a eliberat Roma în anul 538 d. Hr. , episcopul Romei a fost eliberat de sub controlul ostrogoţilor, al căror arianism a avut ca rezultat restrîngerea dezvoltării bisericii catolice. Acum, episcopul putea să-şi exercite prerogativele ce i-au fost atribuite prin decretul lui Justinian din 533 d. Hr. ; el putea să extindă autoritatea „Sfîntului Scaun". Astfel au început cei 1260 de ani de persecuţie, aşa cum a prevăzut profeţia biblică (Dan. 7, 25; Apoc. 12, 6. 14; 13, 5-7). În mod tragic, biserica, ajutată de stat, a încercat să impună decretele şi învăţăturile ei tuturor creştinilor. Mulţi şi-au abandonat credinţa de teama persecuţiei, în timp ce aceia care au rămas credincioşi învăţăturilor Sfintelor Scripturi au îndurat o dură persecuţie. Lumea creştină a devenit un cîmp de bătaie. Mulţi au fost întemniţaţi sau executaţi în numele lui Dumnezeu! În timpul celor 1260 de ani de persecuţie, milioane de credincioşi statornici au îndurat mari suferinţe şi mulţi au plătit cu viaţa credincioşia lor faţă de Isus Hristos. 8

Fiecare picătură de sînge vărsată punea o pată pe numele lui Dumnezeu şi al lui Isus Hristos. Nimic n-a făcut mai mult rău cauzei creştinismului decît această nemiloasă persecuţie. Aceste acţiuni ale bisericii au viciat în mod grosolan imaginea lui Dumnezeu; împreună cu doctrina purgatoriului şi a chinurilor veşnice au făcut pe mulţi să respingă în totul creştinismul. Cu mult înainte de Reformaţiune, voci din mijlocul bisericii catolice au protestat împotriva uciderii fără milă a oponenţilor ei, a pretenţiilor ei arogante şi a corupţiei demoralizante. Lipsa de bunăvoinţă a bisericii faţă de reformă a dat naştere la Reformaţiunea protestantă din secolul al şaisprezecelea. Succesul ei a fost o mare lovitură dată autorităţii şi prestigiului bisericii Romei. Prin Contrareformaţiune, papalitatea a dus o luptă sîngeroasă pentru a zdrobi Reformaţiunea, dar, ea a pierdut bătălia împotriva forţelor ce se luptau pentru libertatea civilă şi religioasă.

În cele din urmă, în 1798, 1260 de ani după 538 d. Hr. , biserica romanocatolică a primit lovitura de moarte (Apoc. 13, 3). 9 Victoriile spectaculoase ale armatelor lui Napoleon în Italia au aşezat pe papă la dispoziţia guvernului revoluţionar francez, care considera religia romană ca fiind vrăjmaşul de neîmpăcat al republicii. Guvernul francez a cerut lui Napoleon să ia pe papa prizonier. La ordinele sale, generalul Berthier a intrat în Roma şi a proclamat sfîrşitul dominaţiei politice a papalităţii. Luînd pe papa captiv, Berthier l-a dus în Franţa, unde a şi murit în exil. 10 Răsturnarea papalităţii a fost punctul culminant al unei lungi serii de evenimente, legate de declinul ei progresiv. Acest eveniment marchează sfîrşitul perioadei profetice de 1260 de ani. Mulţi protestanţi interpretează acest eveniment ca o împlinire a profeţiei. 11

Reformaţiunea

Învăţăturile nescripturistice bazate pe tradiţie, necontenita şi nemiloasa persecutare a dizidenţilor, corupţia şi declinul spiritual al multor clerici s-au aflat printre factorii majori ce au determinat pe oameni să-şi înalţe glasul pentru reforme în cadrul bisericii organizate.

Aspecte doctrinale.

Iată unele exemple ale învăţăturilor nebiblice, care au ajutat să urgenteze Reformaţiunea Protestantă şi care separă încă pe protestanţi de romano-catolici.

1. Capul bisericii de pe pămînt este vicarul lui Hristos.

Această doctrină pretinde că numai episcopul Romei este vicarul sau reprezentantul lui Hristos pe pămînt şi capul vizibil al bisericii. În contrast cu concepţia biblică cu privire la conducerea bisericii (vezi cap. 11 al acestei cărţi), această învăţătură a fost întemeiată pe susţinerea că Hristos l-a făcut pe Petru capul vizibil al bisericii şi că papa este succesorul lui Petru. 12

2. Infailibilitatea bisericii şi a capului său

. Învăţătura ce a contribuit cel mai puternic la prestigiul şi influenţa bisericii Romei a fost aceea a infailibilităţii ei. Biserica pretinde că ea n-a greşit niciodată şi nici nu va greşi. Ea fundamentează această învăţătură pe următorul raţionament, care nu are nici un sprijin biblic: Pentru că biserica este de origine divină, unul dintre atributele ei inerente este infailibilitatea. Pe lîngă aceasta, pentru că Dumnezeu a intenţionat ca prin această biserică divină să conducă pe toţi oamenii de bine spre ceruri, ea trebuie să fie infailibilă în învăţarea credinţei şi a moralei. 13 Hristos, deci, o va păzi de orice erezie prin puterea Duhului Sfînt. Corolarul logic, care neagă corupţia de bază a neamului omenesc, este acela că şi conducătorul bisericii trebuie să fie, de asemenea, infailibil. 14 În consecinţă, literatura catolică pretinde prerogative divine pentru conducătorul ei. 15

3. Eclipsarea slujbei de Mare Preot Mijlocitor a Domnului Hristos.

Pe măsură ce influenţa bisericii Romei a crescut, atenţia credincioşilor a fost îndepărtată de la lucrarea continuă de mijlocire a Domnului Hristos ca Mare Preot în ceruri - antitipul jertfelor zilnice ce se aduceau continuu în cadrul serviciilor din sanctuarul Vechiului Testament - şi îndreptată spre o preoţie pămîntească şi spre conducătorul ei din Roma. În loc să se încreadă în Hristos pentru iertarea păcatelor şi mîntuirea veşnică, credincioşii şi-au pus credinţa lor în papi, preoţi şi prelaţi. În contradicţie cu învăţătura Noului Testament cu privire la preoţia tuturor credincioşilor, slujba clericilor, de acordare a iertării, era acum privită ca vitală pentru mîntuire.

Lucrarea preoţească a lui Hristos în ceruri, unde El aplică continuu rezultatele salvatoare ale jertfei Sale ispăşitoare credincioşilor pocăiţi, a fost practic negată atunci cînd biserica a înlocuit Cina Domnului cu mesa (liturghia). Spre deosebire de Cină - un serviciu pe care l-a instituit Isus pentru a comemora moartea Sa şi pentru a prefigura Împărăţia Sa ce stă să vină - biserica catolică pretinde că mesa este jertfa fără vărsare de sînge, de către un preot omenesc, a lui Hristos, adusă lui Dumnezeu. Pentru că Hristos este jertfit din nou, aşa cum El a fost adus jertfă pe Golgota, mesa a fost considerată ca aducînd un har deosebit atît credincioşilor, cît şi celor morţi. 16

Ignorînd Scripturile, cunoscînd numai mesa condusă de o preoţie omenească, mulţimile au pierdut binecuvîntarea accesului direct la Mijlocitorul nostru Isus Hristos. Astfel că făgăduinţa şi invitaţia: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie" (Evrei 4, 16) a fost ştearsă.

4. Natura meritorie a faptelor bune.

Părerea predominantă că o persoană care face fapte bune poate obţine meritul vital pentru mîntuire şi că nu putem fi mîntuiţi prin credinţă<%18> contrazice învăţătura Noului Testament. Biserica catolică învaţă că faptele bune, care sînt rezultatul harului revărsat în inima păcătosului, sînt meritorii, ceea ce înseamnă că ele dau individului dreptul de a pretinde în mod just mîntuirea. De fapt, cineva poate face mai multe fapte bune decît ar fi necesare pentru mîntuire - cum a fost în cazul sfinţilor - şi în acest fel acumulează merite în plus. Acest surplus de merite poate fi folosit în folosul altora. Pentru că biserica susţine că păcătoşii au fost îndreptăţiţi pe baza neprihănirii revărsate în inimile lor, faptele bune joacă un rol important în îndreptăţire. Faptele meritorii au, de asemenea, un rol important în doctrina cu privire la purgatoriu, care susţine că aceia care nu sînt în mod desăvîrşit curaţi trebuie să suporte o pedeapsă temporară în vederea curăţirii de păcatele lor în purgatoriu, mai înainte de a intra în bucuria cerului. Prin rugăciunile şi faptele lor bune, credincioşii cei vii pot să scurteze durata şi intensitatea suferinţelor celor din purgatoriu.

5. Doctrina penitenţei şi a indulgenţelor.

Penitenţa este sacramentul prin care creştinii pot obţine iertarea de păcatele comise după botez. Această iertare a păcatelor este realizată prin iertarea acordată de un preot, dar, mai înainte, creştinii trebuie să-şi cerceteze conştiinţa, să se pocăiască de păcatele lor şi să hotărască să nu mai păcătuiască niciodată împotriva lui Dumnezeu. Apoi, ei trebuie să-şi mărturisească păcatele unui preot şi să execute o penitenţă - unele sarcini prescrise de preot. Cu toate acestea, penitenţa nu eliberează în totul pe păcătoşi. Ei încă mai au de suportat o pedeapsă temporară, fie în această viaţă, fie în purgatoriu. Pentru a se îngriji de această pedeapsă, biserica a instituit indulgenţele, care oferă eliberarea de pedeapsa temporară ce a rămas de executat, datorită păcatului săvîrşit, după ce vinovatul a fost absolvit de vina sa. Indulgenţele, de care pot beneficia atît cei vii, cît şi cei din purgatoriu, au fost acordate cu condiţia penitenţei şi aducerii la îndeplinire a unor fapte bune, prescrise adesea sub forma unei plăţi în bani făcute bisericii. Plusul de merite ale martirilor, sfinţilor, apostolilor şi în mod deosebit ale lui Isus Hristos şi ale Mariei a fost acela care a făcut posibil indulgenţele. Meritele au fost depozitate în „Comoara meritelor" şi erau transferabile asupra celor credincioşi ale căror conturi erau deficitare. Papa, ca pretins succesor al lui Petru, avea sub control cheile acestei comori şi putea elibera pe oameni de pedeapsa temporară, acordîndu-le credit din această comoară. 17

6. Autoritatea finală o are biserica.

De-a lungul veacurilor, biserica de stat a adoptat multe credinţe păgîne, zile sfinte şi simboluri. Cînd vocile s-au ridicat împotriva acestor fapte abominabile, biserica Romei şi-a asumat rolul de a fi singura care poate interpreta Biblia. Biserica şi nu Biblia a devenit autoritatea finală. Biserica susţine că există două izvoare ale adevărului divin: (1) Sfînta Scriptură şi (2) tradiţia catolică, ce constă în scrieri ale Părinţilor bisericii, decretele conciliilor bisericeşti, crezurile aprobate, cum şi ceremoniile bisericii. Ori de cîte ori învăţăturile bisericii erau sprijinite de tradiţie şi nu de Scriptură, tradiţia avea prioritate. Credincioşii de rînd nu aveau autoritatea să interpreteze învăţăturile pe care Dumnezeu le-a descoperit în Scriptură. Această autoritate o are numai biserica catolică. 18

Zorii unei zile noi.

În secolul al paisprezecelea, John Wycliffe a chemat la o reformaţiune în biserică nu numai în Anglia, ci în toată creştinătatea. Într-un timp, cînd existau puţine exemplare ale Bibliei, el a dat prima traducere a întregii Biblii în limba engleză. Învăţăturile lui despre mîntuirea numai prin credinţa în Hristos şi că numai Scripturile erau infailibile au pus temelia Reformaţiunii protestante. Ca luceafăr al Reformaţiunii, el a încercat să elibereze biserica lui Hristos de legăturile păgînismului, care o înlănţuiau în ignoranţă. El a inaugurat o mişcare ce avea să elibereze minţile oamenilor şi naţiuni întregi din ghearele ereziilor religioase. Scrierile lui Wycliffe au mişcat sufletul lui Hus, Ieronim, Luther şi ale multor altora. Martin Luther - iute, impulsiv, intransigent - a fost poate cea mai puternică personalitate a Reformaţiunii. Mai mult decît oricare alt om, el a condus pe oameni înapoi la Scripturi şi la marele adevăr al Evangheliei - îndreptăţirea prin credinţă - ridicîndu-se împotriva mîntuirii prin fapte.

Declarînd că cei credincioşi nu trebuie să primească o altă autoritate decît aceea a Scripturilor, Luther a îndreptat ochii oamenilor în sus, de la faptele oamenilor, preoţi şi penitenţă, la Hristos, ca singurul lor Mijlocitor şi Mîntuitor. „Este imposibil", spunea el, „ca prin fapte omeneşti să uşurăm vinovăţia păcătuirii sau să evităm pedeapsa ei. Numai pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Hristos îi pot salva pe păcătoşi. Pentru că acesta este un dar ce se dă fără plată, harul Său nu poate fi cumpărat. Deci, oamenii pot avea nădejde nu datorită indulgenţelor, ci datorită sîngelui vărsat al Răscumpărătorului crucificat. Asemenea unei expediţii arheologice, care găseşte comori îngropate sub resturile acumulate în decursul veacurilor, Reformaţiunea a redescoperit adevăruri de mult uitate. Îndreptăţirea prin credinţă, marele principiu al Evangheliei, a fost redescoperită, ca şi o nouă apreciere a sacrificiului ispăşitor al lui Isus Hristos, adus odată pentru totdeauna, cum şi preoţia Sa mijlocitoare în totul îndestulătoare. Multe învăţături nebiblice, ca de exemplu rugăciunile pentru cei morţi, venerarea sfinţilor şi a moaştelor, celebrarea mesei, adorarea Mariei, purgatoriul, penitenţa, apa sfinţită, celibatul preoţilor, rozariile, inchiziţia, transsubstanţiaţiunea, ungerea în cazuri extreme şi dependenţa de tradiţie au fost respinse şi abandonate. Reformatorii protestanţi au fost aproape unanimi în identificarea sistemului papal cu „omul păcatului", „taina nelegiuirii" şi „cornul cel mic" din Daniel, entitate ce avea să persecute pe adevăratul popor al lui Dumnezeu în timpul celor 1260 de ani din Apocalips 12, 6. 14 şi 13, 5 mai înainte de a doua venire. 19 Doctrina “Biblia şi numai Biblia" ca normă a credinţei şi moralei a devenit o doctrină de bază a protestantismului. Reformatorii au considerat toate tradiţiile omeneşti ca fiind supuse autorităţii finale şi superioare a Scripturilor. În materie de credinţă religioasă, nici o autoritate - fie ea papa, conciliile, părinţii bisericii, regii sau învăţaţii - nu trebuie să dirijeze conştiinţa. În adevăr, lumea creştină a început să se trezească din somnul ei şi, în cele din urmă, în multe ţări a fost proclamată libertatea religioasă.

Reformaţiunea întreruptă

Reformaţiunea bisericii creştine nu trebuia să se sfîrşească în secolul al şaisprezecelea. Reformatorii au realizat mult, dar nu au redescoperit toată lumina pierdută în timpul apostaziei. Ei au scos creştinismul dintr-un întuneric total, dar el a rămas încă în umbră. În timp ce au sfărîmat mîna de fier a bisericii medievale, au dat lumii Biblia şi au restabilit baza Evangheliei, ei au dat greş în a descoperi alte adevăruri importante. Botezul prin scufundare, nemurirea ca un dar acordat de Hristos la învierea celor drepţi, ziua a şaptea ca Sabatul biblic, precum şi alte adevăruri (vezi cap. 7, 14, 19 şi 25 ale acestei cărţi) erau încă pierdute în umbră. Dar, în loc de a duce Reformaţiunea mai departe, succesorii ei au consolidat realizările ei. Ei şi-au concentrat atenţia asupra cuvintelor şi opiniilor reformatorilor în loc de a se îndrepta asupra Scripturii. Cîţiva au descoperit noi adevăruri, dar majoritatea au refuzat să înainteze dincolo de ceea ce au crezut primii reformatori. În consecinţă, credinţa protestantă a degenerat în formalism şi scolasticism, iar ereziile ce ar fi trebuit înlăturate au fost în- tronate. Flacăra Reformaţiunii a început în mod treptat să se stingă şi bisericile protestante au devenit reci, formale, avînd nevoie de reformă.

Perioada post-Reformaţiunii fremăta de activitate teologică, dar s-a realizat puţin progres spiritual. Frederic W. Farrar scria că, în această perioadă, „libertatea a fost schimbată pentru robie; principiile universale, pentru elemente sărăcăcioase; adevăr pentru dogmatism, independenţă pentru tradiţie; religie pentru sistem. Un respect viu faţă de Scriptură a fost înlocuit cu o teorie moartă despre inspiraţie. Ortodoxia adevărată a cedat locul unei uniformităţi de fier şi gîndirea vie, unei dialectici a polemicii". 20 Şi, cu toate că „Reformaţiunea frînsese sceptrul de plumb al vechiului scolasticism", bisericile protestante au introdus „un nou scolasticism al cărui toiag a fost de fier". 21 Robert M. Grant a considerat acest nou scolasticism a fi „tot aşa de rigid ca orice construcţie teologică medievală". 22 Protestanţii „în mod practic s-au legat singuri prin limitele mărturisirilor lor în vigoare". 23 Au izbucnit controverse. „Nu a fost niciodată o epocă în care oamenii să fie atît de mult ocupaţi cu descoperirea reciprocă de erezii sau în care să se eticheteze unii pe alţii cu atît de multe nume de ocară. " 24 Astfel, vestea cea bună a devenit un război al cuvintelor. „Scripturile nu mai vorbeau deloc inimii, ci numai intelectului critic. " 25 „Dogmele erau corecte (ortodoxe), dar spiritualitatea era stinsă. Teologia a fost triumfătoare, dar dragostea a fost înăbuşită. " 26

Rămăşiţa

În ciuda apostaziei şi necazurilor din cei 1260 de ani, unii credincioşi au continuat să reflecte curăţia bisericii apostolice. Cînd cei 1260 de ani de opresiune s-au încheiat în 1798 d. Hr. , balaurul nu reuşise să nimicească tot poporul credincios al lui Dumnezeu. Împotriva acestora, Satana a continuat să-şi îndrepte eforturile lui nimicitoare. Ioan spunea: „Şi balaurul, mîniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos" (Apoc. 12, 17).

Ce este rămăşiţa?

În descrierea luptei balaurului cu femeia şi descendenţii ei, Ioan a folosit expresia „rămăşiţa seminţei ei" (Apoc. 12, 17). Această expresie înseamnă „cei ce rămîn". Biblia înfăţişează rămăşiţa ca un mic grup al poporului lui Dumnezeu care, prin nenorociri, războaie şi apostazie, rămîn credincioşi faţă de Dumnezeu. Această rămăşiţă credincioasă a fost rădăcina pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a extinde biserica Sa vizibilă pe pămînt (2 Cron. 30, 6; Ezra 9, 14- 15; Is. 10, 20-22; Ier. 42, 2; Ezech. 6, 8; 14, 22). Dumnezeu a însărcinat rămăşiţa să vestească slava Sa şi să conducă poporul Său răspîndit în toată lumea spre „Ierusalim, muntele Său cel sfînt", spre „Muntele Sion" (Is. 37, 31. 32; 66, 20; cf. Apoc. 14, 1). Despre aceştia, adunaţi astfel, Sfînta Scriptură declară că „urmează pe Miel, oriunde merge El" (Apoc. 14, 4). Apocalipsa 12, 17 conţine o descriere a ultimei rămăşiţe din linia aleşilor lui Dumnezeu, a credincioşilor loiali - martorii Săi credincioşi din zilele din urmă, mai înainte de a doua venire a lui Hristos. Care sînt caracteristicile rămăşiţei?

Caracteristicile rămăşiţei.

Rămăşiţa din timpul sfîrşitului nu trebuie să fie confundată cu uşurinţă. Ioan descrie acest grup în termeni specifici. Apărînd după 1260 de ani de persecuţie, ea este compusă din aceia „care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos" (Apocalipsa 12, 17). Ei au răspunderea de a vesti, chiar înaintea revenirii lui Hristos avertizarea finală a lui Dumnezeu, adresată lumii întregi, întreita solie îngerească din Apocalipsa 14 (Apoc. 14, 6-12). Aceste solii conţin o descriere a rămăşiţei, căci ei sînt aceia „care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus" (Apoc. 14, 12). Să analizăm mai îndeaproape fiecare din aceste caracteristici.

1. Credinţa lui Isus.

Rămăşiţa poporului lui Dumnezeu este caracterizată printr-o credinţă asemănătoare aceleia pe care a avut-o Isus. Ei reflectă încrederea nezdruncinată a lui Isus în Dumnezeu şi în autoritatea Scripturilor. Ei cred că Isus Hristos este Mesia cel profetizat, Fiul lui Dumnezeu, care a venit ca Mîntuitor al lumii. Credinţa lor cuprinde toate adevărurile Bibliei - acelea pe care Hristos le-a crezut şi le-a învăţat. Rămăşiţa lui Dumnezeu, deci, va proclama Evanghelia cea veşnică a mîntuirii prin credinţa în Hristos. Ei vor avertiza lumea că ceasul judecăţii a sosit şi vor pregăti şi pe alţii să întîmpine pe Domnul lor, ce va veni în curînd. Ei vor fi angajaţi într-o lucrare mondială, pentru a încheia mărturia divină adresată omenirii (Apoc. 14, 6-7; 10, 11; Mat. 24, 14).

2. Poruncile lui Dumnezeu.

Credinţa adevărată în Isus dă rămăşiţei sarcina de a urma exemplul Său: .Cine zice că rămîne în El", spunea Ioan, „trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus" (1 Ioan 2, 6). Deoarece Isus a păzit poruncile Tatălui Său ei vor păzi, de asemenea, poruncile lui Dumnezeu (Ioan 15, 10). În mod deosebit, deoarece ei formează rămăşiţa, acţiunile lor trebuie să se armonizeze cu mărturia lor; altfel, aceasta este fără valoare. Isus a spus: „Nu orişicine-Mi zice: ’Doamne, Doamne’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri" (Mat. 7, 21). Prin puterea dată lor de Hristos, ei ascultă de cerinţele lui Dumnezeu, inclusiv toate Cele Zece Porunci, Legea Morală de neschimbat a lui Dumnezeu (Ex. 20, 1-17; Mat. 5, 17-19; 19, 17; Filip. 4, 13).

3. Mărturia lui Isus.

Ioan defineşte „mărturia lui Isus" ca fiind „duhul (spiritul) proorociei" (Apoc. 19, 10). Rămăşiţa va fi călăuzită de mărturia lui Isus, transmisă prin darul profetic. Acest dar al Spiritului avea să funcţioneze în mod continuu în decursul întregii istorii a bisericii, pînă cînd „vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos" (Ef. 4, 13). Ea este, deci, una din caracteristicile principale ale rămăşiţei. O astfel de călăuzire profetică face din rămăşiţă un popor al profeţiei, care proclamă o solie profetică. Ei vor înţelege profeţia şi vor învăţa pe alţii. Descoperirea adevărului ce ajunge la rămăşiţă îi va ajuta să-şi aducă la îndeplinire misiunea lor de pregătire a lumii pentru revenirea lui Hristos.

Apariţia rămăşiţei în timpul zilelor din urmă.

Biblia arată că rămăşiţa apare pe scena lumii după timpul marii strîmtorări (persecuţii) (Apoc. 12, 14-17). Evenimentele cutremurătoare ale revoluţiei franceze, care s-au soldat cu captivitatea papei la sfîrşitul perioadei celor 1260 de ani (1798 d. Hr. ) şi împlinirea celor trei mari semne cosmice - în care pămîntul, soarele, luna şi stelele mărturisesc despre iminenta revenire a lui Hristos (vezi cap. 24 al acestei cărţi) - au dus la o mare reînviorare a studierii profeţiei. Are loc o aşteptare foarte răspîndită a apropiatei reveniri a lui Hristos. În lumea întreagă, mulţi creştini recunosc că a sosit “timpul sfîrşitului" (Daniel 12, 4). 27 Împlinirea profeţiilor biblice, în timpul celei de a doua părţi a secolului al optsprezecelea şi primei părţi a secolului al nouăsprezecelea, a dat naştere la o puternică mişcare interconfesională, bazată pe nădejdea celei de a doua veniri. În fiecare biserică puteau fi găsiţi credincioşi în apropiata revenire a lui Hristos, rugîndu-se cu toţii, lucrînd şi aşteptînd momentul culminant al tuturor veacurilor.

Nădejdea adventă a adus un profund spirit de unitate între aderenţii ei şi mulţi s-au strîns laolaltă pentru a avertiza lumea despre revenirea în curînd a Domnului Hristos. Mişcarea adventă a fost realmente o mişcare biblică interconfesională, bazată pe Cuvîntul lui Dumnezeu şi speranţa adventă. Cu cît studiau mai mult Biblia, cu atît deveneau mai convinşi că Dumnezeu a chemat o rămăşiţă care să continue reforma bisericii creştine ce stagnase. Ei înşişi trăiseră absenţa adevăratului spirit al reformei în bisericile lor şi cunoscuseră lipsa de interes în studierea şi pregătirea pentru a doua venire. Studierea de către ei a Bibliei le-a descoperit faptul că încercările şi dezamăgirile prin care Dumnezeu a îngăduit ca ei să treacă au constituit o profundă şi purificatoare experienţă - care i-a adus alături ca rămăşiţă a lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a însărcinat să continue Reformaţiunea care adusese atîta bucurie şi putere bisericii. Cu mulţumire şi umilinţă, ei au acceptat misiunea lor, conştienţi fiind de faptul că însărcinarea lui Dumnezeu nu le-a fost adresată datorită unei inerente superiorităţi şi că numai prin mila şi puterea lui Hristos puteau să aibă succes.

Misiunea rămăşiţei

Profeţiile din cartea Apocalipsei prezintă în mod clar misiunea rămăşiţei. Întreita solie îngerească din Apocalipsa 14, 6-12 face cunoscută vestirea de către rămăşiţă a ceea ce va aduce o restaurare totală şi finală a adevărului Evangheliei. 28 Aceste trei solii cuprind răspunsurile lui Dumnezeu la copleşitoarea înşelăciune satanică ce inundă lumea chiar înainte de revenirea lui Hristos (Apoc. 13, 3. 8. 14-16). Imediat după ultimul apel al lui Dumnezeu adresat lumii, Hristos va reveni pentru a strînge secerişul (Apoc. 14, 14-20).

Prima solie îngerească.

„Apoi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pămîntului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: ’Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pămîntul, marea şi izvoarele apelor’. (Apoc. 14, 6-7). Primul înger simbolizează rămăşiţa lui Dumnezeu, ducînd lumii Evanghelia cea veşnică. Această Evanghelie este aceeaşi veste bună a infinitei iubiri a lui Dumnezeu, pe care profeţii din vechime şi apostolii au vestit-o (Evr. 4, 2). Rămăşiţa nu prezintă o Evanghelie diferită; avînd în vedere judecata, ei reafirmă Evanghelia cea veşnică şi că păcătoşii pot fi îndreptăţiţi prin credinţă şi pot primi neprihănirea lui Hristos. Această solie cheamă lumea la pocăinţă. Ea îi somează pe toţi să “se teamă" sau să „venereze" pe Dumnezeu şi să-I dea „slavă" sau cinste. Noi am fost creaţi pentru acest scop şi noi putem să dăm slavă lui Dumnezeu prin cuvintele şi faptele noastre. „Prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit, ca să aduceţi multă roadă" (Ioan 15, 8).

Ioan a profetizat că mişcarea care pregăteşte lumea pentru revenirea lui Hristos va pune un nou accent pe preocuparea Bibliei de glorificare a lui Dumnezeu. Ca niciodată pînă acum, ea va prezenta apelul Noului Testament pentru o administrare sacră a vieţii noastre. „Trupul vostru este Templul Duhului Sfînt". Noi nu avem un drept exclusiv asupra puterilor noastre fizice, morale şi spirituale; Hristos a cumpărat acestea cu sîngele Său la Golgota. „Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sînt ale lui Dumnezeu" (1 Cor. 6, 19-20). „Deci, fie că mîncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu" (1 Cor. 10, 31). Faptul că „ceasul judecăţii Sale" a sosit dă un sens de urgenţă chemării pocăinţei (vezi cap. 23 al acestei cărţi). În Apoc. 14, 7, cuvîntul judecată este traducerea cuvîntului grec krisis, actul judecăţii în sine şi nu sentinţa judecăţii (krima). El se referă la întreg procesul judecăţii, inclusiv înfăţişarea oamenilor înaintea barei divine de judecată, cercetarea rapoartelor vieţii, verdictul de achitare sau condamnare, cum şi acordarea vieţii veşnice sau rostirea sentinţei de moarte (vezi Mat. 16, 27; Rom. 6, 23; Apoc. 22, 12). Solia ceasului judecăţii vesteşte, de asemenea, judecata lui Dumnezeu asupra întregii apostazii (Dan. 7, 9-11, 26; Apoc. 17, 18). Solia ceasului judecăţii arată în mod deosebit asupra timpului cînd, ca o ultimă fază a slujbei lui de Mare Preot în Sanctuarul ceresc, Hristos va începe lucrarea Sa de judecată. Această solie cheamă, de asemenea, pe toţi să se închine Creatorului. Chemarea lui Dumnezeu la închinare trebuie văzută în contrast cu chemarea de a te închina fiarei şi chipului ei (Apoc. 13, 3. 8. 15). În curînd, fiecare va trebui să aleagă între adevărata şi falsa închinare - între a te închina lui Dumnezeu, potrivit cu condiţiile Lui, (neprihănirea prin credinţă) şi a te închina Lui, potrivit cu condiţiile noastre (neprihănirea prin fapte). Poruncindu-ne: „Închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pămîntul, marea şi izvoarele apelor" (Apoc. 14, 7; cf. Ex. 20, 11), acest mesaj atrage atenţia asupra poruncii a patra. Ea conduce pe oameni la adevărata adorare a Creatorului, o experienţă ce cuprinde cinstirea monumentului comemorativ al creaţiunii Sale, Sabatul zilei a şaptea a Domnului, pe care El l-a instituit la creaţiune şi l-a confirmat în Cele Zece Porunci. Prima solie îngerească, deci, cheamă la restaurarea adevăratei închinări, prezentînd înaintea lumii pe Hristos, Creatorul şi Domnul Sabatului biblic. Acesta este semnul creaţiunii lui Dumnezeu - un semn neglijat de marea majoritate a fiinţelor create de El.

În mod providenţial, vestirea acestei solii, ce atrage atenţia asupra lui Dumnezeu- Creatorul, a început în perioada istorică în care filozofia evoluţionistă a primit un sprijin puternic prin publicarea lucrării lui Charles Darwin, „Originea speciilor" (1859). Predicarea primei solii îngereşti constituie cel mai puternic bastion împotriva înaintării teoriei evoluţioniste. În final, acest apel implică restabilirea onoarei Legii celei sfinte a lui Dumnezeu, care a fost călcată în picioare de către „omul fărădelegii" (2 Tes. 2, 3). Numai atunci cînd adevărata închinare este restaurată şi credincioşii trăiesc principiile Împărăţiei lui Dumnezeu, Dumnezeu poate să fie glorificat.

A doua solie îngerească.

“A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare", care a adăpat toate neamurile din cu vinul mîniei curviei ei (Apoc. 14, 8). De la începuturile istoriei, cetatea Babilonului a simbolizat sfidarea lui Dumnezeu. Turnul ei a fost un monument al apostaziei şi un centru al răzvrătirii (Gen. 11, 1-9). Lucifer (Satana) a fost împăratul ei invizibil (Is. 14, 4. 12-14) şi el dorea să facă Babilonul instrumentul planului său de conducere a neamului omenesc. În întreaga Biblie, lupta dintre cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul, şi cetatea lui Satana, Babilonul, ilustrează conflictul dintre bine şi rău. În timpul primelor veacuri ale erai creştine, cînd romanii oprimau atît pe iudei cît şi pe creştini, literatura iudaică şi creştină se referea la cetatea Romei ca fiind Babilon. 29 Mulţi cred că Petru a folosit Babilonul ca un pseudonim pentru Roma (1 Petru 5, 13). Datorită apostaziei şi persecuţiei declarate de ea, majoritatea protestanţilor perioadei Reformaţiunii şi post-Reformaţiunii s-au referit la biserica Romei ca la Babilonul spiritual (Apoc. 17), vrăjmaşul poporului lui Dumnezeu. 30

În Apocalipsa, Babilon se referă la femeia desfrînată, mama desfrînatelor şi la fiicele ei necurate (Apocalipsa 17, 5). El simbolizează toate organizaţiile religioase apostate şi pe conducătorii lor, deşi el se referă în mod deosebit la marea alianţă religioasă apostată dintre fiară şi chipul ei, care va aduce criza finală descrisă în Apocalipsa 13, 15-17. A doua solie îngerească descoperă natura universală a apostaziei babiloniene şi a puterii ei de constrîngere, spunînd că a „adăpat toate neamurile din vinul mîniei desfrînării ei". “Vinul" Babilonului reprezintă învăţăturile ei eretice. Babilonul va face presiuni asupra puterii statului, pentru a impune în mod universal falsele ei învăţături şi decrete religioase. „Desfrînarea" menţionată reprezintă relaţiile nelegitime dintre Babilon şi naţiuni - dintre biserica apostată şi puterea civilă. Biserica trebuie să se căsătorească cu Domnul ei; dar căutînd în schimb sprijinul statului, ea părăseşte pe soţul ei şi comite adulter spiritual (conf. Ezech. 16, 15; Iacov 4, 4). Această legătură nelegitimă sfîrşeşte în tragedie. Ioan îi vede pe locuitorii pămîntului „bînd" din falsele învăţături şi Babilonul însuşi este îmbătat „de sîngele sfinţilor şi de sîngele mucenicilor lui Isus", care au refuzat să primească învăţătura lui nescripturistică şi să se supună autorităţii ei (Apoc. 17, 2. 6).

Babilonul a căzut pentru că el a respins prima solie îngerească - Evanghelia neprihănirii prin credinţă în Creator. Ca şi în timpul primelor veacuri, cînd biserica Romei a apostaziat, mulţi protestanţi de astăzi s-au îndepărtat de marile adevăruri biblice ale Reformaţiunii. Această profeţie a căderii Babilonului îşi găseşte în mod deosebit împlinirea în îndepărtarea cov|rşitoare a protestantismului de puritatea şi simplitatea Evangheliei veşnice a neprihănirii prin credinţă, ce cîndva a activat atît de puternic Reformaţiunea. A doua solie îngerească va avea o aplicabilitate crescîndă, pe măsură ce se apropie sfîrşitul. Ea îşi va găsi deplina ei împlinire odată cu alianţa diferitelor organizaţii religioase care au respins prima solie îngerească. Solia căderii Babilonului se repetă în Apocalipsa 18, 2-4, care anunţă definitiva cădere a Babilonului şi cheamă pe aceia din poporul lui Dumnezeu care se află încă în diferite organizaţii religioase ce formează Babilonul să se despartă de ele. Îngerul spune: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi de urgiile ei" (Apoc. 18, 4). 31

A treia solie îngerească.

„Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mînă, va bea şi el din vinul mîniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mîniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus" (Apoc. 14, 9-12). Întîia solie îngerească proclamă Evanghelia cea veşnică şi cheamă la restaurarea adevăratei adorări a lui Dumnezeu Creatorul, pentru că ceasul judecăţii a sosit. A doua solie îngerească avertizează împotriva oricărei forme de închinare de origine omenească. În final, a treia solie îngerească dă cea mai solemnă avertizare împotriva adorării fiarei şi icoanei ei, pe care o vor face în cele din urmă toţi aceia care resping Evanghelia neprihănirii prin credinţă . Fiara descrisă în Apocalipsa 13, 1-10 este unirea bisericii cu statul care a dominat lumea creştină timp de multe veacuri şi a fost descrisă de Pavel ca fiind „omul fărădelegii" 2 Tes. 2, 2-4) şi de Daniel ca fiind „cornul cel mic" Dan. 7, 8. 20- 25; 8, 9-12). Chipul sau icoana fiarei reprezintă acea formă a religiei apostate care se va dezvolta atunci cînd bisericile, pierzînd adevăratul spirit al Reformaţiunii, se vor uni cu statul pentru a impune altora învăţăturile lor. Unirea bisericii cu statul va face ca ei să devină o icoană perfectă a fiarei - biserica apostată care a persecutat timp de 1260 de ani. De aici numele de icoana fiarei. Solia îngerului al treilea vesteşte cea mai solemnă şi mai teribilă avertizare din Biblie. Ea face cunoscut faptul că aceia care se vor supune autorităţii omeneşti, în criza finală a omenirii, se vor închina în loc să se închine fiarei şi icoanei ei lui Dumnezeu. În timpul acestui conflict final, se vor dezvolta două clase distincte. O clasă va susţine o Evanghelie de provenienţă omenească şi se va închina fiarei şi icoanei ei, aducînd asupra lor cele mai teribile judecăţi. Cealaltă clasă, într-un contrast vădit, va trăi adevărata Evanghelie şi va „păstra poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus" (Apoc. 14, 9. 12). În final, totul se va rezuma la conflictul dintre închinarea adevărată şi închinarea falsă, adevărata şi falsa Evanghelie. Cînd această pro-blemă va fi în mod clar adusă înaintea lumii, aceia care resping memorialul calităţii de Creator a lui Dumnezeu - Sabatul biblic - alegînd să se închine şi să onoreze duminica, în deplină cunoaştere a faptului că ea nu este ziua stabilită de Dumnezeu pentru închinare, vor primi „semnul fiarei". Acest semn este un semn al răzvrătirii; fiara susţine că schimbarea zilei de închinare demonstrează autoritatea ei chiar asupra Legii lui Dumnezeu. 32

A treia solie îngerească îndreaptă atenţia lumii la consecinţele refuzului de a accepta Evanghelia cea veşnică şi solia lui Dumnezeu de restaurare a adevăratei închinări. Ea înfăţişează în mod viu rezultatul final al alegerii oamenilor cu privire la închinare. Alegerea nu este uşoară, căci oricare ar fi ea implică suferinţă. Aceia care ascultă pe Dumnezeu vor simţi mînia balaurului (Apoc. 12, 17) şi, în cele din urmă, vor fi ameninţaţi cu moartea (Apoc. 13, 15), în timp ce aceia care au ales să se închine fiarei şi icoanei ei se vor expune ultimelor şapte plăgi şi, în final, vor avea parte de „iazul focului" (Apoc. 15, 16; 20, 14-15). Dar, în timp ce ambele alegeri implică suferinţă, urmările lor diferă. Adoratorii Creatorului vor scăpa de mînia de moarte a balaurului şi vor sta împreună cu Mielul pe Muntele Sionului (Apoc. 14, 1; 7, 2. 4). Adoratorii fiarei şi ai icoanei ei, pe de altă parte, primesc toată mînia lui Dumnezeu şi mor în prezenţa sfinţilor îngeri şi a Mielului (Apoc. 14, 9. 10; 20, 14). Fiecare persoană trebuie să aleagă cui se închină. Alegerea neprihănirii prin credinţă va fi manifestată prin participarea la o formă de închinare aprobată de Dumnezeu, iar alegerea neprihănirii prin fapte va fi arătată prin participarea la o formă de adorare pe care Dumnezeu a interzis-o, dar pe care fiara şi icoana ei au impus-o, o închinare de origine omenească. Dumnezeu nu poate accepta această ultimă formă de închinare, pentru că ea dă prioritate poruncilor omeneşti şi nu acelora ale lui Dumnezeu. Ea caută îndreptăţire prin faptele omului şi nu prin credinţa ce vine dintr-o supunere faţă de Dumnezeu ca Creator, Răscumpărător şi Recreator. În acest sens, deci, a treia solie îngerească este solia îndreptăţirii prin credinţă.

Dumnezeu are copii ai Săi în toate bisericile, dar, prin biserica rămăşiţei, El vesteşte o solie ce trebuie să restabilească adevărata Lui închinare, chemînd pe poporul Său afară din apostazie şi pregătindu-l pentru revenirea lui Hristos. Recunoscînd că mulţi din oamenii lui Dumnezeu urmează încă să i se alăture, rămăşiţa are simţămîntul nevredniciei şi slăbiciunii ei atunci cînd încearcă să împlinească această solemnă misiune. Ea îşi dă seama că numai prin harul lui Dumnezeu poate să aducă la îndeplinire monumentala ei sarcină. În lumina iminentei reveniri a lui Hristos şi a nevoii de pregătire pentru a-L întîmpina, chemarea urgentă, plină de milă, a lui Dumnezeu ajunge la fiecare dintre noi: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi de urgiile ei. Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns pînă la cer, şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei" (Apoc. 18, 4-5).

Referinte: 1. Strălucirea orbitoare a soarelui din jurul femeii virtuoase (Apoc. 12, 1) reprezintă, după diferiţi comentatori, lumina Evangheliei Noului Testament, care a dat putere şi ungere bisericii primare. Luna, ce reflectă lumina soarelui, simbolizează foarte bine reflectarea luminii Evangheliei în Vechiul Testament, prin profeţiile şi ritualurile ce arătau înainte spre cruce şi spre Acela care avea să vină. Coroana celor douăsprezece stele reprezintă rădăcinile bisericii, apărînd în Vechiul Testament, în părinţii celor douăsprezece seminţii şi extinzîndu-se în Noul Testament prin cei doisprezece apostoli. 2. Folosirea principiului an-zi, pentru calcularea timpului profetic a fost menţionată mai înainte, cînd s-a făcut referire la profeţia mesianică din Daniel 9 3. Comentariul Biblic A. Z. Ş. , vol. 4, p. 835. 4. Numele papă vine de la papa, în latina vulgară şi papas în greaca vulgară, ce înseamnă “tată", „episcop"; grecescul pappas înseamnă „tată". Papa este „episcopul Romei, capul Bisericii Romano-Catolice" (Webster’s New Universal Unabridged Dictionary, ed. a 2-a, New York, N. Y. ; Simon şi Schuster, 1979). 5. Papalitatea poate fi definită ca fiind sistemul eclesiastic de guvernare în care autoritatea supremă este învestită în papa. 6. Scrisoarea lui Justinian către Papa Ioan, citată în scrisoare, Papa Ioan către Justinian, în Codex Justinianus (codul lui Justinian) Cartea 1, titlul 1, 8, Corpus Juris Civilis, comp. Paulus Krueger, a 12-a ed. (Berlin: Weidmannsche Verlaglsbuchhandlung, 1959), vol. 2, p. 11, in The Civil Law (în Legea Civilă), ed. şi trans. S. P. Scott (Cincinnati, Oh; Central Trust Comp. , 1932) vol. 12, p. 11-13, cf. Justiniani Novellae (Noua constituţie a lui Justinian), a 131-a nouă Constituţie, cap. 2 Corpus Juris Civilis, Comps. Rudulfus Schoell and Guilelmus Kroll, ed. a 7-a, col. 3, p. 665, in Civil Law, vol. 17, p. 125. Vezi, de asemenea, Don Neufeld and Julia Neuffer, eds. Seventh-day Adventist Bible Student’s Source Book (Washington D. C. Review and Herald, 1962), p. 684, 685. 7. Scrisoare, Justinian către Arhiepiscopul Epifanie al Constantinopolului, 26 martie 533, în Codex Justinianus, Book 1, titlul 1, 7, Corpus Juris Civilis, Krueger’s ed. vol. 2, pag. 8, aşa cum este citată în Source Book, pag. 685. 8. Vezi .Persecuţia", .Encyclopaedia of Religion and Ethics (Enciclopedia religiei şi a eticii), ed. James Hastings (New York, N. Y. , Charles Scribner’s Sons, 1917), vol. 9, p. 749- 757; John Dowling, The History of Romanism: From the Earliest Corruptions of Christianity to the Present Time (Istoria romanismului: De la primele abateri de la creştinism şi pînă în prezent), ed. a 10-a (New York; Edward Walker 1846), pag. 237-616. 9. Această lovitură a stricat mult prestigiul papalităţii; dar nu a pus capăt influenţei ei. Apoc. 13, 3 vorbeşte despre .vindecarea rănii de moarte", arătînd spre o reînviere a influenţei papale. În zilele de pe urmă, ea va deveni influenţa religioasă cea mai puternică din lume. 10. George Trevor, Rome: From the Fall of the Western Empire (Roma: De la căderea Imperiului de Apus), (London, The Religions Tract Society, 1868), p. 439-440; John Adolphus, The History of France From the Year 1790, to the Peace Concluded at Amiens în 1802 (Istoria Franţei din anul 1790, pînă la pacea încheiată la Amiens în 1802): (London: George Kearsey, 1803), vol. 2, p. 364- 369. Vezi, de asemenea, Source Book, p. 701-702. 11. Leroy E. Froom, The Prophetic Faith of Our Fathers (Credinţa profetică a părinţilor noştri) (Washington, D. C. :Review and Herald 1948, vol. 2, p. 765-782). 12. Peter Geiermann, The Convert’s Catechism of Catholic Doctrine (Catechismul convertitului la învăţătura catolică) (St. Louis, MO: B. Herder Book Co. 1957), p. 27-28. 13. Ibid, p. 27. 14. Mai tîrziu, doctrina cu privire la infailibilitatea papală s-a bazat pe susţinerea că: (1) .infailibilitatea, ca atribut al unei biserici divine, se găseşte în mod necesar şi plenar în conducătorul ei"; (2) Petru a fost infailibil în învăţarea credinţei şi moralei şi (3) papa a moştenit de la Petru atributele bisericii divine. S-a concluzionat că, atunci cînd vorbeşte .ex cathedra", .papa este un învăţător infailibil al credinţei şi moralei" (Geiermann, pag. 29). .Ex cathedra" în limba latină înseamnă ad litteram .din scaun". Cu referire la papa, expresia face referire la declaraţiile lui oficiale adresate Bisericii Catolice. 15. În ceea ce priveşte pretenţiile papalităţii, vezi, de exemplu, Lucius Ferraris, .Papa" art. 2, din Prompta Bibliotheca (Veneţia; Gaspar Storti, 1772), vol. 6, p. 25-29, citată în Source Book, p. 680. Pentru pretenţiile emise chiar de papalitate, vezi Papa Leon al XIII-lea, Scrisoarea Enciclică, 10 ianuarie, 1890 şi 20 iunie, 1894 în The Great Encyclical Letters of Pope Leon XIII (Marile scrisori enciclice ale Papei Leon al XIIIlea) (New York, N. Y. : Benziger Brothers 1903), p. 193, 304. Vezi, de asemenea, şi Source Book, p. 683, 684. 16. .Catechism of the Council of Trent for Parish Priests" (Catechismul Conciliului din Trent pentru preoţii de parohie) trad. de John A. McHugh şi Charles J. Callan (New York N. Y. ; Joseph P. Wagner, Inc. retipărită 1958), p. 258, 254. Vezi, de asemenea, Source Book, p. 614. 17. Comentariul Biblic A. Z. Ş. , vol. 7, p. 47, 48. 18. Vezi Conciliul din Trent, Sesiunea a IV-a, 8 aprilie 1546, citat în "Crezurile creştinătăţii", ed. Philip Schaff, ed. a 6-a, ed rev. (Grand Rapids, MI; Baker, 1983), vol. 2, p. 79-83. Vezi, de asemenea, Source Book, p. 1041-1043. 19. Froom, "Credinţa profetică a părinţilor noştri", vol. 2, p. 528-531. 20. Ibid 21. Ibid. 22. Robert M. Grant A Short History of Interpretation of the Bible ("O scurtă istorie a interpretării Bibliei"). Philadelphia, Pa; Fortress Press, 1984), p. 97. 23. Farrar, p. 361 24. Ibid, 363. 25. Grant, p. 97. 26. Farrar, p. 365. 27. Pentru originea rămăşiţei, vezi Froom, Prophetic Faith of Our Fathers (Credinţa profetică a părinţilor noştri), vol. 4; P. Gerard Damsteegt, .Foundations of the Seventh-day Adventist Message and Mission (Temeliile soliei şi misiunii adventiştilor de ziua a şaptea), (Grand Rapids, MI; Wm. B. Eerdmans, 1977). 28. Cf. Damsteegt, .A Theology of Restoration" (O teologie a restaurării), (lucrare prezentată la Conferinţa Un Secol de Evanghelizare, Andrews University, 4 mai 1974). 29. Vezi Midrash Rabbah cu referire la Cîntarea cîntărilor I, 6, 4; Tertulian, Against Marcion (Împotriva lui Marcion) III, 13; Tertulian, Answer to Jews (Răspuns iudeilor) 9. 30. Froom .Prophetic Faith of Our Fathers (Credinţa profetică a părinţilor noştri), vol. 2, p. 531, 787. 31. Comentariul Biblic A. Z. Ş. , vol. 7, p. 823-831. 32. Biserica Catolică pretinde autoritatea de a schimba ziua de închinare. .I. Care este ziua de Sabat? R. Sîmbăta este ziua Sabatului. I. De ce păzim duminica în locul sîmbetei? R. Noi păzim duminica în locul sîmbetei pentru că Biserica Catolică a transferat solemnitatea de la ziua sîmbetei la ziua duminicii" (Geiermann, p. 50). Vezi, de asemenea, Source Book, p. 886. Acest catechism a primit .binecuvîntarea apostolică" a papei Pius al X-lea, la 25 ianuarie 1910 (Ibid).

Adventiştii de ziua a şaptea cred... Că biserica este un corp de credincioşi, compus din mulţi membri, chemaţi din toate naţiunile, seminţiile, limbile şi noroadele. În Hristos, noi sîntem o nouă creaţiune; deosebirile de rasă, cultură, educaţie şi naţionalitate, cum şi diferenţele dintre cei de sus şi cei de jos, dintre bogat şi sărac, dintre bărbat şi femeie nu trebuie să dea loc la dezbinări între noi. Noi sîntem cu toţii egali în Hristos care, prin acelaşi Spirit, ne-a legat într-o unică comuniune cu El şi între noi; noi trebuie să slujim şi să fim slujiţi fără părtinire şi prejudecăţi. Prin descoperirea lui Isus Hristos în Scriptură, noi împărtăşim aceeaşi credinţă şi nădejde şi dăm tuturor o mărturie unanimă. Această unitate îşi are izvorul în unitatea Treimii divine, care ne-a adoptat ca să fim copii ai Săi.

Unitatea trupului lui Hristos

Terminînd lucrarea Sa pe pămînt (Ioan 17, 4), Isus, chiar în seara dinaintea morţii Sale, nu înceta să fie preocupat de situaţia ucenicilor Săi. Gelozia a dus la ceartă cu privire la cine va fi cel mai mare şi cui i se vor atribui cele mai înalte poziţii în Împărăţia lui Hristos. În ochii lui Isus, umilinţa era esenţială în Împărăţia Sa. Adevăraţii Săi urmaşi aveau să fie slujitori, dîndu-se bucuros pe ei înşişi fără să aştepte nici chiar un „mulţumesc" în schimb. Dar această învăţătură a căzut, se pare, în urechi surde (Luca 17, 10). Chiar exemplul pe care El l-a dat, plecîndu-Se să le spele picioarele, cînd nimeni dintre ei nu făcuse acest lucru din cauza înţelesurilor pe care le-ar fi avut, părea că fusese în zadar (vezi cap. 15 al acestei cărţi).

Isus este iubire. Bunătatea Lui a fost aceea care a făcut ca masele să-L urmeze. Neînţelegînd această iubire neegoistă, ucenicii Săi au fost stăpîniţi de puternice prejudecăţi faţă de cei ce nu erau iudei, faţă de femei, „păcătoşi" şi săraci, ceea ce îi împiedica să vadă iubirea lui Hristos care cuprindea pe toţi, chiar şi pe aceşti lepădaţi de societate. Cînd ucenicii L-au găsit stînd de vorbă cu o femeie samariteancă de proastă reputaţie, ei încă nu învăţaseră faptul că holdele ce erau coapte, gata pentru seceriş, cuprindeau diferite soiuri de grîu, gata să fie secerat.

Dar Hristos nu putea fi influenţat de tradiţie, de opinia publică sau chiar de părerea familiei. Iubirea Sa de nereţinut a coborît pînă la fiinţa omenească decăzută, refăcînd-o. O astfel de iubire, care avea să-i distingă de mulţimea nepăsătoare, va fi semnul adevăraţilor ucenici. Ei trebuia să iubească aşa cum a iubit El. Lumea avea să fie totdeauna în stare să deosebească pe creştini - nu datorită mărturisirii lor de credinţă, ci datorită descoperirii iubirii lui Hristos în ei (Ioan 13, 34-35).

Şi astfel, chiar în grădina Ghetsemani, principala preocupare din mintea Domnului Hristos a fost unitatea bisericii Sale - a acelora care au „ieşit din lume" (Ioan 17, 6). El a pledat înaintea Tatălui Său pentru o unitate a bisericii asemănătoare aceleia pe care o cunoaşte Dumnezeirea: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis" (Ioan 17, 21). O astfel de unitate e mărturia cea mai puternică a bisericii, căci ea demonstrează iubirea neegoistă a lui Hristos pentru neamul omenesc. El a spus: „Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvîrşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine" (Ioan 17, 23).

Unirea biblică şi biserica

Ce fel de unitate prevedea deci Domnul Hristos pentru biserica vizibilă de astăzi? Cum este posibilă o astfel de iubire şi unitate? Care este temelia ei? Care sînt componentele ei? Pretinde ea uniformitate sau permite diversitatea? Cum funcţionează această unitate?

Unirea Duhului.

Duhul Sfînt este forţa activă care conduce la unitatea bisericii. Prin El, credincioşii sînt conduşi la biserică. Prin El ei sînt „botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuiască un singur trup" (1 Cor. 12, 13). Aceşti membri botezaţi trebuie să aibă o unitate pe care Pavel o descrie ca fiind „unirea Duhului" (Ef. 4, 3). Apostolul a menţionat componentele de bază ale unităţii Duhului: „Este un singur trup, un singur Duh", spunea el, „după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi" (Ef. 4, 4-6). Repetarea de şapte ori a cuvîntului „o singură" sau „un singur" scoate în evidenţă unitatea completă pe care o întrevedea Pavel.

Chemîndu-i din diferite naţionalităţi şi rase, Duhul Sfînt boteza pe oameni într-un singur trup - trupul lui Hristos, biserica. Pe măsură ce ei cresc în Hristos, deosebirile de cultură nu mai sînt deloc despărţitoare. Duhul Sfînt sfărîmă barierele dintre superiori şi inferiori, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei. Realizînd faptul că înaintea lui Dumnezeu ei sînt egali cu toţii, ei se stimează unul pe celălalt. Această unitate funcţionează, de asemenea, la nivelul organizaţiei. Aceasta înseamnă că bisericile locale de pretutindeni sînt egale, chiar dacă unele sînt în situaţia de a primi bani şi misionari din alte ţări. O astfel de unitate spirituală nu cunoaşte ierarhie. Băştinaşii şi misionarii sînt egali înaintea lui Dumnezeu.

Biserica astfel unită are o nădejde, „binecuvîntata nădejde" a mîntuirii, care se va realiza la „arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mîntuitor, Isus Hristos" (Tit 2, 13). Această nădejde este un izvor de pace şi bucurie şi ne dă un puternic motiv pentru o mărturie unită (Mat. 24, 14). Ea duce la transformare, căci “oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat" (1 Ioan 3, 3). Printr-o credinţă comună - credinţa personală în jertfa ispăşitoare a lui Isus Hristos - noi toţi devenim o parte a trupului. Acel unic botez, ce simbolizează moartea şi învierea lui Hristos (Rom. 6, 3-6), exprimă în mod desăvîrşit această credinţă, dînd mărturie despre o unire cu trupul lui Hristos. În final, Scriptura ne învaţă că există un Duh, un Domn, un Dumnezeu şi un Tată. Toate aspectele unităţii bisericii îşi găsesc baza în unitatea Treimii divine. „Sînt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sînt diferite slujbe, dar este acelaşi Domn; sînt felurite lucruri, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi" (1 Cor. 12, 4-6).

Măsura unităţii.

Credincioşii cunosc o unitate a minţii şi a modului de gîndire. Să luăm seama la următoarele sfaturi: „Dumnezeul răbdării şi al mîngîierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus; pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos" (Rom. 15, 5-6). „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvîrşit într-un gînd şi o simţire (judecată)" (1 Cor. 1, 10). „Fiţi cu un cuget, trăiţi în pace, şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi" (2 Cor. 13, 11). Biserica lui Dumnezeu, deci, trebuie să dea pe faţă o unitate a simţămintelor, a cugetului şi a acţiunilor. Înseamnă oare aceasta că membrii trebuie să aibă simţăminte, gînduri şi acţiuni identice? Unitatea biblică implică uniformitate?

Unitate în diversitate.

Unitatea biblică nu înseamnă uniformitate. Metafora biblică a corpului omenesc demonstrează faptul că unitatea bisericii există în diversitate. Corpul are multe organe, toate contribuind la optima funcţionare a corpului. Fiecare îndeplineşte o sarcină vitală, deşi diferită; nici unul nu este nefolositor. Acelaşi principiu operează şi în biserică. Dumnezeu distribuie darurile Sale „fiecăruia în parte, cum voieşte" (1 Cor. 12, 11), creînd o sănătoasă diversitate de care beneficiază biserica. Nu toţi membrii gîndesc la fel şi nici nu sînt calificaţi să aducă la îndeplinire aceeaşi lucrare. Cu toate acestea, toţi funcţionează sub conducerea aceluiaşi Duh, zidind biserica după cele mai bune daruri pe care Dumnezeu li le-a dat lor.

Pentru îndeplinirea misiunii ei, biserica are nevoie de contribuţia tuturor darurilor. Împreună, ele constituie o forţă evanghelistică completă. Succesul bisericii nu depinde de faptul ca fiecare membru să fie la fel, făcînd acelaşi lucru pe care îl face orice alt membru; ci, dimpotrivă, el depinde de toţi membrii, care să aducă la îndeplinire sarcinile pe care Dumnezeu le-a dat. În natură, viţa cu mlădiţele ei ne dau o ilustraţie de unitate în diversitate. Isus a folosit metafora viţei pentru a ilustra unitatea credinciosului cu Sine (Ioan 15, 1-6). Mlădiţele, credincioşii, sînt extensii ale adevăratei Viţe - Hristos. Asemenea fiecărei mlădiţe şi frunze, fiecare creştin se deosebeşte de ceilalţi şi, cu toate acestea, există o unitate, deoarece toţi primesc hrana lor din acelaşi izvor - Viţa. Mlădiţele viei sînt separate şi nu se amestecă unele cu altele; cu toate acestea, fiecare mlădiţă va fi în comuniune cu celelalte dacă sînt legate de acelaşi butuc părinte. Toate îşi primesc hrana din acelaşi izvor, asimilînd aceleaşi proprietăţi dătătoare de viaţă.

Tot astfel, unitatea creştină depinde de altoirea membrilor în Hristos. De la El vine puterea ce vitalizează viaţa creştină. El este izvorul talentului şi puterii necesare pentru a îndeplini lucrarea bisericii. Legătura cu El modelează gusturile, obiceiurile şi stilul de viaţă ale tuturor creştinilor. Prin El, toţi membrii sînt legaţi unul de altul, uniţi într-o misiune comună. Cînd membrii rămîn în El, atunci egoismul este îndepărtat şi unitatea creştină este realizată, făcîndu-i în stare să-şi îndeplinească misiunea. Astfel, în timp ce sînt diferite personalităţi în biserică, toţi lucrează sub un singur Conducător. În timp ce sînt multe daruri, nu este decît un singur Duh. Deşi darurile diferă, acţiunea este armonioasă. „Este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi" (1 Cor. 12, 6).

Unitatea credinţei.

Diversitatea darurilor nu înseamnă totuşi o diversitate de credinţe. În zilele de pe urmă, biserica lui Dumnezeu va fi compusă din oameni care împărtăşesc o platformă bazată pe Evanghelia cea veşnică - viaţa lor fiind caracterizată prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus (Apoc. 14, 12). Împreună, ei adresează lumii invitaţia la mîntuire.

Cît de importantă este unitatea bisericii

Unitatea este esenţială pentru biserică. Fără ea, biserica va da greş în împlinirea misiunii sale sfinte.

Unitatea face ca eforturile bisericii să fie eficiente.

Într-o lume împărţită prin dizidenţă şi conflicte, iubirea şi unitatea dintre membrii bisericii - cu personalităţi, temperamente şi dispoziţii diferite - dau mărturie despre solia bisericii mult mai puternic decît o poate face orice altceva. Această unitate oferă dovezi incontestabile despre legătura lor cu cerul şi valabilitatea acreditării lor ca ucenici ai lui Hristos (Ioan 13, 35). Ea dovedeşte puterea Cuvîntului lui Dumnezeu.

Conflictul dintre cei ce mărturisesc a fi creştini a stîrnit dezgust în cei necredincioşi şi a fost, poate, cel mai mare obstacol în calea acceptării de către ei a credinţei creştine. Adevărata unitate dintre credincioşi spulberă această atitudine. Ea este o dovadă majoră faţă de lume, spunea Hristos, că El este Mîntuitorul. (Ioan 17, 23).

Unitatea descoperă realitatea împărăţiei lui Dumnezeu.

O biserică în adevăr unită pe pămînt descoperă seriozitatea membrilor ei în speranţa lor de a trăi laolaltă în ceruri. Unitatea pe pămînt demonstrează realitatea Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. Pentru aceia care trăiesc în acest fel, se împlineşte Scriptura care spune: „Iată ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună" (Ps. 133, 1).

Unitatea arată tăria bisericii.

Unitatea aduce tărie, iar neunirea, slăbiciune. O biserică este, cu adevărat, prosperă şi puternică atunci cînd membrii ei sînt uniţi cu Hristos şi unul cu altul, lucrînd în armonie pentru salvarea lumii. Atunci şi numai atunci sînt ei în adevăratul sens „împreună lucrători cu Dumnezeu" (1 Cor. 3, 9). Unitatea creştină aruncă o provocare crescîndei lipse de unire a lumii, divizată de un egoism lipsit de iubire. O biserică unită prezintă soluţia pentru o societate dezbinată de cultură, rasă, sex şi naţionalitate. O biserică unită va rezista atacurilor satanice. În adevăr, puterile întunericului sînt neputincioase împotriva bisericii ai cărei membri se iubesc unii pe alţii, aşa după cum Hristos i-a iubit pe ei.

Efectul plăcut şi binefăcător al unei biserici unite poate fi comparat cu activitatea unei orchestre. În momentele dinaintea apariţiei dirijorului, în timp ce instrumentiştii îşi acordează instrumentele şi le încălzesc, ei produc o adevărată cacofonie de sunete. Totuşi, cînd dirijorul apare, zgomotul acesta haotic se opreşte şi toţi ochii se îndreaptă spre el. Fiecare membru al orchestrei stă pregătit, gata să cînte după cum dirijează el. Urmărindu-L pe dirijor, orchestra dă la iveală o muzică frumoasă, armonioasă. „Unitatea trupului lui Hristos înseamnă împletirea instrumentului vieţii mele în marea orchestră a celor chemaţi sub bagheta divinului Dirijor. La semnul Său de începere, urmărind partitura originală a creaţiunii, noi avem privilegiul de a executa, pentru omenire, simfonia iubirii lui Dumnezeu. " 1

Realizarea unităţii

Dacă biserica trebuie să trăiască experienţa unităţii, atunci atît Dumnezeirea, cît şi credincioşii trebuie să fie cuprinşi în realizarea ei. Care este sursa unităţii şi cum poate fi ea realizată? Ce rol joacă credinciosul?

Originea unităţii.

Scriptura scoate în evidenţă faptul că unitatea îşi are originea în: (1) puterea Tatălui care ne păzeşte (Ioan 17, 11); (2) slava Tatălui, pe care Hristos a dat-o urmaşilor Săi (Ioan 17, 22) şi (3) prezenţa lui Hristos în cei credincioşi (Ioan 17, 23). Duhul Sfînt, „Duhul lui Hristos" în mijlocul trupului lui Hristos, este puterea de coeziune şi prezenţa ce păstrează unit fiecare segment. Asemenea butucului şi spiţelor unei roţi, cu cît membrii bisericii (spiţele) vin mai aproape de Hristos (butucul), cu atît mai aproape vor fi şi unii de alţii. „Secretul adevăratei unităţi din biserică şi din familie nu este diplomaţia, nici iscusinţa de administrare, nici un efort supraomenesc de a înfrînge dificultăţile, deşi va fi de făcut mult în privinţa aceasta, ci unirea cu Hristos. " 2

Duhul Sfînt ca unificator.

Ca „Duh al lui Hristos" şi „Duh al Adevărului", Duhul Sfînt aduce unire.

1. Punctul central al unităţii.

Cînd Duhul intră în cei credincioşi, El îi face să treacă peste prejudecăţile omeneşti legate de cultură, rasă, sex, culoare, naţionalitate şi stare socială vezi Gal. 3, 26-28). El realizează acest lucru, aducînd pe Hristos în inimă. Aceia în care El locuieşte vor avea privirile fixate asupra lui Isus şi nu asupra lor. Unirea lor cu Hristos stabileşte legătura unirii între ei - rod al locuirii lăuntrice a Duhului. Atunci diferenţele dintre ei se vor estompa şi ei se vor uni în lucrarea de a glorifica pe Isus.

2. Rolul darurilor spirituale în realizarea unităţii.

Cît de realizabilă este ţinta unităţii bisericii? Cînd Hristos a început lucrarea Sa de mijlocire la dreapta Tatălui Său în ceruri, El a garantat faptul că ţinta de a avea pe poporul Său unit nu era o iluzie. Prin Duhul Sfînt, El a dat daruri speciale, în mod deosebit destinate stabilirii în mijlocul credincioşilor a „unităţii credinţei". Discutînd despre aceste daruri, Pavel spunea că Domnul Hristos „a dat pe unii apostoli; pe alţii prooroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii păstori şi învăţători". Aceste daruri au fost date bisericii „pentru desăvîrşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, pînă vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos. " (Ef. 4, 11-13).

Aceste daruri unice sînt destinate a dezvolta „unirea Duhului" în „unirea credinţei" (Ef. 4, 3. 13), pentru ca cei credincioşi să fie maturi şi statornici, astfel încît „să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vînt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire" (Ef. 4, 14). Prin aceste daruri, credincioşii rostesc adevărul în dragoste şi cresc în Hristos, Capul bisericii, dezvoltînd o unitate dinamică a dragostei. În Hristos, Pavel spunea că „tot trupul, bine închegat şi strîns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste" (Ef. 4, 16).

3. Baza unităţii.

Pentru a împlini făgăduinţa lui Hristos, Duhul Sfînt lucrează ca Duh al adevărului (Ioan 15, 26). Sarcina Sa este aceea de a călăuzi pe cei credincioşi în tot adevărul (Ioan 16, 13). Este clar, deci, că baza unităţii este adevărul ce are ca centru pe Isus Hristos. Misiunea Duhului este aceea de a călăuzi pe credincios în adevăr, aşa cum este el în Isus. Un astfel de studiu are un efect unificator. Cu toate acestea, numai studiul nu este suficient pentru a realiza adevărata unire. Doar crezînd, trăind şi predicînd adevărul aşa cum este în Isus ajungem la adevărata unire. Comuniunea, darurile spirituale şi iubirea sînt toate foarte importante, dar împlinirea lor este posibilă numai prin Acela care a spus: „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6). Domnul Hristos S-a rugat: „Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău, Cuvîntul Tău este Adevărul" (Ioan 17, 17). Pentru a trăi unitatea, cei credincioşi trebuie să primească lumina aşa cum luminează din Cuvînt. Cînd adevărul, aşa cum este în Isus va locui în inimă, el va înnobila, va înălţa şi va purifica viaţa, eliminînd toate prejudecăţile şi neînţelegerile.

Noua poruncă a lui Hristos.

Asemenea omului, biserica a fost făcută după chipul lui Dumnezeu. După cum fiecare membru al Treimii dumnezeieşti are iubire faţă de ceilalţi, tot astfel membrii bisericii trebuie să aibă iubire unii faţă de alţii. Hristos a poruncit credincioşilor să demonstreze iubirea lor faţă de Dumnezeu, iubind pe ceilalţi aşa cum se iubesc pe ei înşişi (Mat. 22, 39). Domnul Isus Însuşi, pe Golgota, a dus acest principiu al iubirii pînă la capăt. Chiar înainte de moartea Sa, El a lărgit porunca pe care El o rostise mai devreme, dînd ucenicilor Săi o nouă poruncă: „Să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu" (Ioan 15, 12; conf. 13, 34). Era ca şi cînd le-ar fi spus: „Nu vă cer să vă ridicaţi pentru drepturile voastre, să vegheaţi să primiţi ceea ce vi se cuvine şi, dacă nu, să acţionaţi în judecată. Vă cer să vă dezveliţi spatele pentru a fi biciuiţi, să întoarceţi şi obrazul celălalt, să suportaţi acuzaţia falsă, batjocorirea, derîderea, să fiţi răniţi, zdrobiţi, răstigniţi pe o cruce şi înmormîntaţi, dacă arta se cere ca să iubim pe alţii. Pentru că aceasta înseamnă a iubi pe alţii, cum vă iubesc Eu".

1. Imposibila posibilitate.

Cum putem iubi aşa cum a iubit Hristos? Imposibil. Hristos a cerut imposibilul, dar El poate împlini imposibilul. El a făgăduit: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pămînt, voi atrage la Mine pe toţi oamenii" (Ioan 12, 32). Căci unitatea în trupul lui Hristos este legată de întrupare, deoarece unitatea credincioşilor cu Dumnezeu s-a realizat prin Cuvîntul ce a devenit trup. Ea este, de asemenea, manifestată în relaţii, în unitatea credincioşilor prin rădăcinile lor comune în Butucul Viţei. Şi, în final, ea este înrădăcinată în cruce, iubirea Golgotei răsărind înăuntrul credincioşilor.

2. Unitate la cruce.

Unitatea bisericii se realizează la cruce. Numai atunci cînd ne dăm seama că noi nu iubim şi nu putem să iubim aşa cum a iubit Isus, numai atunci admitem nevoia noastră după prezenţa Lui statornică şi Îl credem atunci cînd spune: „Fără de Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5). La cruce, noi ne dăm seama de faptul că El a murit nu numai pentru noi, ci pentru orice om de pe pămînt. Aceasta înseamnă că El i-a iubit pe toţi, de toate naţionalităţile, rasele, culorile şi clasele sociale. El iubeşte în mod egal, indiferent de deosebirile ce pot exista. De aceea, unitatea îşi are rădăcina în Dumnezeu. Viziunea îngustă a omului tinde să-i despartă pe semeni. Crucea răzbate prin orbirea omenească şi preţuieşte fiinţele omeneşti potrivit cu aprecierea pe care o face Dumnezeu. Ea arată că nimeni nu este fără valoare. Toţi sînt doriţi. Dacă Hristos îi iubeşte, atunci şi noi trebuie să-i iubim.

Cînd a profetizat că moartea Sa pe cruce îi va atrage pe toţi la El, Hristos dorea să spună că atracţia magnetică a fiinţei Sale zdrobite pe cruce de cea mai mare suferinţă cunoscută vreodată, va aduce unitate trupului Său, biserica. Vasta prăpastie dintre cer şi noi, prăpastie pe care Hristos a trecut-o, face din pasul cel mic, ca să treacă strada sau să traverseze oraşul pentru a ajunge la un frate, un gest de atît de simplu şi uşor. Calvarul înseamnă a „purta sarcinile unii altora" (Gal. 6, 2). El a purtat toată povara întregii omeniri, ceae ce a zdrobit viaţa Sa, astfel încît El să poată să ne dea viaţă şi să ne facă liberi de a ne ajuta unii pe alţii.

Paşi spre unitate.

Unitatea nu vine în mod automat. Cei credincioşi trebuie să facă paşi pentru a şi-o asigura.

1. Unitatea în cămin.

Locul ideal pentru instruirea bisericii în vederea unităţii ei este căminul (vezi cap 22 al acestei cărţi). Dacă învăţăm ce înseamnă conducere înţeleaptă, bunătate, amabilitate, răbdare şi iubire în cămin, avînd ca centru crucea, vom fi în stare să aducem aceste principii şi în biserică.

2. Să facem din unitate obiectivul nostru.

Noi nu vom ajunge niciodată la unitate, dacă nu vom lucra în mod conştiincios pentru ea. Şi niciodată nu ne vom putea declara mulţumiţi că am dobîndit-o. Noi trebuie să ne rugăm zilnic pentru unitate şi să o cultivăm cu grijă. Noi trebuie să lucrăm pentru atenuarea diferenţelor dintre noi şi să evităm disputele pentru ceea ce este neesenţial. În loc să ne fixăm asupra a ceea ce ne desparte, noi trebuie să vorbim despre multele şi preţioasele adevăruri asupra cărora sîntem de acord. Vorbiţi despre unitate şi rugaţi-vă ca rugăciunea Domnului Hristos să fie împlinită. Făcînd astfel, noi putem realiza unitatea şi armonia dorită de Dumnezeu.

3. Să lucrăm împreună pentru o ţintă comună.

Biserica nu va trăi experienţa unităţii pînă cînd, acţionînd ca un tot organic, nu se va implica în vestirea Evangheliei lui Isus Hristos. O astfel de misiune oferă o instruire ideală pentru învăţarea armoniei. Ea învaţă pe credincioşi faptul că ei toţi sînt părţi individuale ale marii familii a lui Dumnezeu şi că fericirea întregului se bazează pe binele fiecărui credincios în parte. În lucrarea Sa de slujire, Hristos a împletit refacerea sufletului şi refacerea trupului. Şi, atunci cînd El a trimis pe ucenicii Săi în lucrare, El a insistat în acelaşi mod asupra acestor două aspecte: predicarea şi vindecarea (Luca 9, 2; 10, 9). Tot astfel, biserica lui Hristos trebuie să aducă la îndeplinire atît lucrarea de predicare - slujirea Cuvîntului - cît şi lucrarea misionară medicală. Nici una din aceste faze ale lucrării lui Dumnezeu nu trebuie să fie adusă la îndeplinire în mod independent sau să ne absoarbă cu totul. Ca şi în zilele Domnului Hristos, o lucrare echilibrată şi armonioasă trebuie să caracterizeze misiunea noastră pentru suflete.

Aceia care sînt angrenaţi în diferite faze ale lucrării bisericii trebuie să coopereze în mod strîns, dacă vor să transmită cu putere lumii invitaţia Evangheliei. Metafora corpului arată că fiecare organ, mare sau mic, este important. Cooperarea - şi nu rivalitatea - este planul lui Dumnezeu pentru lucrarea Sa mondială. În acest fel, unitatea înăuntrul trupului lui Hristos devine o demonstrare a iubirii neegoiste a Domnului Hristos, atît de minunat descoperită la cruce.

4. Dezvoltarea unei perspective globale.

O biserică nu dă pe faţă o adevărată unitate decît dacă ea este activă în zidirea lucrării lui Dumnezeu, în toate părţile pămîntului. Biserica trebuie să facă tot ceea ce poate spre a evita izolarea naţională, culturală sau regională. Pentru a realiza unitatea gîndirii, scopului şi acţiunii, credincioşii de diferite naţionalităţi, trebuie să se contopească şi să slujească împreună. Biserica trebuie să aibă grijă ca să nu întreţină interese separatiste naţionale, care ar vătăma efortul ei mondial unit. Conducerea bisericii trebuie să acţioneze în aşa fel, încît să păstreze egalitatea şi unitatea, avînd grijă să nu dezvolte programe sau instituţii în vreo regiune care să fie finanţate în dauna edificării lucrării în alte regiuni ale lumii.

5. Evitaţi atitudinile care despart.

Atitudinea de egoism, mîndrie, încredere în sine, superioritate, independenţă, prejudecată, critică, condamnare şi găsirea de greşeli printre credincioşi contribuie la neunire în biserică. Adesea, în spatele acestor atitudini se află pierderea iubirii dintîi. O nouă privire la darul lui Dumnezeu în Hristos la Golgota, poate reînnoi iubirea unuia pentru celălalt (1 Ioan 4, 9-11). Prin mijlocirea harului lui Dumnezeu, Duhul Sfînt poate nimici aceste izvoare de neunire din inima firească. Cînd într-o biserică a Noului Testament s-a ivit o situaţie de dezbinare, Pavel a sfătuit ca biserica să “umble cîrmuită de Duhul" (Gal. 5, 16). Prin rugăciune continuă, noi trebuie să căutăm călăuzirea Duhului, care ne va duce la unitate. Umblarea în Duhul produce roadele Duhului - dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blîndeţea, înfrînarea poftelor - care sînt un antidot cu succes al neunirii (Gal. 5, 22. 23). Iacov vorbeşte împotriva unei alte rădăcini a neunirii, şi anume felul în care ne comportăm cu persoanele, ţinînd seama de averea sau poziţia lor socială. În termeni tari, el denunţă favoritismul: „Dar dacă aveţi în vedere faţa omului faceţi un păcat şi sînteţi osîndiţi de Lege ca nişte călcători de lege" (Iacov 2, 9). Pentru că Dumnezeu este imparţial (Fapte 10, 34), noi nu trebuie să dăm unor membri ai bisericii mai multă cinste sau respect decît altora, din cauza poziţiei, averii sau capacităţilor lor. Este normal ca să îi respectăm, dar nu trebuie să-i socotim mai importanţi pentru Tatăl nostru ceresc decît cel mai de jos copil al lui Dumnezeu. Cuvintele Domnului Hristos corectează perspectiva noastră: „Ori de cîte ori aţi făcut aceste lucruri, unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi leaţi făcut" (Mat. 25, 40). El este reprezentat de persoana celui mai neînsemnat, ca şi a celui mai binecuvîntat dintre membri. Toţi sînt copiii Lui şi, de aceea, sînt de o egală importanţă pentru El.

Aşa cum Domnul nostru, Fiul omului, a devenit un frate pentru fiecare fiu şi fiică a lui Adam, tot astfel şi noi, urmaşii Săi, sîntem chemaţi să ne îndreptăm în unirea Duhului şi a lucrării de salvare către fraţii şi surorile noastre din „orice neam, seminţie, limbă şi norod" (Apoc. 14, 6).

Referinte: 1. Benjamin F. Reaves, „What Unity Means to Me" (Ce înseamnă unitatea pentru mine) Adventist Review, 4 Decembrie 1986, p. 20. 2. White, „The Adventist Home" (Căminul advent) (Nashville, TN: Southern Publishing Assn. , 1952), p. 179.

Adventiştii de ziua a şaptea cred... Că, prin botez, noi mărturisim credinţa noastră în moartea şi învierea lui Isus Hristos şi dăm mărturie privind moartea noastră faţă de păcat şi hotărîrea noastră de a umbla într-o viaţă nouă. În acest fel, noi recunoaştem pe Hristos ca Domn şi Mîntuitor, devenim poporul Lui şi sîntem primiţi ca membri de către biserica Sa. Botezul este un simbol al unirii noastre cu Hristos, al iertării păcatelor noastre şi al primirii Duhului Sfînt. El se săvîrşeşte prin scufundarea în apă şi este condiţionat de mărturisirea credinţei în Isus şi de dovezile pocăinţei de păcat. El urmează instruirii în adevărurile Sfintelor Scripturi şi acceptării învăţăturilor ei.

Botezul

Nyangwira, care trăia în Africa Centrală, nu considera botezul o simplă preferinţă. Timp de mai bine de un an, ea a studiat cu mult zel Biblia. Ea dorea mult să devină creştină. Într-o seară, ea a împărtăşit soţului ei din lucrurile pe care le învăţase. Violent şi furios, el a strigat: „Nu vreau o religie ca aceasta în casa mea şi, dacă mai continui să studiezi, te voi ucide". Deşi afectată, Nyangwira a continuat să studieze şi nu peste mult timp ea era gata pentru botez.

Mai înainte de a pleca de acasă pentru serviciul divin de botez, Nyangwira a îngenuncheat cu respect înaintea soţului ei şi i-a spus că urmează să să primească botezul. El a pus mîna pe cuţitul cel mare de vînătoare şi a strigat: „Ţi-am spus că nu vreau să fii botezată. În ziua în care te vei boteza, te voi ucide". Dar Nyangwira, hotărîtă să urmeze Domnului, a plecat cu ecourile ameninţărilor soţului ei în urechi. Mai înainte de a intra în apă, ea şi-a mărturisit păcatele şi şi-a consacrat viaţa Mîntuitorului ei, neştiind dacă nu cumva în ziua aceea va trebui să-şi dea viaţa pentru Domnul. Pacea însă i-a cuprins inima în timp ce era botezată. Cînd s-a întors acasă, ea a adus soţului său cuţitul. „Te-ai botezat?" a întrebat el plin de mînie. „Da", a răspuns Nyangwira, simplu. „Iată cuţitul!" „Eşti gata să fii omorîtă?" „Da, sînt!" Uimit de curajul ei, soţul n-a mai dorit s-o ucidă. 1

Cît de important este botezul?

Este botezul atît de important ca să merite ca cineva să-şi rişte viaţa pentru el? Cere Dumnezeu cu adevărat botezul? Depinde mîntuirea de botez?

Exemplul lui Isus.

Într-o zi, Domnul Isus a părăsit atelierul de tîmplărie din Nazaret, Şi-a luat la revedere de la familia Sa şi a plecat la Iordan unde Ioan, vărul Său, predica. Apropiindu-Se de Ioan, El a cerut să fie botezat. Uimit, Ioan a încercat să-L abată de la hotărîrea Lui, spunînd: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?" „Lasă-Mă acum", a răspuns Isus, „căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit" (Mat. 3, 13-15). Botezul lui Isus a dat pentru totdeauna acestei orînduiri2 aprobarea divină (Mat. 3, 13-17. 21. 25). În botez, noi participăm la misiunea lui Isus şi „împlinim tot ce trebuie împlinit". Dacă Domnul Hristos, Cel fără de păcat, a fost botezat, atunci şi noi, cei păcătoşi, trebuie să facem la fel.

Porunca lui Isus

La sfîrşitul lucrării Sale de slujire, Hristos a poruncit ucenicilor Săi: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit" (Mat. 28, 18-20). În această însărcinare, Hristos a arătat clar că El cere botezarea acelora care doresc să intre în biserica Sa, Împărăţia Sa spirituală. Cînd, prin lucrarea ucenicilor, Duhul Sfînt aducea pe oameni la pocăinţă şi să primească pe Isus ca Mîntuitor al lor personal, ei trebuia să fie botezaţi în numele Treimii divine. Botezul lor avea să demonstreze că ei intraseră într-o legătură personală cu Hristos şi se angajau să trăiască în armonie cu principiile Împărăţiei harului Său. Hristos a încheiat porunca Sa de a boteza, cu asigurarea: „Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului".

După înălţarea la cer a Domnului Hristos, apostolii au făcut cunoscută necesitatea şi urgenţa botezului (Fapte 2, 38; 10, 48; 22, 16). Ca răspuns, mulţimi au fost botezate, formînd biserica Noului Testament (Fapte 2, 41. 47; 8, 12), acceptînd autoritatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfînt. Botezul şi mîntuirea. Hristos a învăţat astfel: „Cine va crede şi se va boteza, va fi mîntuit" (Marcu 16, 16). În biserica apostolică, botezul urma în mod natural primirii lui Hristos. Era o confirmare a credinţei noului credincios (Fapte 8, 12; 16, 30- 34).

Petru a folosit experienţa lui Noe din timpul potopului, pentru a ilustra legătura dintre botez şi mîntuire. În timpurile antediluviene, păcatul ajunsese la astfel de proporţii, încît, prin Noe, Dumnezeu a avertizat lumea să se pocăiască sau, de nu, va fi nimicită. Numai opt persoane au crezut, au intrat în corabie şi „au fost scăpate prin apă". „Icoana aceasta închipuitoare vă mîntuieşte acum pe voi", spunea Petru, „şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos" (1 Petru 3, 20-21). Petru a explicat astfel că noi sîntem mîntuiţi prin botez, aşa cum Noe şi familia sa au fost salvaţi prin apă. Desigur că Dumnezeu, şi nu apele potopului, a însemnat salvare pentru Noe. Tot la fel, sîngele lui Hristos, şi nu apa botezului, este ceea ce îndepărtează păcatul de la cel credincios. „Dar botezul, asemenea ascultării lui Noe de a intra în corabie, ’este mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu’. Cînd omul, prin puterea lui Dumnezeu, dă această mărturie, mîntuirea oferită prin învierea lui Isus intră în vigoare". 3

Cu toate acestea, deşi botezul este legat în mod vital de mîntuire, el nu garantează mîntuirea. 4 Pavel a considerat experienţa exodului poporului Israel ca fiind o reprezentare simbolică a botezului. 5 "Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost supt nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mîncat aceeaşi mîncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească ce venea după ei; şi stînca era Hristos. Totuşi, cei mai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie" (1 Cor. 10, 1-5). Tot la fel şi astăzi, botezul nu asigură în mod automat mîntuirea. Experienţa lui Israel a fost scrisă pentru „învăţătura noastră, peste care au venit sfîrşiturile veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă" (1 Corinteni 10, 11. 12).

„Un singur botez"

Administrarea botezului diferă în lumea creştină. Unii folosesc scufundarea, alţii stropirea, iar alţii turnarea sau vărsarea apei. Caracteristica unităţii pe care Duhul o aduce în biserica lui Dumnezeu este practicarea „unui singur botez" (Ef. 4, 5). 6 Ce descoperă Biblia despre însemnătatea termenului „a boteza", despre practica în sine şi despre importanţa ei spirituală?

Însemnătatea cuvîntului „botez".

Cuvîntul „botez" vine de la verbul grec baptizo, care implică imersiunea, deoarece el derivă din verbul bapto, însemnînd „a afunda în sau sub". 7 Cînd verbul „a boteza" se referă la botezul cu apă, acesta poartă cu el ideea de imersiune sau scufundare a unei persoane sub apă. 8 În Noul Testament, verbul „a boteza" este folosit (1) pentru a se referi la botezul cu apă (Mat. 3, 6; Marcu 1, 9; Fapte 2, 41); (2) ca o metaforă a suferinţelor şi morţii lui Hristos (Mat. 20, 22. 23; Marcu 10, 38. 39; Luca 10, 50); (3) la venirea Duhului Sfînt (Mat. 3, 11; Marcu 1, 8; Luca 3, 16; Ioan 1, 33; Fapte 1, 5; 11, 16) şi (4) la abluţiuni sau spălarea rituală a mîinilor (Marcu 7, 3. 4; Luca 11, 38). Această a patra folosinţă denotă spălarea pentru curăţirea de necurăţia ceremonială şi nu legitimează botezul prin turnarea apei. 9 Scriptura foloseşte substantivul „botez" atît pentru botezul cu apă, cît şi pentru moartea lui Hristos (Mat. 3, 7; 20, 22).

J. K. Howard observă că Noul Testament nu oferă „nici o dovadă că botezul prin stropire a fost vreodată o practică apostolică, dar, într-adevăr, toate dovezile arată că această practică a fost introdusă mai tîrziu. " 10

Botezul în Noul Testament.

Cazurile raportate în Noul Testament privind botezul cu apă implică scufundarea. Citim că Ioan boteza în rîul Iordan (Mat. 3, 6; Marcu 1, 5) şi “în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau multe ape" (Ioan 3, 23). Numai scufundarea cerea „multe ape". Ioan a scufundat pe Isus. El L-a botezat pe Isus în Iordan şi, după botez, Isus „a ieşit afară din apă" (Marcu 1, 9. 10; Mat. 3, 16). 11 Biserica apostolică a botezat, de asemenea, prin scufundare. Cînd Filip, evanghelistul, l-a botezat pe eunucul etiopean, „s-au pogorît amîndoi în apă" şi „au ieşit afară din apă" (Fapte 8, 38-39).

Botezul în istorie.

Înainte de era creştină, iudeii botezau pe prozeliţii lor prin scufundare. Esenienii la Qumram au urmat practica scufundării atît pentru membri, cît şi pentru convertiţi. 12 Dovezi din picturile din catacombe şi biserici, din mozaicurile de pe pardoseli, ziduri sau tavane, din sculpturi şi din ilustraţii conţinute în exemplare străvechi ale Noului Testament „mărturisesc cu prisosinţă despre scufundare, ca fiind modul normal de botezare în biserica creştină, în perioada primelor paisprezece secole. 13 Baptisteriile din vechile catedrale, biserici şi ruine din Nordul Africii, Turcia, Italia, Franţa şi din alte locuri dau încă mărturie despre vechimea acestei practici. 14

Însemnătatea botezului

Însemnătatea botezului este, în mod intim, legată de modul de aducere a lui la îndeplinire. Alfred Plumer spunea: „Numai cînd botezul este administrat prin scufundare, numai atunci este văzută deplina lui însemnătate". 15

Simbol al morţii şi învierii lui Hristos.

După cum a fi acoperit de ape simbolizează necazuri şi suferinţe copleşitoare (Ps. 42, 7; 69, 2; 124, 4. 5), tot astfel scufundarea Domnului Isus în apa botezului este un simbol profetic al suferinţelor, morţii şi îngropării Sale (Marcu 10, 38; Luca 12, 50), iar ieşirea Sa din apa botezului vorbeşte despre învierea Sa (Rom. 6, 3-5). Botezul n-ar fi avut nici o semnificaţie ca simbol al suferinţelor lui Hristos, „dacă biserica apostolică ar fi practicat un alt fel de botez decît acela prin scufundare". De aceea, „cel mai puternic argument pentru botezul prin scufundare este un argument teologic". 16

Simbol al morţii faţă de păcat şi trăirii pentru Dumnezeu. Prin botez, credincioşii păşesc în experienţa suferinţelor trăite de Domnul nostru. Pavel spune: „Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă" (Rom. 6, 3-4). Legătura intimă a credincioşilor cu Hristos este descoperită prin expresii ca „botezaţi în Hristos", „botezaţi în moartea Lui" şi „prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El". Howard notează: „În actul simbolic al botezului, credinciosul se cuprinde în moartea lui Hristos şi într-un sens real moartea Lui devine moartea sa; şi el se cuprinde în învierea lui Hristos, astfel că învierea Lui devine învierea sa". 17 Ce înseamnă intrarea credinciosului în suferinţele Domnului?

1. Moarte faţă de păcat.

Prin botez, credincioşii au fost făcuţi „una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui" (Rom. 6, 5) şi „răstignit împreună cu Hristos" (Gal. 2, 20). Aceasta înseamnă că „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului. Căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat" (Rom. 6, 6-8). Credincioşii au renunţat la vechiul lor mod de viaţă. Ei sînt morţi faţă de păcat şi, prin aceasta, confirmă că „cele vechi s-au dus" (2 Cor. 5, 17) şi că viaţa lor este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Botezul simbolizează crucificarea vieţii vechi. Nu este numai o moarte, ci şi o îngropare. Noi sîntem .îngropaţi împreună cu El, prin botez" (Col. 2, 12). Îngroparea urmează după moartea unei persoane şi tot astfel, atunci cînd credinciosul coboară în mormîntul apei, viaţa cea veche, care a murit cînd el a primit pe Hristos, este acum înmormîntată.

Prin botez, credincioşii renunţă la lume. În ascultare de porunca: „Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul. Nu vă atingeţi de ce este necurat" (2 Cor. 6, 17), candidaţii fac public faptul că ei părăsesc slujirea lui Satana şi că au primit pe Isus în viaţa lor. În biserica apostolică, chemarea la pocăinţă cuprindea chemarea la botez (Fapte 2, 38). Astfel că botezul marchează, de asemenea, adevărata pocăinţă. Credincioşii mor faţă de călcarea legii şi obţin iertarea de păcat prin sîngele curăţitor, răscumpărător al lui Isus Hristos. Ceremonia baptismală este o demonstrare a unei curăţiri interioare - îndepărtarea păcatelor ce au fost mărturisite.

2. Viu pentru Dumnezeu.

Puterea învierii lui Dumnezeu vine să lucreze în viaţa noastră. Ea ne face în stare să umblăm într-o viaţă nouă (Rom. 6, 4), morţi faţă de păcat, dar “vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru" (Rom. 6, 11). Noi dăm astfel mărturie că singura nădejde a unei vieţi de biruinţă asupra naturii vechi stă în harul Domnului cel înviat, care oferă o nouă viaţă spirituală prin puterea creatoare a Duhului Sfînt. Această viaţă nouă ne înalţă la un nivel mai înalt al experienţei umane, dîndu-ne o nouă valoare, noi aspiraţii şi dorinţe, care se concentrează într-o consacrare deplină lui Isus Hristos. Noi sîntem ucenici ai Mîntuitorului nostru şi botezul este semnul uceniciei noastre.

Simbolul legăturii unui legămînt.

În timpurile Vechiului Testament, circumciziunea marca legătura legămîntului dintre Dumnezeu şi Avraam (Gen. 17, 1-7). Legămîntul avraamic avea atît aspect spiritual, cît şi naţional. Circumciziunea era un semn al identităţii naţionale. Avraam personal şi toţi cei de parte bărbătească din familia sa, de la vîrsta de 8 zile aveau să fie circumcişi (Gen. 17, 10-14; 25-27). Orice om de parte bărbătească necircumcis trebuia să fie „nimicit" din poporul lui Dumnezeu, pentru că a călcat legămîntul (Gen. 17, 14). Faptul că legămîntul a fost făcut între Dumnezeu şi Avraam, un adult, îşi descoperă dimensiunile lui spirituale. Circumciziunea lui Avraam a făcut cunoscută şi a confirmat experienţa lui anterioară, a îndreptăţirii prin credinţă. Circumciziunea sa a fost „o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, cînd era netăiat împrejur" (Rom. 4, 11).

Dar numai circumciziunea nu garantează intrarea în adevărata dimensiune spirituală a legămîntului. În repetate rînduri, cei care au vorbit din partea lui Dumnezeu au avertizat că nimic mai puţin decît circumciziunea spirituală nu va fi de ajuns. „Să vă tăiaţi dar inima împrejur, şi să nu vă mai înţepeniţi gîtul" (Deut. 10, 16; 30, 6; Ier. 4, 4). Cei „netăiaţi împrejur cu inima" aveau să fie pedepsiţi împreună cu neamurile (Ier. 9, 25-26). Cînd iudeii au respins pe Isus ca Mesia, ei au rupt legămîntul legăturii lor cu Dumnezeu, punînd cu aceasta capăt statutului lor special de popor ales (Dan. 9, 24-27). Deşi legămîntul lui Dumnezeu şi făgăduinţele Sale au rămas aceleaşi, El a ales un alt popor. Israelul spiritual a înlocuit naţiunea iudaică (Gal. 3, 27-29; 6, 15. 16). Moartea Domnului Hristos a ratificat Noul legămînt. Oamenii au intrat în acest legămînt prin circumciziunea spirituală - un răspuns al credinţei la moartea ispăşitoare a Domnului Isus. Creştinii au „Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur" (Gal. 2, 7). Noul legămînt cere o „credinţă lăuntrică" şi nu „un ritual exterior" din partea celor care urmează să aparţină Israelului spiritual. Cineva poate să fie iudeu prin naştere; dar el poate să fie creştin numai prin naşterea din nou. „Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste" (Gal. 5, 6). Ceea ce are valoare este „tăierea împrejur a inimii, în duh" (Rom. 2, 28-29).

Botezul, semnul legăturii mîntuitoare cu Isus, este această circumciziune spirituală. „În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mînă, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pămînteşti, fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi" (Col. 2, 11. 12). „Avînd firea pămîntească îndepărtată prin tăierea împrejur spirituală, adusă la îndeplinire prin Isus, cel botezat acum se îmbracă cu Hristos şi intră în legătura legămîntului cu Isus. Ca rezultat, el este îndreptăţit să primească împlinirea făgăduinţelor legămîntului". 18 „Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos. şi dacă sînteţi ai lui Hristos, sînteţi sămînţa lui Avraam, moştenitor prin făgăduinţă" (Gal. 3, 27-29). Aceia care au intrat în această relaţie a legămîntului trăiesc asigurarea dată de Dumnezeu: „Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu" (Ier. 31, 33).

Simbol al consacrării în slujba lui Hristos.

La botezul Său, Isus a primit o revărsare deosebită a Duhului Sfînt, semnificînd ungerea sau consacrarea Sa pentru misiunea pe care I-a dat-o Tatăl Său (Mat. 3, 13-17; Fapte 10, 38). Experienţa Sa descoperă faptul că botezul cu apă şi botezul cu Duhul Sfînt aparţin aceleiaşi experienţe, că botezul fără primirea Duhului Sfînt este incomplet. În biserica apostolică, revărsarea Duhului Sfînt urma, în general, botezului cu apă. Tot astfel şi astăzi, cînd sîntem botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfînt, noi sîntem închinaţi, sîntem consacraţi şi uniţi cu cele trei mari Puteri ale cerului, pentru vestirea Evangheliei veşnice.

Duhul Sfînt ne pregăteşte pentru această lucrare de slujire prin curăţirea inimilor noastre de păcat. Ioan declară că Isus „vă va boteza cu Duhul Sfînt şi cu foc" (Mat. 3, 11). Isaia descoperă faptul că Dumnezeu va curăţi pe poporul Său de orice necurăţie a lor „cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii" (Is. 4, 4). Eu voi „topi zgura", spunea Dumnezeu, şi „toate părticelele de plumb le voi depărta de tine" (Is. 1, 25). Dumnezeu „este un foc mistuitor" pentru păcat (Evr. 12, 29). Duhul Sfînt va curăţi viaţa tuturor acelora care se supun Lui, mistuind toate păcatele lor. Apoi Duhul Sfînt le va da darurile Sale. Darurile Sale sînt „o înzestrare specială, dată cu ocazia botezului, pentru a face în stare pe credincios să slujească bisericii şi să slujească acelora care nu au primit încă pe Isus Hristos". 19 Botezul cu Duhul Sfînt a dat bisericii apostolice puterea de a da mărturie (Fapte 1, 5. 8) şi numai un asemenea botez va face biserica în stare să-şi împlinească misiunea de a vesti Evanghelia cea veşnică a Împărăţiei (Mat. 24, 14; Apoc. 14, 6).

Simbol al intrării în biserică.

Ca semn al regenerării unei persoane sau al naşterii din nou (Ioan 3, 3. 5), botezul marchează şi intrarea în Împărăţia spirituală a lui Hristos. 20 Deoarece uneşte pe credinciosul cel nou cu Hristos, el are totdeauna rolul de uşă pentru biserică. Prin botez, Domnul adaugă noi ucenici la corpul credincioşilor - trupul Său, biserica (Fapte 2, 41. 47; 1 Cor. 12, 13). Astfel ei devin membri ai familiei lui Dumnezeu. Nimeni nu poate fi botezat fără să se alăture familiei bisericii.

Condiţii pentru botez

Scriptura compară legătura dintre Hristos şi biserica Sa cu o căsătorie. În căsătorie, ambele părţi trebuie să-şi cunoască bine răspunderile şi îndatoririle. Aceia care doresc să se boteze trebuie să dea pe faţă în viaţa lor credinţă, pocăinţă şi roadele pocăinţei, ca şi o înţelegere a însemnătăţii botezului şi a implicaţiilor acestui angajament spiritual. 21

Credinţa.

O cerinţă în vederea botezului este credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Isus, ca singur mijloc de mîntuire din păcat. Hristos spunea: „Cine crede şi se va boteza va fi mîntuit" (Marcu 16, 16). În biserica apostolică erau botezaţi numai aceia care credeau în Evanghelie (Fapte 8, 12. 36. 37; 18, 8). Deoarece „credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvîntul lui Dumnezeu" (Rom. 10, 17), instruirea este o parte esenţială a pregătirii în vederea botezului. Marea însărcinare a lui Hristos confirmă importanţa unei astfel de instruiri. „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului" (Mat. 28, 19. 20). A deveni ucenic sau discipol cere o instruire amănunţită.

Pocăinţa.

„Pocăiţi-vă", le-a spus Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat" (Fapte 2, 38). Instruirea din Cuvîntul lui Dumnezeu produce nu numai credinţă, ci şi pocăinţă şi convertire. Ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu, oamenii văd starea lor căzută, îşi mărturisesc păcătoşenia, se supun lui Dumnezeu, se pocăiesc de păcatele lor, acceptă jertfa ispăşitoare a lui Hristos şi se consacră unei noi vieţi cu El. Fără convertire, ei nu pot avea o comuniune personală cu Isus Hristos. Numai prin pocăinţă ei pot să trăiască experienţa morţii faţă de păcat - o cerinţă pentru botez.

Roadele pocăinţei.

Aceia care doresc să primească botezul trebuie să mărturisească credinţa lor şi să trăiască experienţa pocăinţei. Dar, dacă nu fac, de asemenea, „roade vrednice de pocăinţă" (Mat. 3, 8), ei nu au împlinit cerinţele biblice pentru botez. Viaţa lor trebuie să demonstreze ataşamentul faţă de adevărul, aşa cum este în Isus şi să exprime iubirea lor pentru Dumnezeu prin ascultarea de poruncile Sale. În pregătirea pentru botez, ei trebuie să renunţe la credinţele şi practicile lor rătăcite. Roadele Duhului, manifestate în viaţa lor, vor dovedi faptul că Domnul locuieşte în ei şi ei în Domnul (Ioan 15, 1-8). Dacă nu dau dovada aceasta în legătura lor cu Hristos, ei nu sînt încă gata să se alăture bisericii. 22

Examinarea candidaţilor.

A deveni membru al bisericii înseamnă un act spiritual, nu numai înscrierea numelui într-un registru. Aceia care aduc la îndeplinire botezul sînt răspunzători de hotărîrea privind pregătirea candidatului la botez. Ei trebuie să se asigure de faptul că cel ce solicită botezul înţelege principiile pe care le are biserica şi că dă mărturia naşterii din nou şi a unei experienţe pline de bucurie în Isus. 23 Cu toate acestea, ei ar trebui să fie foarte atenţi să nu judece motivele acelora care cer botezul. „Cînd o persoană se prezintă ca un candidat la calitatea de membru al bisericii, noi trebuie să cercetăm roadele vieţii sale şi să lăsăm asupra lui răspunderea motivelor sale. " 24 Unii au fost îngropaţi de vii în apa botezului. Eul n-a murit. Aceştia n-au primit o viaţă nouă în Hristos. Aceia care s-au alăturat bisericii în felul acesta au adus cu ei seminţele slăbiciunii şi apostaziei. Influenţa lor nesfinţită a produs confuzie în unii dinăuntrul şi din afara bisericii şi au pus în primejdie mărturia ei.

Să fie botezaţi pruncii şi copiii?

Botezul aduce în biserică noi credincioşi în virtutea naşterii din nou. Convertirea lor i-a calificat pentru botez şi pentru calitatea de membru al bisericii. Integrarea acestora în biserică are loc la „naşterea din nou" şi nu la „naşterea pruncului". De aceea, credincioşii erau botezaţi „atît bărbaţi, cît şi femei" (Fapte 8, 12. 13. 29-38; 9, 17. 18; 1 Cor. 1, 14). „Nicăieri în Noul Testament", admite Karl Barth, „nu este permisă sau poruncită botezarea pruncilor". 25 G. R. Beasley-Murray a mărturisit: „M-am văzut neînstare să recunosc în botezul pruncilor, botezul bisericii Noului Testament". 26 Pentru că pruncii şi copiii cei mici nu pot trăi experienţa convertirii, ei nu pot fi apţi pentru a fi botezaţi. Înseamnă oare aceasta că ei sînt excluşi din comunitatea noului legămînt? Desigur, nu! Isus nu i-a exclus din Împărăţia harului Său. „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi", a spus El, „căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei". Şi El Şi-a pus mîinile asupra lor (Mat. 19, 14. 15). Părinţii credincioşi îndeplinesc un rol vital, acela de a călăuzi pe copiii lor într-o legătură cu Hristos, care, în cele din urmă, îi va duce la botez.

Răspunsul pozitiv al lui Isus dat mamelor care şi-au adus copiii la El ca să fie binecuvîntaţi a dat loc practicii dedicării copilului. Pentru acest serviciu, părinţii aduc copiii lor la comunitate, pentru a fi prezentaţi şi consacraţi lui Dumnezeu. La ce vîrstă poate o persoană să fie gata pentru botez? Persoanele pot fi botezate dacă: (1) sînt destul de în vîrstă ca să înţeleagă însemnătatea botezului, (2) s-au predat lui Hristos şi sînt convertite, (3) înţeleg principiile fundamentale ale creştinismului şi (4) înţeleg importanţa calităţii de membru. Mîntuirea este în primejdie numai atunci cînd cineva a ajuns la vîrsta cînd este răspunzător de hotărîrile lui şi respinge influenţa Duhului Sfînt.

Pentru că oamenii diferă unii de alţii în ceea ce priveşte maturitatea lor spirituală la o vîrstă dată, unii sînt gata pentru botez la o vîrstă mai timpurie decît alţii. Astfel că nu putem stabili o vîrstă minimă pentru botez. Cînd părinţii consimt la botezul copiilor lor la o vîrstă mai timpurie, ei trebuie să accepte responsabilitatea pentru creşterea lor spirituală şi dezvoltarea caracterului.

Rodul botezului

Cel mai însemnat rod pe care îl aduce botezul este o viaţă trăită pentru Hristos. Ţintele şi aspiraţiile se concentrează asupra lui Hristos şi nu asupra eului. „Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gîndiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pămînt" (Col. 3, 1. 2). Botezul nu înseamnă atingerea celui mai înalt pisc posibil pentru creştini. Pe măsură ce creştem spiritual, noi dobîndim har creştin, care să fie folosit în slujirea altora, în cadrul planului lui Dumnezeu de dezvoltare: „Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos" (2 Petru 1, 2). Atîta vreme cît rămînem credincioşi legămîntului botezului nostru, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, în ale căror nume am fost botezaţi, garantează faptul că vom avea acces la puterea divină, care să ne ajute în orice situaţii de criză cu care putem fi confruntaţi în viaţa de după botez.

Al doilea rod este o viaţă trăită pentru biserica lui Hristos. Noi nu mai sîntem persoane izolate, noi am devenit membri ai bisericii lui Hristos. Ca pietre vii, constituim templul lui Dumnezeu (1 Petru 2, 2-5). Noi menţinem o legătură deosebită cu Hristos, capul bisericii, de la care primim zilnic har pentru creştere şi dezvoltare în dragoste (Ef. 4, 16). Noi ne asumăm răspunderi în cadrul comunităţii legămîntului, ai cărei membri poartă o răspundere pentru noii botezaţi (1 Cor. 12, 12-26). Pentru binele lor, ca şi pentru acela al bisericii, aceşti noi membri trebuie să fie cuprinşi într-o viaţă de închinare, de rugăciune şi de slujire din iubire (Ef. 4, 12).

Rodul final este o viaţă trăită în şi pentru lume. Este adevărat că noi, care am fost botezaţi, sîntem cetăţeni ai cerului (Filip. 3, 20). Dar am fost chemaţi afară din lume numai pentru a fi instruiţi în cadrul corpului lui Hristos, ca să ne întoarcem în mjlocul lumii ca slujitori, participînd la lucrarea de slujire a lui Hristos. Adevăraţii ucenici nu se vor retrage din lume în biserică; noi sîntem născuţi în Împărăţia lui Hristos ca misionari. Credincioşia faţă de legămîntul nostru baptismal implică conducerea altora în Împărăţia harului. 27 Astăzi, Dumnezeu aşteaptă cu ardoare ca noi să intrăm în viaţa îmbelşugată, pe care El, în mod milostiv, ne-a oferit-o. „Şi acum ce zăboveşti? Scoală-te, primeşte botezul, şi fii spălat de păcatele tale, chemînd Numele Domnului" (Fapte 22, 16).

Referinte 1. S. M. Samuel, „A Brave African Wife" (O bravă soţie africană), Review and Herald/14 februarie 1963, p. 19. 2. O orînduire este un ritual simbolic religios, ce reprezintă adevăruri centrale ale Evangheliei şi care este o obligaţie universală şi perpetuă. Domnul Hristos a stabilit două orînduiri - botezul şi Cina Domnului. O orînduire nu este un sacrament în sensul de a fi un „opus operatum" - un act care în şi prin el însuşi împarte har şi asigură mîntuirea. Botezul şi Cina Domnului sînt sacramente numai în sensul de a fi asemenea cu „sacramentum", jurămîntul depus de ostaşii romani de a asculta de comandanţii lor, chiar cu preţul vieţii. Aceste orînduiri cuprind un legămînt de totală supunere faţă de Hristos. Vezi Strong, Systematic Theology (Teologia sistematică) (Philadelphia, PA: Judson Press, 1954), p. 930; „Botezul"; Enciclopedia biblică A. Z. Ş. , ed rev. , p. 128, 129. 3. Jemison, „Christian Beliefs" (Puncte de credinţă creştină), p. 244. 4. De la început, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, în comun cu moştenirea ei protestantă, a respins orice interpretare a botezului ca un „opus operatum" , adică un act ce, în sine, împarte har şi asigură mîntuirea ( „Botezul", Enciclopedia Biblică A. Z. Ş. , ed. rev. , p. 128). 5. 6/Comentariul biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , p. 740. 6. Adesea, persoane care au trăit experienţa botezului prin scufundare au simţit, ca o convingere personală, că trebuie să fie rebotezate. Vine oare această dorinţă în conflict cu declaraţia lui Pavel că este numai „un singur botez" (Ef. 4, 5)? Practica lui Pavel ne arată că nu. Cu ocazia unei vizite la Efes, el a întîlnit mai mulţi ucenici care fuseseră botezaţi de Ioan Botezătorul. Ei au trăit experienţa pocăinţei şi şi-au exprimat credinţa lor în Mesia ce va veni (Fapte 19, 1-5). Aceşti ucenici nu aveau o înţelegere clară a Evangheliei. „Cînd au primit botezul din mîna lui Ioan, ei aveau serioase greşeli. Dar, avînd o lumină mai clară, ei au primit cu bucurie pe Hristos ca Răscumpărtor al lor; şi, cu acest pas făcut înainte, a venit şi o schimbare a obligaţiilor lor. Primind o credinţă mai curată, a existat şi o schimbare corespunzătoare în viaţa şi caracterul lor. Ca semn al acestei schimbări şi ca o recunoaştere a credinţei lor în Hristos, ei au fost rebotezaţi în Numele lui Isus. Mulţi urmaşi sinceri ai lui Hristos au avut o experienţă asemănătoare. O mai clară înţelegere a voii lui Dumnezeu aşază pe credincios într-o relaţie nouă cu El. Noi îndatoriri sînt descoperite. Multe din cele ce înainte păreau nevinovate sau chiar vrednice de laudă sînt văzute acum ca fiind păcătoase. Vechiul său botez nu-l mai satisface. El s-a văzut ca un păcătos, condamnat de Legea lui Dumnezeu. El a trăit experienţa unei noi morţi faţă de păcat şi doreşte să fie îngropat cu Hristos, prin botez, ca să poată învia la o nouă viaţă. O astfel de atitudine este în armonie cu exemplul lui Pavel în botezarea iudeilor convertiţi. Acest incident a fost raportat de Duhul Sfînt ca o lecţie spre învăţătura bisericii. " (White, Sketches From the Life of Paul (Schiţe din viaţa lui Pavel), Battle Creek, Mi. Review and Herald/1883) p. 132, 133; vezi, de asemenea, Manualul bisericii, Washington D. C. : Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea 1986, ed. rev. , p. 50; White, Evanghelizarea, p. 372- 375). Scripturile nu spun nimic care să interzică rebotezarea personelor care au călcat legămîntul lor cu Dumnezeu, prin păcate grele sau apostazie, şi care au trăit apoi experienţa reconvertirii şi a reînnoirii legămîntului lor (vezi Manualul bisericii, p. 51, 162; White, Evanghelizarea, p. 375). 7. Vezi Albrecht Oepke, .Bapto, Baptizo", în Dicţionarul teologic al Noului Testament, ed. Gerhardt Kittel, trans. Geoffrey W. Bromiley (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publ. Co. 1964), vol. I, p. 529. Vine notează că bapto „folosit printre greci, semnifica vopsirea unei haine sau scoaterea apei prin cufundarea unui vas în altul. etc. . W. E. Vine, An Expository Dictionary of Biblical Words (Dicţionar explicativ al cuvintelor Bibliei) (New York. N. Y. : Thomas Nelson, 1985), p. 50. „A cufunda" apare de trei ori în Noul Testament, de fiecare dată însemnînd „a scufunda". În parabola bogatului şi a lui Lazăr, bogatul a cerut lui Avraam să lase pe Lazăr să-şi scufunde vîrful degetului său în apă rece şi să aducă un strop de umezeală pe limba sa (Luca 16, 24). În noaptea dinaintea crucificării, Isus a identificat pe vînzătorul Său înmuind (scufundînd) o bucată de pîine şi dîndu-i-o lui Iuda (Ioan 13, 26). Şi cînd Ioan în viziune a văzut pe Isus călărind, fiind comandant al oştirilor cerului, hainele lui Isus îi păreau lui Ioan ca fiind muiate în sînge (Apoc. 19, 13). 8. George E. Rice, „Botezul, unirea cu Hristos" - Ministry, mai 1982, p. 20. 9. Vezi Albrecht Oepke, “Bapto, Baptizo" în Theological Dictionary of the New Testament (Dicţionarul teologic al Noului Testament), vol. 1, p. 535. Cf. Arndt şi Gingrich, Lexiconul grec-englez al Noului Testament, p. 131. 10. J. K. Howard, New Testament Baptism (Botezul în Noul Testament) (London: Pickering şi Inglis Ltd. , 1970), p. 48. 11. Sublinierea aparţine autorilor. 12. Matthew Black, „The Scrolls and Christian Origins"/ (Sulurile şi originile creştinismului) (New York: Charles Scribner’s Sons. 1961), p. 96-98. Vezi, de asemenea, „Botezul", Dicţionarul biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , p. 118, 119. 13. G. E. Rice, Baptism in the Early Church, (Botezul în biserica primară), Ministry, martie 1981, p. 22, cf. Henry F. Brown, „Baptism Through the Centuries" („Botezul de-a lungul veacurilor") (Mountain View, Ca. , Pacific Press, 1965); William L. Lampkin, A History of Immersion (O istorie a scufundării/Nashville, Broadman Press, 1962); Wolfred N. Cotte „The Archeology of Baptism" (Arheologia botezului) (Londra: Yates şi Alexander, 1876). 14. Brown, Baptism Through the Centuries (Botezul de-a lungul veacurilor), p. 49-90. 15. Alfred Plummer, „A Critical and Exegetical Commentary on the Gospel according to St. Luke" (Un comentariu critic şi exegetic al Evangheliei după Luca), The International Critical Commentary, ed. Samuel R. Driver, et. al 5-a ed. (Edinburgh, T. şi T. Clark, 1981, retipărire), p. 88. 16. „Botezul", Comentariul biblic A. Z. Ş. , Enciclopedia, ed. rev. , p. 128. 17. Howard, New Testament Baptism (Botezul în Noul Testament), p. 69. 18. G. E. Rice .Baptism: Union With Christ" (Botezul: Unirea cu Hristos), Ministry, mai 1982, p. 21. 19. Gottfried Oosterwal, „Every Member a Minister?" (Fiecare membru un slujitor?) From Baptism to a Theological Base (De la botez la o bază teologică) (Ministry, februarie 1980, p. 4-7). Vezi, de asemenea, Rex D. Edwards, „Baptism as Ordination" (Botezul ca punere deoparte) (Ministry, august 1983, p. 4-6). 20. White, Comentariul biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , vol. 6, p. 1075. 21. Dacă sînt condiţii pentru botez, atunci cum poate cineva să se “boteze pentru cei morţi"? Următoarea interpretare păstrează armonia mesajului biblic. În 1 Cor. 15, Pavel subliniază importanţa învierii din morţi şi respinge ideea că nu există înviere. El arată că, dacă nu este înviere, credinţa celui credincios este zadarnică şi inutilă (1 Cor. 15, 14. 17). Mergînd pe aceeaşi linie, el argumentează: „Ce s-ar face cei ce se botează pentru cei morţi? Dacă nu înviază morţii nicidecum, de ce se mai botează ei pentru cei morţi? (1 Cor. 15, 29). Unii au interpretat expresia „botezat pentru cei morţi" ca o referire la botezul îndeplinit de către credincioşi pentru persoane care au murit. În lumina condiţiilor biblice pentru botez, cineva nu poate susţine un astfel de punct de vedere. W. Robertson Nicoll scoate în evidenţă faptul că la ceea ce face Pavel referire era „o experienţă normală, că moartea creştinilor ducea la convertirea celor rămaşi în viaţă, care, în primul rînd, ’pentru cei morţi’ (pentru cei scumpi ai lor ce erau morţi) şi în speranţa reîntîlnirii cu ei, se întorceau la Hristos". Pe astfel de convertiţi Pavel îi descrie ca fiind „botezaţi pentru cei morţi". Speranţa binecuvîntării viitoare, la care se adaugă afecţiunea familială şi prietenia, era unul dintre cei mai puternici factori de la începuturile răspîndirii creştinismului. " W Robertson Nicoll, ed. „The Expositor’s Greek Testament" (Comentatorul Testamentului Grec) (Grand Rapids, MI; Wm. B. Eerdmans, 1956), vol. 2, p. 931. M. Raeder subliniază faptul că prepoziţia “pentru" (huper în greacă) din expresia „botezat pentru cei morţi" este o prepoziţie de scop. Aceasta înseamnă că botezul era făcut „de dragul" sau „pentru cei morţi, cu scopul de a fi reuniţi, să se reîntîlnească cu rudele lor ce au murit creştini, la învierea din morţi" (M. Raeder, .Vikariatstaufe în 1 Cor. 15, 29?" Zeitschrift fur die Neutestamentliche Wissenschaft, 45 (1955), p. 258-260, citat de către Harold Riesenfeld .Huper", Theological Dictionary of The New Testament, vol. 8, p. 51, 53; cf. Howard, New Testament Baptism (Botezul în Noul Testament), p. 108, 109. Howard declară că, în contextul său, argumentul lui Pavel din 1 Cor. 15, 29 sună astfel: „Dacă Hristos nu a înviat, aceia care au murit în Hristos au pierit şi, fără de speranţă, noi devenim deznădăjduiţi şi nenorociţi, în mod deosebit aceia care au intrat în comunitatea creştină şi au fost botezaţi de dragul sau pentru aceia care au murit în Hristos, sperînd să se reunească cu ei" (Howard, Baptism for The Dead) - Botezul pentru cei morţi. Un studiu al textului din 1 Cor. 15, 29. „Evangelical Quarterly, ed. F. F. Bruce (Exeter, Eng. Paternoster Press) iulie-septembrie, 1965, p. 141). 22. Cf. Damsteegt, „Reaping the Harvest" (Strîngînd secerişul), Adventist Review/22 oct. 1987, p. 15. 23. Manualul bisericii , p. 41. 24. White, Evanghelizare, p. 313. 25. Karl Barth, Church Dogmatics (Dogmatica bisericii), trans. G. W. Bromiley (Edinburgh: T. and T. Clark, 1969) vol. 4/4 p. 179. 26. G. R. Beasley-Murray, Baptism in the New Testament (Botezul în Noul Testament) (Grand Rapids, MI. Wm. B. Eerdmans, 1973), p. 392. 27. Vezi Edwards .Baptism" (Botezul).

Adventiştii de ziua a şaptea cred... Că Cina Domnului este o participare la simbolurile trupului şi sîngelui lui Isus, ca o expresie a credinţei în El, Domnul şi Mîntuitorul nostru. În această experienţă a comuniunii, Hristos este prezent pentru a Se întîlni cu poporul Său şi a-l întări . Împărtăşindu-ne cu bucurie, noi vestim moartea Domnului pînă ce El va reveni. Pregătirea pentru Cina Domnului cuprinde cercetarea de sine, pocăinţa şi mărturisirea. Învăţătorul a rînduit serviciul spălării picioarelor, care înseamnă o reînnoire a curăţirii, o expresie a dispoziţiei de a sluji unul altuia în umilinţă, asemenea lui Hristos , şi de a uni inimile noastre în dragoste. Serviciul Cinei este deschis tuturor credincioşilor creştini.

Cina Domnului

Cu picioarele prăfuite, ei au ajuns în camera de sus pentru a sărbători Paştele. Cineva a adus un ulcior cu apă, un lighean şi un ştergar pentru obişnuita spălare a picioarelor, dar nimeni nu a vrut să săvîrşească lucrul unui serv. Conştient de apropiata Lui moarte, Isus a spus cu tristeţe: „Am dorit mult să mănînc Paştele acestea cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun, că de acum încolo, nu le voi mai mînca, pînă la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu" (Luca 22, 15. 16).

Gelozia ucenicilor pe care ei o nutreau unul împotriva celuilalt a umplut inima lui Isus de tristeţe. El a înţeles că ei se certau încă cu privire la cine va fi considerat cel mai mare în împărăţia Sa (Luca 22, 24; Mat. 18, 1; 20, 21). Manevrele lor pentru un loc de frunte, mîndria şi înălţarea de sine au fost acelea care i-au împiedicat pe ucenici să se umilească, să ia locul unui serv şi să spele picioarele celorlalţi. Aveau ei să înveţe vreodată că, în Împărăţia lui Dumnezeu, adevărata măreţie se dă pe faţă prin umilinţă şi slujire din iubire?

„În timpul cinei" (Ioan 13, 2. 4) 1, Isus S-a sculat liniştit, a luat ştergarul, a turnat apă într-un lighean, a îngenuncheat şi a început să spele picioarele ucenicilor. Învăţătorul a făcut lucrarea unui serv. Înţelegînd mustrarea nerostită, ucenicii au fost plini de ruşine. Cînd El Şi-a terminat lucrarea şi S-a reîntors la locul Lui, le-a zis: „Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sînteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu vam dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun, că robul nu este mai mare decît cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi" (Ioan 13, 14-17).

Isus a instituit apoi, în locul Paştelui, serviciul ce trebuia să constituie un memorial al marelui Său sacrificiu: Cina Domnului. Luînd pîinea nedospită, „El a binecuvîntat-o, a frînt-o şi a dat-o ucenicilor", zicînd: „Luaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu care se frînge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea". Apoi a luat paharul binecuvîntării şi „li l-a dat zicînd: ’Beţi toţi din el; căci acesta este sîngele Meu, sîngele legămîntului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor’ Să faceţi lucrul acesta spre amintirea Mea, ori de cîte ori veţi bea din el. Pentru că, ori de cîte ori mîncaţi din pîinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, pînă va veni El" (Mat. 26, 26-28; 1 Cor. 11, 24- 26; 10, 16). Orînduirea spălării picioarelor şi Sfînta Cină formează serviciul împărtăşirii. Astfel, Domnul Hristos a instituit aceste două orînduiri pentru a ne ajuta să intrăm în comuniune cu El.

Orînduirea spălării picioarelor

Obiceiul cerea ca, sărbătorind Paştele, familiile iudeilor să scoată din casele lor tot aluatul (care simboliza păcatul) înainte de prima zi a săptămînii Azimilor (Ex. 12, 15. 19. 20). În felul acesta, credincioşii trebuia să-şi mărturisească şi să se pocăiască de orice păcat, inclusiv de mîndrie, rivalitate, gelozie, resentimente şi egoism, mai înainte de a avea acel spirit bun, ca să poată avea comuniune cu Domnul Hristos la cel mai profund nivel. În acest scop, Domnul Hristos a instituit orînduirea spălării picioarelor. Nu numai că El a dat un exemplu, ci El a declarat că şi ei trebuia să facă la fel şi le-a făgăduit o binecuvîntare: „Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi" (Ioan 13, 17). Această orînduire, care precede Cina Domnului, împlineşte porunca dată ca toţi să se cerceteze pe ei înşişi, pentru ca astfel să nu ia parte la această masă „în chip nevrednic" (1 Cor. 11, 27-29).

Semnificaţia orînduirii

Această orînduire descoperă ceva atît despre misiunea Domnului Hristos, cît şi despre experienţa participanţilor.

1. Un monument comemorativ al condescendenţei Domnului Hristos.

Orînduirea spălării picioarelor comemorează umilinţa Domnului Hristos, manifestată în întruparea Sa şi în viaţa Sa de slujire. 2 Deşi El avea poziţia Sa alături de Tatăl, în mijlocul gloriei cereşti, El „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor" (Filip. 2, 7). A fost umilitor pentru Fiul lui Dumnezeu să Se dăruiască atît de altruist, atît de iubitor, numai ca să fie lepădat de majoritatea acelora pe care El a venit ca să-i salveze. De-a lungul întregii vieţi a Domnului Hristos pe pămînt, Satana a fost hotărît să-L dezonoreze în cel mai înalt grad şi la fiecare pas. Ce umilire i-a adus Lui - Cel nevinovat - să fie crucificat asemenea unui criminal!

Hristos a trăit o viaţă de slujire neegoistă. El n-a venit „să I se slujească, ci să slujească" (Matei 20, 28). Prin actul spălării picioarelor, El a arătat că era gata să facă orice lucrare, indiferent cît de umilă ar fi fost, pentru a salva pe oameni. În felul acesta, El a întipărit în mintea urmaşilor Săi viaţa Sa de slujire şi umilinţă. Instituind această ceremonie pregătitoare, Domnul Hristos a intenţionat să ducă pe credincioşi la o stare de sensibilitate şi iubire, care să-i conducă să slujească altora. Această orînduire încurajează pe aceia care reflectă la semnificaţia ei ca să trateze pe alţii cu umilinţă şi sensibilitate. Urmînd exemplul Domnului Hristos în spălarea picioarelor, mărturisim spiritul Său: „Slujiţi-vă unii altora în dragoste" (Gal. 5, 13).

Deşi participarea la acest serviciu este umilitoare, ea este totuşi departe de a fi degradantă. Cine nu s-ar simţi privilegiat să se plece înaintea lui Hristos şi să spele picioarele acelea care au fost pironite pe cruce? Isus a spus: „Ori de cîte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut" (Matei 25, 40).

2. Un tip al unei curăţiri mai înalte.

Spălarea picioarelor a însemnat mai mult decît curăţirea picioarelor lor. Ea reprezenta o purificare mai înaltă, o curăţie a inimii. Cînd Petru a cerut lui Isus să-l spele cu totul, Domnul Isus a răspuns: „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decît picioarele, ca să fie curat de tot" (Ioan 13, 10).

Cel care se îmbăiază este curat. Cu toate acestea, picioarele încălţate cu sandale se umplu de praf şi au nevoie să fie spălate din nou. Tot aşa a fost şi cu ucenicii. Păcatele lor au fost îndepărtate, spălate prin botez, dar ispita i-a făcut să nutrească în inimile lor mîndrie, gelozie şi răutate. Ei nu erau gata să aibă o intimă comuniune cu Domnul lor şi nici să accepte noul legămînt, pe care El era gata să-l facă cu ei. Prin spălarea picioarelor, Domnul Hristos dorea să-i pregătească pentru a lua parte la Sfînta Cină. Cu excepţia lui Iuda, vînzătorul, inimile lor au fost, prin harul lui Hristos, curăţite de egoism şi mîndrie şi ei au fost uniţi în iubire unul cu altul; prin actul lipsit de egoism al lui Isus, ei au fost umiliţi şi au putut fi învăţaţi.

Asemenea ucenicilor, atunci cînd am primit pe Hristos şi am fost botezaţi, am fost curăţiţi prin sîngele Său. Dar de-a lungul vieţii de creştin, am putea cădea. Picioarele noastre se umplu de praf. Trebuie să venim atunci din nou la Hristos şi să lăsăm ca harul Său curăţitor să spele şi să îndepărteze orice necurăţie. Totuşi, nu este nevoie să fim iarăşi botezaţi, pentru că „cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decît picioarele" (Ioan 13, 10) 3. Spălarea picioarelor este o orînduire ce ne reaminteşte atît de nevoia noastră de curăţire continuă, cît şi de faptul că sîntem în totul dependenţi de sîngele lui Hristos. În sine, spălarea picioarelor nu ne curăţeşte de păcate. Numai Hristos ne poate curăţi.

3. O comuniune a iertării. Atitudinea de iertare dintre participanţi arată că acest serviciu simbolic de curăţire a avut efect. Numai dacă noi înşine iertăm putem trăi experienţa iertării lui Dumnezeu. „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar, dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre" (Matei 6, 14. 15).

Isus a zis: „Şi voi sînteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora" (Ioan 13, 14). Avem nevoie să fim gata să spălăm picioarele celuilalt, dar şi dispuşi ca altul să ne spele picioarele. Astfel, noi admitem nevoia noastră de ajutor spiritual. Cînd serviciul divin s-a încheiat, credinţa noastră ne asigură că sîntem curaţi, pentru că păcatele noastre au fost spălate şi îndepărtate. De către cine? De către Domnul Hristos. Dar un împreună credincios cu noi este cel ce ne-a administrat simbolurile slujirii lui Hristos şi, în acest caz, serviciul devine o comuniune a iertării. 4

4. O comuniune cu Hristos şi cu credincioşii.

Acest serviciu al spălării picioarelor demonstrează iubirea lui Hristos pentru urmaşii Săi, „pînă la sfîrşit" (Ioan 13, 1). Cînd Petru a refuzat să i se spele picioarele, Domnul Hristos a răspuns: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine" (vers. 8). Fără curăţire nu este comuniune. Aceia care doresc o continuă comuniune cu Hristos vor lua parte la această orînduire.

În seara aceleiaşi zile, Domnul Isus a zis: „Vă dau o poruncă nouă: ’Să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii’. (Ioan 13, 34). Solia acestei orînduirii este clară: „Slujiţi-vă unii altora în dragoste" (Gal. 5, 13). Avînd acest fel de iubire, noi vom acorda locul cel mai de frunte aproapelui nostru şi „în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi" (Filip. 2, 3). Ea ne determină să iubim pe aceia care se deosebesc de noi. Ea ne face în stare să nu avem simţăminte de superioritate, nici de părtinire. Stilul nostru de viaţă va reflecta iubirea noastră faţă de fraţii noştri de credinţă. Îngenunchind înaintea lor, spălîndu-le picioarele, ne bucurăm de faptul că vom trăi cu ei în toată veşnicia. Toţi aceia care urmează exemplul lui Hristos în această orînduire trăiesc într-un mod aparte ce înseamnă să iubeşti aşa cum a iubit Hristos. Şi o astfel de iubire poate fi o puternică mărturie.

Un călugăr budist a cerut odată unui misionar să-i sugereze o scenă care să reprezinte creştinismul. Nişte artişti trebuia să decoreze holul unei mînăstiri cu picturi murale, care să înfăţişeze principalele religii ale lumii. După ce s-a gîndit puţin, misionarul a început să redea cele relatate în Ioan 13. „În timp ce citeam", povestea misionarul, călugărul nu spunea nimic, „dar am simţit o linişte neobişnuită şi impresionantă, o putere care răzbătea din pasajul care descria actul în care Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi". În cultura lor, a discuta în public ceva ce are de-a face cu picioarele este considerat ca fiind o foarte serioasă încălcare a regulilor etichetei.

Cînd am terminat de citit, a urmat un moment de linişte. El a privit la mine neîncrezător şi mi-a spus: ’Vrei să spui că Întemeietorul religiei tale a spălat picioarele învăţăceilor Săi? Da! am răspuns eu. Faţa sa de obicei liniştită, calmă ca luna, cu sprîncenele şi capul rase s-a încreţit de şoc şi uimire. A rămas mut şi la fel am fost şi eu. Am înghiţit greu de cîteva ori şi am fost prinşi amîndoi în scena acelei drame. Privind la el, privirea neîncrezătoare de pe faţa lui s-a schimbat într-un respect plin de teamă. Isus, Întemeietorul creştinismului a atins şi a spălat picioarele murdare ale unor pescari. După cîteva momente, el şi-a recîştigat stăpînirea de sine şi s-a ridicat în picioare. ’Înţeleg acum esenţa creştinismului’". 5

Celebrarea Cinei Domnului.

Printre protestanţi, numele cel mai obişnuit pentru serviciul comuniunii este „Cina Domnului" (1 Cor. 11, 20). Alte denumiri sînt „masa Domnului" (1 Cor. 11, 2), „frîngerea pîinii" (Fapte 20, 7; 2, 42) 6 şi Euharistia - cu referire la aspectul de mulţumire şi binecuvîntare al serviciului (Matei 26, 26. 27; 1 Cor. 10, 16; 11, 24). Cina Domnului trebuie să fie o ocazie de bucurie şi nu un timp de tristeţe. Serviciul spălării picioarelor, care precede actul Cinei, oferă o ocazie de cercetare de sine, de mărturisire a păcatelor, de iertare. Primind asigurarea că sînt curăţiţi prin sîngele Mîntuitorului, credincioşii sînt gata să intre într-o comuniune specială cu Domnul lor. Ei se îndreaptă spre masa Sa cu bucurie, stînd în lumina salvatoare a crucii şi nu în umbra ei, gata de a sărbători biruinţa răscumpărătoare a lui Hristos.

Semnificaţia Cinei Domnului.

Sfînta Cină înlocuieşte sărbătoarea Paştelui din perioada vechiului legămînt. Paştele şi-a găsit împlinirea cînd Hristos, Mielul Pascal, Şi-a dat viaţa. Mai înainte de moartea Sa, Domnul Hristos Însuşi a instituit înlocuirea lui cu marele festival al Israelului spiritual sub noul legămînt. Astfel, rădăcinile multor simboluri ale Cinei Domnului vin din trecut, din serviciul Paştelui.

1. Comemorarea eliberării de păcat.

După cum sărbătoarea Paştelui comemora eliberarea poporului Israel din robia Egiptului, Cina Domnului comemorează eliberarea din Egiptul spiritual, din robia păcatului. Sîngele mielului pascal, aplicat pe stîlpii uşii şi pe pragul de sus al casei, îi ocrotea pe locuitori de moarte; hrănirea cu carnea lui le dădea putere ca să scape din Egipt (Ex. 12, 3-8). Tot astfel, sacrificiul Domnului Hristos aduce eliberare din moarte; credincioşii sînt mîntuiţi prin împărtăşirea atît cu trupul Său, cît şi cu sîngele Său (Ioan 6, 54). Cina Domnului proclamă faptul că moartea Domnului Hristos pe cruce asigură mîntuirea noastră, oferă iertarea şi garantează viaţa veşnică.

Isus Hristos a spus: „Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea" (1 Cor. 11, 24). Această orînduire subliniază dimensiunea substituitoare a ispăşirii lui Hristos. „Acesta este trupul Meu", a spus Isus, „care se frînge pentru voi" (1 Cor. 11, 24; Is. 53, 4-12). La cruce, Cel nevinovat a luat locul celui vinovat, Cel neprihănit, locul celui nelegiuit. Acest act generos satisface cerinţele legii pentru moartea păcătosului, acordă iertare, pace şi asigurarea vieţii veşnice pentru păcătoşii pocăiţi. Crucea înlătură condamnarea noastră şi ne oferă haina îndreptăţirii lui Hristos şi puterea de a birui răul.

a) Pîinea şi rodul viţei.

Isus a folosit multe metafore pentru a învăţa diferite adevăruri despre Sine. El a spus: „Eu sînt uşa" (Ioan 10, 7), „Eu sînt calea" (Ioan 14, 6), „Eu sînt adevărata viţă" (Ioan 15, 1) şi „Eu sînt pîinea vieţii" (Ioan 6, 35). Noi nu putem lua nici una din aceste expresii ad litteram, pentru că El nu este prezent în fiecare uşă, cale sau viţă. În schimb, ele ilustrează adevăruri profunde.

La data cînd, în mod supranatural, El a hrănit 5000 de oameni, Isus a descoperit pro- funda semnificaţie a trupului şi sîngelui Său. Cu privire la adevărata pîine, El a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, că Moise nu v-a dat pîine din cer, ci Tatăl Meu vă va da adevărata pîine din cer". „Doamne", I-au zis ei, „dă-ne totdeauna această pîine". Isus le-a zis: „Eu sînt Pîinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămînzi niciodată; cine crede în Mine, nu va înseta niciodată" (Ioan 6, 32-35). El Şi-a oferit trupul şi sîngele Său ca să satisfacă foamea şi setea nevoilor şi dorinţelor noastre profunde (Ioan 6, 50-54).

Pîinea pascală pe care Isus a mîncat-o era nedospită şi rodul viţei era nefermentat. 7 Aluatul (drojdia)care produce fermentarea şi face ca pîinea să crească era considerat un simbol al păcatului (1 Cor. 5, 7. 8), astfel că era nepotrivit să reprezinte pe Mielul „fără cusur şi fără prihană" (1 Petru 1, 19). 8 Numai pîinea fără aluat sau nefermentată putea simboliza trupul fără păcat al lui Hristos. Tot la fel, numai rodul nestricat al viţei - mustul nefermentat - simboliza, în mod potrivit, perfecţiunea fără pată a sîngelui curăţitor al Mîntuitorului. 9

b) A mînca şi a bea.

„Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mîncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sîngele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu, are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi" (Ioan 6, 53. 54). A mînca trupul lui Hristos şi a bea sîngele Său este o expresie simbolică pentru asimilarea Cuvîntului lui Dumnezeu, prin care credincioşii menţin comuniunea cu cerul şi sînt în stare să aibă viaţă spirituală. El spunea: „Cuvintele pe care vi le spun Eu sînt duh şi viaţă" (Ioan 6, 63). „Omul nu trăieşte numai cu pîine, ci cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4).

Credincioşii sînt hrăniţi cu Hristos, Pîinea vieţii, prin părtăşia Cuvîntului vieţii - Biblia. Prin acest Cuvînt vine puterea de viaţă a lui Hristos. În serviciul comuniunii, noi ne împărtăşim cu Hristos, asimilînd Cuvîntul Său prin Duhul Sfînt. Pentru acest motiv, predicarea Cuvîntului însoţeşte fiecare Sfîntă Cină. Deoarece ne însuşim, prin credinţă, beneficiile jertfei ispăşitoare a Domnului Hristos, Cina Domnului este mult mai mult decît o simplă masă ceremonială. Participarea la serviciul Cinei Domnului înseamnă o revitalizare a vieţii noastre prin puterea susţinătoare a lui Isus, care ne-a înzestrat cu viaţă şi bucurie. Pe scurt, simbolismul arată că noi „sîntem tot atît de dependenţi de Hristos pentru viaţa spirituală, pe cît sîntem de dependenţi de hrana şi apa de băut pentru viaţa fizică. " 10 În timpul serviciului Sfintei Cine, noi „binecuvîntăm" paharul (1 Cor. 10, 16). Aceasta înseamnă că aşa cum Hristos „a mulţumit" pentru pahar (Matei 26, 27), tot astfel şi noi ne exprimăm gratitudinea noastră pentru sîngele lui Isus.

2. Părtăşie colectivă cu Hristos.

Într-o lume plină de discordie şi divizări, participarea noastră colectivă contribuie la unitatea şi stabilitatea bisericii şi demonstrează adevărata comuniune cu Hristos şi unul cu altul. Subliniind această comuniune, Pavel spunea: „Paharul binecuvîntat, pe care-l binecuvîntăm, nu este el împărtăşirea cu sîngele lui Hristos? Pîinea pe care o frîngem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Avînd în vedere că este o pîine, noi, care sîntem mulţi, sîntem un trup, căci toţi luăm o parte din aceeaşi pîine" (1 Cor. 10, 16. 17). „Aceasta este o aluzie la faptul că pîinea Sfintei Cine este frîntă în mai multe bucăţi, care sînt mîncate de credincioşi, şi cum toate bucăţile provin din aceeaşi pîine, tot astfel toţi credincioşii care iau parte la serviciul comuniunii sînt uniţi cu El, al cărui trup frînt este astfel simbolizat de către pîinea frîntă. Participînd împreună la această orînduire, creştinii arată în mod public că ei sînt uniţi şi aparţin unei mari familii, al cărui cap este Hristos. " 11

Toţi membrii bisericii trebuie să participe la această sacră comuniune, pentru că, prin Duhul Sfînt, „Hristos Se întîlneşte cu poporul Său şi le dă puteri prin prezenţa Sa. Se poate ca mîini şi inimi mînjite să servească Cina, totuşi Hristos este prezent şi slujeşte pe copiii Săi. Toţi cei care vin cu credinţa lor legată de El vor fi foarte mult binecuvîntaţi. Dar toţi cei care neglijează aceste ocazii de privilegii dumnezeieşti vor suferi pierderi. Despre ei se poate spune foarte bine: ’Voi nu sînteţi cu toţii curaţi’". 12

Noi trăim experienţa celor mai puternice şi mai profunde sensuri ale comuniunii la masa Domnului. Aici noi ne întîlnim pe un teren comun, odată ce am dat la o parte toate barierele ce ne separă. Aici ne dăm seama că, în timp ce în societate există multe lucruri care ne separă, în Hristos există tot ceea ce este necesar pentru ca să fim uniţi. În timp ce se împărtăşeau din paharul comuniunii, Isus a încredinţat noul legămînt ucenicilor Săi. El a spus: „Beţi toţi din el, căci acesta este sîngele Meu, sîngele legămîntului celui nou, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor" (Matei 26, 27. 28; Luca 22, 20). După cum vechiul legămînt a fost ratificat cu sîngele animalelor (Ex. 24, 8), tot astfel noul legămînt a fost ratificat cu sîngele lui Hristos. Celebrînd această orînduire, credincioşii îşi reînnoiesc angajamentul lor de credincioşie faţă de Domnul lor, recunoscînd din nou că sînt cuprinşi în uimitoarea înţelegere prin care, în Isus, Dumnezeu S-a legat de neamul omenesc. Ca membri ai acestui legămînt, ei au ce să sărbătorească. Astfel că Cina Domnului este atît un monument comemorativ, cît şi un act de mulţumire pentru sigilarea legămîntului cel veşnic al harului. Binecuvîntările primite sînt proporţionale cu credinţa participanţilor.

3. Anticiparea celei de a doua veniri.

„Pentru că, ori de cîte ori mîncaţi din pîinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului pînă va veni El" (1 Cor. 11, 26). Serviciul Cinei se întinde pe perioada dintre Golgota şi a doua venire. El leagă crucea şi împărăţia. El îmbină „deja" cu „nu încă", care formează esenţa concepţiei despre istoria lumii în Noul Testament. El uneşte jertfa Mîntuitorului şi a doua Sa venire - mîntuirea oferită şi mîntuirea împlinită. El vesteşte faptul că Hristos este prezent prin Duhul Sfînt, pînă cînd El va veni în mod vizibil. Angajamentul Domnului Hristos: „Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, pînă în ziua cînd îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu" (Matei 26, 29) este profetic. El direcţionează credinţa noastră spre o viitoare celebrare a Cinei, împreună cu Mîntuitorul nostru, în Împărăţia Sa. Ocazia este marea sărbătoare a „nunţii Mielului" (Apoc. 19, 9).

În vederea pregătirii pentru acest eveniment, Domnul Hristos ne învaţă:"Mijlocul să vă fie încins, şi făcliile aprinse. Şi să fiţi ca nişte oameni, care aşteaptă pe stăpînul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată, cînd va veni şi va bate la uşă. Ferice de robii aceia, pe care stăpînul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun, că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă, şi se va apropia să le slujească" (Luca 12, 35-37). Avînd pe urmaşii Săi strînşi în jurul mesei sărbătoreşti, Hristos va celebra Cina, aşa cum a făcut la Ierusalim. Un timp atît de lung El a aşteptat această ocazie şi acum totul este gata. El Se ridică de pe tronul Său şi păşeşte înainte, ca să servească. Uimirea îi umple pe toţi. Ei se simt în totul nevrednici de onoarea de a-L avea pe Hristos ca să le slujească. Ei se împotrivesc, spunînd: „Noi să servim!" Dar Hristos insistă calm şi îi face să se aşeze.

„Niciodată n-a fost Domnul Hristos mai mare pe pămînt decît în memorabila ocazie a Cinei, atunci cînd El a luat locul unui slujitor şi S-a umilit. Niciodată nu este Hristos mai mare în ceruri decît atunci cînd El slujeşte sfinţilor Săi". 14 Acesta este apogeul speranţei către care ne îndreaptă Cina Domnului, bucuria slavei viitoare printr-o comuniune personală cu Hristos în Împărăţia Sa cea veşnică.

Condiţii pentru participare.

Două mari orînduiri servesc credinţa creştină - botezul şi Cina Domnului. Prima este poarta de intrare în biserică, iar de cea de a doua beneficiază cei care sînt membri. 14 Isus Hristos a servit Cina numai urmaşilor Săi care au mărturisit public acest lucru. Serviciul comuniunii este numai pentru creştinii convinşi. De obicei, copiii nu participă la aceste orînduiri, pînă cînd nu sînt botezaţi. 15

Biblia învaţă pe credincioşi să celebreze această orînduire cu respectul cuvenit Domnului, căci acela care „mănîncă pîinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sîngele Domnului" (1 Cor. 11, 27). Acest „chip nevrednic" constă fie într-un „comportament nepotrivit (vezi v. 21), fie în lipsa credinţei active şi vii în jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos". 16 O astfel de atitudine dă pe faţă lipsa de respect faţă de Domnul şi poate fi considerată o respingere a Mîntuitorului, o participare la vinovăţia celor care L-au sacrificat.

O participare „în chip nevrednic" aduce dezaprobarea lui Dumnezeu. Aceia care mănîncă şi beau în chip nevrednic, mănîncă şi beau „osînda lor", „nedeosebind trupul Domnului" (1 Cor. 11, 29). Ei nu fac deosebire între ceea ce este hrană obişnuită şi simbolurile consacrate, care simbolizează jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos. „Credincioşii nu trebuie să trateze această orînduire ca fiind numai o ceremonie comemorativă a unui eveniment istoric. Ea este acest lucru, dar este cu mult mai mult; ea aminteşte ceea ce L-a costat pe Dumnezeu păcatul, cum şi ceea ce datorează omul Mîntuitorului. Ea este, de asemenea, un mijloc de a păstra proaspătă în mintea credinciosului datoria de a da mărturie publică de credinţa sa în moartea ispăşitoare a Fiului lui Dumnezeu. " 17

Avînd în vedere aceste avertizări, Pavel sfătuieşte pe credincioşi „să se cerceteze dar pe sine însuşi", mai înainte de a participa la Cină (1 Cor. 11, 28). Mai înainte de a participa, credincioşii trebuie să-şi cerceteze cu multă rugăciune experienţa lor creştină, mărturisind păcatele lor şi refăcînd legăturile rupte. Experienţa pionierilor adventişti arată ce binecuvîntare poate aduce o astfel de examinare: „Cînd membrii noştri erau puţini, celebrarea orînduirii constituia ocazia cea mai binecuvîntată. Mai înainte de ziua de vineri, fiecare membru al bisericii se străduia să îndepărteze tot ceea ce tindea să-l separe de fraţii săi şi de Dumnezeu. Inimile erau cercetate cu amănunţime; rugăciuni erau înălţate cu stăruinţă, pentru o descoperire divină a vreunui păcat ascuns; se mărturiseau practicile îndoielnice în afaceri, cuvintele nelalocul lor, păcate nutrite. Domnul venea aproape şi noi eram foarte mult întăriţi şi încurajaţi. " 18 Această cercetare este o lucrare personală. Alţii nu o pot face, căci cine poate citi inima sau deosebi pleava de grîu? Hristos, Exemplul nostru, a respins exclusivismul participării la Cină. Deşi păcatul public exclude persoanele în cauză de la participare (1 Cor. 5, 11), Isus Hristos personal a luat parte la masa Cinei cu Iuda, care, în manifestarea exterioară, era un urmaş al Său, dar înăuntrul lui era un hoţ şi un trădător.

Deci, ceea ce caracterizează pe aceia care sînt îndreptăţiţi să ia parte la serviciul Cinei este starea inimii - o deplină consacrare lui Hristos şi credinţă în jertfa Sa şi nu calitatea de membru într-o anumită biserică. În consecinţă, creştinii consacraţi din toate bisericile pot participa la Cină. Toţi sînt invitaţi a celebra adesea această mare sărbătoare a noului legămînt şi, prin participarea lor, să mărturisească primirea de către ei a lui Hristos, ca Mîntuitor personal.

Referinte: 1. Vezi R. Odom, „The First Celebration of the Ordinance of the Lord’s House" (Prima celebrare a orînduirii Casei Domnului), Ministry, ianuarie, 1953, p. 20; White, Desire of Ages (Hristos, Lumina lumii), p. 631-639. 2. Ibid, p. 637-638, ed. rom. , 1980. 3. Există o legătură între botez şi Cină. Botezul precede calitatea de membru al bisericii, în timp ce actul umilinţei (spălarea picioarelor) slujeşte acelora care sînt deja membri ai bisericii. În timpul săvîrşirii acestei orînduiri, este foarte potrivit să medităm la legămîntul nostru baptismal. 4. Vezi C. Mervyn Maxwell, „A Fellowship of Forgiveness", (O comuniune a iertării) Review and Herald, 29 iunie 1961, p. 6, 7. 5. Jon Dybdahl, Missions: A Two-Way Street (Misiunile: O stradă cu două sensuri), (Boise, Idako:Pacific Press, 1986), p. 28. 6. Deşi este în mod general înţeles că, în Fapte 20, 7, expresia se referă la celebrarea Cinei, expresia nu se referă în mod exclusiv la această orînduire. În Luca 24, 35, expresia se referă la una din obişnuitele mese ale zilei. 7. Pornind de la părerea că oamenii din timpurile biblice nu puteau păstra sucul de struguri (mustul) o perioadă atît de lungă de timp, în climatul călduros din Israel, de la data culegerii strugurilor toamna şi pînă primăvara, la Paşte, se consideră că iudeii celebrau Paştele cu vin fermentat. Această susţinere este nejustificată. În decursul întregii antichităţi, sucurile erau adesea păstrate într-o stare de nefermentare pentru o lungă perioadă de timp, folosind diferite metode. O metodă era aceea de a concentra sucul fierbîndu-l pînă devenea un sirop. Depozitat şi păstrat într-un loc rece, acest concentrat nu fermenta. Apoi, diluîndu-l cu apă, se obţinea vin dulce nealcoolic. Vezi William Patton, „Bible Wines - Laws of Fermentation" (Vinurile în Biblie. Legi ale fermentării) (Oklahoma City, OK: Sane Press n. d. ), p. 24-41; vezi de asemenea C. A. Christoforides, „More on Unfermented Wine" (Mai mult despre vinuri nefermentate), Ministry, aprilie 1955, p. 34; Loel O. Caesar, „The Meaning of Yayin in the Old Testament" (Însemnătatea lui yayin în Vechiul Testament) (Teză nepublicată, Andrews University, 1986), p. 74-77. White, Desire of Ages (Hristos, Lumina lumii), p. 653. Vinul pentru Paşte poate să fie făcut, de asemenea, din stafide (F. C. Gilbert, „Practical Lessons From The Experience of Israel for the Church of Today" (Lecţii practice din experienţa poporului Israel, pentru biserica de astăzi) (Nashville, TN. Southern Publ. Assn. , ed. 1972), p. 240-241. 8. În această lumină, nu este lipsit de importanţă faptul că Domnul Hristos a evitat folosirea cuvîntului grecesc obişnnuit - oinos - ci a folosit expresia „rodul viţei" (Marcu 14, 25). În timp ce oinos se poate referi la vin în starea lui fermentată, ca şi în stare nefermentată, „rodul viţei" se referă la sucul curat, pur - un simbol potrivit al sîngelui Domnului Hristos, care se numea pe Sine „adevărata Viţă" (Ioan 15, 1). 9. Drojdia poate produce, de asemenea, fermentarea mustului (sucului de struguri). Sporii fermentului, purtaţi de vînt sau de insecte, se prind de coaja strugurilor. Cînd strugurii sînt zdrobiţi, sporii fermentului se amestecă cu mustul. La temperatura camerei, celulele drojdiei se înmulţesc foarte repede, făcînd vinul să fermenteze. Vezi Martin S. Peterson, Arnold H. Johnson, ed. Encyclopedia of FoodTechnology (Enciclopedia tehnologiei hranei) (Westpost, CT: Avi Publishing Co: 1974), vol. 2, p. 61-69; idem; Encyclopedia of Food Science (Enciclopedia ştiinţei hranei) (Westpost CT; Avi Publishing Co; 1978), vol. 3, p. 878. 10. R. Rice, Reign of God (Domnia lui Dumnezeu), p. 303. 11. Comentariul biblic A. Z. Ş. , vol. 6, p. 746. 12. White, Desire of Ages (Hristos, Lumina lumii), p. 661. 13. M. L. Andreasen, „The Ordinances of the Lord’s House" (Orînduirile din Casa Domnului), Ministry, ianuarie 1947, p. 44, 46. 14. White „Evangelism" (Washington D. C. ; Review and Herald, 1946) - p. 273. 15. Vezi şi Frank Holbroock „For members only?" (Numai pentru membri?), Ministry, februarie 1987, p. 13. 16. Comentariul biblic A. Z. Ş. , vol. 6, p. 765. 17. Idem. 18. White, Evangelism, p. 274; Comentariul biblic A. Z. Ş. , vol. 6, p. 765. . 19. Biblia nu specifică cît de des trebuie să fie celebrată Cina (vezi 1 Cor. 11, 25. 26). Adventiştii au urmat practica mai multor biserici protestante, de a celebra această orînduire de patru ori pe an. „Adoptînd planul trimestrial, primii credincioşi adventişti au considerat că, ţinînd mai des acest serviciu divin, ar fi primejdia formalismului şi neputinţa de a-ţi da seama de solemnitatea orînduirii". Pare că este o hotărîre ce se situează la mijloc - între celebrarea prea des a acestei orînduiri şi celebrarea prea rară, după o lungă perioadă de timp, cum ar fi un an. W. E. Read: „Frequency of Lord’s Supper" (Frecvenţa Cinei Domnului - De cîte ori să se servească Cina). Ministry, aprilie 1955, p. 43.

Adventiştii de ziua a şaptea cred... Că Dumnezeu a revărsat asupra tuturor membrilor bisericii Sale din orice generaţie daruri spirituale, pe care fiecare membru trebuie să le folosească într-o slujire plină de iubire şi pentru binele comun al bisericii şi al omenirii. Date prin mijlocirea Duhului Sfînt, care dă fiecărui membru după cum voieşte, darurile aduc cu ele toate aptitudinile şi capacităţile de slujire de care are nevoie biserica pentru a îndeplini funcţiile ei stabilite de Dumnezeu. Conform Sfintelor Scripturi, aceste daruri cuprind funcţii în vederea slujirii, ca de exemplu slujba vindecării, a credinţei, profeţiei, predicării, învăţăturii, administrării, împăcării, compasiunii, slujirii din iubire pînă la sacrificiu de sine, pentru ajutorarea şi încurajarea oamenilor. Unii membri sînt chemaţi de Dumnezeu şi înzestraţi de Duhul Sfînt pentru îndeplinirea funcţiilor recunoscute de către biserică în lucrarea de pastoraţie, evanghelistică, apostolică şi de învăţare, necesare în mod deosebit pentru pregătirea membrilor în vederea lucrării de slujire, pentru dezvoltarea bisericii şi atingerea maturităţii spirituale, cum şi pentru promovarea unităţii credinţei şi cunoaşterii de Dumnezeu. Cînd membrii folosesc aceste daruri spirituale, ca nişte slujitori credincioşi ai harului felurit al lui Dumnezeu, biserica este ocrotită de influenţele distructive ale falselor învăţături şi progresează cu puterea de creştere ce vine de la Dumnezeu şi se zideşte în credinţă şi dragoste.

Darurile şi slujbele spirituale

Cuvintele pe care Isus le-a rostit, chiar înainte ca El să Se înalţe la cer, aveau să schimbe istoria. „Duceţi-vă în toată lumea", a poruncit El ucenicilor Săi, „şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură" (Marcu 16, 15). În toată lumea? La orice făptură? Ucenicii trebuie să fi considerat aceasta o sarcină imposibilă. Domnul Hristos, sesizînd neputinţa lor, i-a sfătuit să nu părăsească Ierusalimul, ci să „aştepte acolo făgăduinţa Tatălui". Apoi El i-a asigurat: „Veţi primi o putere, cînd Se va pogorî Duhul Sfînt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi pînă la marginile pămîntului" (Fapte 1, 4. 8). După înălţarea lui Isus la cer, ucenicii au petrecut mult timp în rugăciune. Armonia şi umilinţa au luat locul discordiei şi geloziei care tulburaseră o mare parte din timpul lor petrecut cu Isus. Ucenicii au fost convertiţi. Comuniunea lor strînsă cu Hristos şi unitatea ce rezultă din aceasta au fost necesare pregătirii pentru revărsarea Duhului Sfînt. După cum Isus a primit o ungere specială cu Duhul Sfînt, care să-L facă capabil pentru lucrarea Sa (Fapte 10, 38), tot astfel ucenicii au primit botezul Duhului Sfînt (Fapte 1, 5) pentru a-i face în stare să dea mărturie. Rezultatele au fost electrizante. În ziua în care au primit darul Duhului Sfînt, ei au botezat trei mii de persoane (vezi Fapte 2, 41).

Darurile Duhului Sfînt

Hristos a ilustrat darurile Duhului Sfînt cu o parabolă: „Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om, care, cînd era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi, şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat" (Matei 25, 14-15). Omul care a plecat în călătorie într-o altă ţară reprezintă pe Hristos mergînd la cer. „Robii" omului sînt urmaşii Săi, care „au fost cumpăraţi cu un preţ" (1 Cor. 6, 20), „cu sîngele scump al lui Hristos" (1 Petru 1, 19). Hristos i-a răscumpărat pentru slujire şi ei n-au mai trăit „pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei" (2 Cor. 5, 15). Hristos a dat fiecărui slujitor bunuri în raport cu capacitatea lui şi a arătat „fiecăruia datoria lui" (Marcu 13, 34). Alături de alte daruri şi capacităţi (vezi cap. 20 al acestei cărţi), aceste bunuri reprezintă darurile speciale date de Duhul. 1 Într-un sens special, Hristos a dat aceste daruri spirituale bisericii Sale la Ziua Cincizecimii. Cînd El „S-a suit sus", spunea Pavel, „a dat daruri oamenilor". Astfel că „fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos" (Ef. 4, 8. 7). Duhul Sfînt este instrumentul prin care El dă „fiecăruia în parte, cum voieşte" (1 Cor. 12, 11) aceste daruri, care să facă biserica în stare să aducă la îndeplinire lucrarea ce i-a fost încredinţată.

Scopul darurilor spirituale

Duhul Sfînt dă o capacitate specială unui membru, făcîndu-l în stare să ajute biserica să-şi aducă la îndeplinire misiunea ei divină.

Armonie înăuntrul bisericii.

Biserica din Corint nu ducea lipsă de nici un dar spiritual (1 Cor. 1, 4. 7). Din nefericire, se certau între ei ca nişte copii cu privire la care daruri erau mai importante. Preocupat de divizările din comunitatea lor, Pavel a scris corintenilor despre adevărata natură a acestor daruri şi cum trebuie să acţioneze ele. Darurile spirituale, explica el, sînt daruri ale harului. Din acelaşi Spirit vin „felurite daruri", care duc la „felurite slujbe" şi „felurite lucrări". Dar Pavel subliniază faptul că este „acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi" (1 Cor. 12, 4-6).

Duhul distribuie daruri fiecărui credincios, pentru zidirea şi întărirea bisericii. Nevoile lucrării lui Dumnezeu determină ceea ce distribuie Duhul şi cui distribuie. Nu toţi primesc aceleaşi daruri. Pavel spunea că Duhul dă unuia înţelepciune, altuia cunoştinţă, altuia credinţă, altuia darul minunilor, altuia darul proorociei, altuia darul de a cerceta duhurile, altuia darul vorbirii în limbi şi altuia darul tălmăcirii limbilor. „Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte cum voieşte" (v. 11). Recunoştinţa, mulţumirea pentru lucrarea unui dar în biserică trebuie să fie îndreptate spre Dătător şi nu spre persoana care foloseşte darul. Şi, pentru că darurile sînt date pentru biserică şi nu pentru individ, cei care le primesc nu trebuie să considere darurile ca o proprietate personală.

Deoarece Duhul distribuie darurile după cum voieşte El, nici un dar nu trebuie să fie dispreţuit sau socotit fără valoare. Nici un membru al bisericii nu are dreptul să fie arogant ca urmare a unei numiri sau poziţii deosebite şi nimeni n-ar trebui să se simtă inferior datorită deţinerii unei poziţii umile. 1. Modul de funcţionare. Pavel a folosit corpul omenesc pentru a ilustra armonia în diversitatea darurilor. Corpul are multe părţi şi fiecare contribuie întrun mod unic. „Acumdar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El" (v. 18). Nici o parte a corpului nu va spune unei alte părţi: „N-am nevoie de tine!". Ele toate sînt dependente unele de altele şi „mădularele trupului, care par mai slabe, sînt de neapărată trebuinţă şi părţile trupului, care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumuseţe, pe cînd cele frumoase n-au nevoie să fie împodobite. Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste" (vers. 21-24).

Lipsa sau îmbolnăvirea unui organ va afecta întreg corpul. Dacă corpul nu are creier, stomacul nu va funcţiona; dacă nu are stomac, creierul este nefolositor. Tot astfel şi biserica va suferi dacă vreun membru, indiferent cît de umil ar fi el, lipseşte. Anumite părţi ale corpului, care structural sînt mai slabe, au nevoie de o protecţie deosebită. Cineva poate să trăiască fără o mînă sau fără un picior, dar nu fără ficat, inimă sau plămîni. În mod normal, noi ne expunem faţa şi mîinile, dar acoperim celelalte părţi ale corpului cu haine, din motive de modestie sau decenţă. Departe de a preţui mai puţin darurile mai mici, mai neînsemnate, noi trebuie să le tratăm cu o mai mare grijă, pentru că sănătatea bisericii depinde de ele.

Dumnezeu a intenţionat ca distribuirea darurilor spirituale în biserică să prevină „dezbinarea în trup" şi să producă un spirit de armonie şi dependenţă, astfel încît „mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi, dacă suferă un mădular, toate mădularele sufăr împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el" (vers. 25-26). Tot astfel, cînd un credincios suferă, întreaga biserică trebuie să cunoască acest lucru şi să ajute la alinarea suferinţei. Numai cînd această persoană este refăcută, însănătoşită, numai atunci sănătatea bisericii este asigurată.

După discutarea valorii şi importanţei fiecărui dar, Pavel prezintă o listă, enumerînd unele dintre ele: „Şi Dumnezeu a rînduit în Biserică, întîi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, cîrmuirilor şi vorbirii în felurite limbi" (vers. 28; cf. cu Ef. 4, 11). Deoarece nici un membru nu are toate darurile, el încurajează pe toţi să umble „după darurile cele mai bune" (vers. 31), referindu-se la acelea care sînt cele mai folositoare în biserică. 2

2. O dimensiune indispensabilă.

Darurile Duhului Sfînt nu sînt totuşi suficiente în ele însele. Există „o cale nespus mai bună" (v. 31). În timp ce darurile Duhului Sfînt vor înceta la revenirea Domnului Hristos, roadele Duhului Sfînt sînt veşnice. Ele constau în virtuţile eterne ale iubirii, păcii, bunătăţii şi neprihănirii pe care dragostea le aduce cu ea (vezi Gal. 5, 22. 23; Ef. 5, 9). În timp ce profeţia sau proorocia, vorbirea în limbi şi cunoştinţa vor dispărea, credinţa, nădejdea şi dragostea vor rămîne. „Dar cea mai mare dintre ele este dragostea" (1 Cor. 13, 13). 3 Această dragoste pe care o dă Dumnezeu (agape în limba greacă) este o iubire a sacrificiului de sine, o iubire ce se dăruie (1 Cor. 13, 4-8). Ea este „cel mai înalt tip al iubirii, care recunoaşte ceva de valoare în persoana sau obiectul ce este iubit; iubirea ce este bazată pe principiu şi nu pe sentiment; iubire ce izvorăşte din respect faţă de calităţile admirabile ale obiectului ei". 4 Darurile lipsite de iubire produc confuzie şi dezbinare în biserică. „Calea nespus mai bună", deci, înseamnă că fiecare, odată cu darurile spirituale, să aibă această iubire în totul neegoistă. „Urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti" (1 Cor. 14, 1).

Trăind spre slava lui Dumnezeu.

Pavel vorbeşte, de asemenea, despre daruri spirituale în epistola sa către Romani. Chemînd pe fiecare credincios să trăiască spre slava lui Dumnezeu (Rom. 11, 36 - 12, 2), Pavel foloseşte din nou părţi ale trupului, pentru a ilustra diversitatea şi totuşi unitatea ce caracterizează pe credincioşii care se strîng laolaltă în biserică (vers. 3 - 6). Atunci cînd recunosc că atît credinţa, cît şi darurile spirituale îşi au izvorul în harul lui Dumnezeu, credincioşii rămîn umiliţi. Cu cît sînt date unui credincios mai multe daruri, cu atît mai mare este influenţa spirituală şi cu atît mai mare trebuie să fie dependenţa lui de Dumnezeu.

În acest capitol, Pavel prezintă lista următoarelor daruri: proorocia (vorbirea inspirată, proclamarea), slujba (slujirea, servirea), învăţarea, îmbărbătarea, (sfătuirea, încurajarea), dăruirea, cîrmuirea şi milostenia (compasiunea). Ca şi în 1 Corinteni 12, el termină prezentarea sa cu cel mai mare principiu al creştinismului - iubirea (vers. 9). Petru a prezentat tema darurilor spirituale pe fundalul faptului că sfîrşitul tuturor lucrurilor „este aproape" (1 Petru 4, 7). Urgenţa ceasului impune ca cei credincioşi să folosească darurile. „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu", spunea el, „fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit" (vers. 10). Asemenea lui Pavel, Petru învaţă că aceste daruri nu sînt pentru glorificarea eului, ci pentru ca „în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu" (vers. 11). De asemenea, acestor daruri el le asociază iubirea (vers. 8). Creşterea bisericii. În cea de-a treia şi ultima examinare de către Pavel a darurilor spirituale, el îndeamnă pe credincioşi: „Purtaţi-vă într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blîndeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului prin legătura păcii" (Ef. 4, 1- 3).

Darurile spirituale contribuie la încurajarea unei unităţi ce face ca biserica să crească. Fiecare credincios a primit „harul. după măsura darului lui Hristos" (vers. 7). Domnul Hristos personal „a dat pe unii apostoli; pe alţii prooroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii păstori şi învăţători". Aceste daruri sînt date pentru slujire, pentru „desăvîrşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, pînă vom ajunge cu toţii la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos" (vers. 11-13). Aceia care primesc darurile spirituale trebuie, în mod deosebit, să slujească credincioşilor, instruin-du-i în vederea acelui tip de slujire ce corespunde darurilor primite. Aceasta zideşte biserica spre a ajunge la o maturitate care să atingă înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.

Aceste acţiuni de slujire fac să crească stabilitatea spirituală şi întăresc apărarea bisericii împotriva falselor învăţături, astfel încît credincioşii să nu mai „fie copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vînt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos" (vers. 14-15). În final, în Hristos, darurile spirituale aduc atît unitate, cît şi prosperitate bisericii. „Din El tot trupul, bine închegat şi strîns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste" (vers. 16). Pentru ca biserica să trăiască creşterea pe care Dumnezeu o intenţionează, fiecare membru trebuie să folosească darurile harului pe care El le dă. Ca rezultat, biserica cunoaşte o dublă creştere - o creştere în numărul membrilor şi o creştere individuală a darurilor spirituale. Şi, din nou, iubirea este o parte a acestei chemări, pentru că biserica poate să realizeze această zidire şi creştere numai dacă ea foloseşte cu iubire aceste daruri.

Implicaţii ale darurilor spirituale

O slujire comună.

Scriptura nu susţine părerea că pastorii trebuie să slujească, în timp ce membrii laici n-au altceva de făcut decît să încălzească băncile din biserică şi să aştepte să fie hrăniţi. Atît pastorii, cît şi membrii laici formează biserica, „un popor pe care Dumnezeu Şi l-a cîştigat ca să fie al Lui" (1 Petru 2, 9). Ei sînt împreună răspunzători pentru binele şi prosperitatea bisericii. Ei sînt chemaţi să lucreze împreună, fiecare după darul special al lui Hristos. Diversitatea darurilor duce la o varietate a slujirii sau a serviciilor, toate unindu-se în lucrarea mărturiei lor pentru lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru a pregăti lumea pentru a întîlni pe Mîntuitorul (Mat. 28, 18-20; Apoc. 14, 6-12).

Rolul corpului pastoral.

Doctrina darurilor spirituale aşază pe umerii pastorului responsabilitatea instruirii pentru lucrare a congregaţiei. Dumnezeu a dat pe unii apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători, pentru a înzestra poporul Său în vederea slujirii. „Pastorii nu trebuie să facă lucrarea care aparţine comunităţii, epuizîndu-se pe ei înşişi şi împiedicînd pe alţii să-şi îndeplinească îndatoririle lor. Ei trebuie să înveţe pe membri cum să lucreze în biserică şi în societate". 5 Pastorul care nu are darul instruirii nu aparţine lucrării pastorale, ci unei alte ramuri a lucrării lui Dumnezeu. 6 Succesul planului lui Dumnezeu pentru biserică depinde de dispoziţia şi capacitatea pastorilor ei de a-i instrui pe membri să folosească darurile date lor de Dumnezeu.

Daruri şi misiune.

Dumnezeu dă daruri spirituale pentru folosul întregului corp, nu numai al persoanelor care le primesc. Şi, aşa după cum primitorul nu primeşte darul pentru sine, tot astfel biserica nu primeşte totalitatea darurilor pentru ea. Dumnezeu înzestrează comunitatea bisericii cu daruri ca s-o pregătească pentru a-şi împlini misiunea pe care i-a dat-o El în lume. Darurile spirituale nu sînt o răsplată pentru o slujbă bine făcută, ci ele sînt instrumente care să fie folosite pentru a îndeplini bine slujba. Duhul dă în mod obişnuit aceste daruri în raport cu darurile naturale ale persoanei, căci darurile naturale în ele însele nu sînt daruri spirituale. Este necesară naşterea din nou pentru a da unei persoane Duhul. Noi trebuie să fim născuţi din nou pentru a fi înzestraţi cu daruri spirituale.

Unitate în diversitate, nu uniformitate.

Unii creştini încearcă să facă pe toţi ceilalţi credincioşi asemenea lor. Acesta este planul omului şi nu al lui Dumnezeu. Faptul că biserica rămîne unită, în ciuda diversităţii darurilor spirituale, arată spre natura complementară a darurilor. Aceasta arată că progresul bisericii lui Dumnezeu depinde de fiecare credincios. Dumnezeu intenţionează ca toate darurile, orice slujire şi acţiune din cadrul bisericii să se împletească laolaltă în lucrarea zidirii, pe temelia pusă de biserică de-a lungul timpului. În Isus Hristos, piatra din capul unghiului, „toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfînt în Domnul" (Ef. 2, 21).

Scopul darurilor - de a da mărturie.

Credincioşii primesc o diversitate de daruri, ceea ce demonstrează faptul că fiecare are o misiune individualizată. Cu toate acestea, fiecare credincios trebuie să fie în stare să dea mărturie despre credinţa sa, împărtăşind şi altora credinţa, spunîndu-le ce a făcut Dumnezeu în viaţa lui. Scopul pentru care Dumnezeu dă fiecare dar, indiferent care este acela, este de a face pe posesorul lui în stare să dea mărturie.

Insuccesul folosirii darurilor spirituale.

Credincioşii care refuză să folosească darurile lor spirituale, nu numai că îşi vor da seama că darurile lor se atrofiază, ci, de asemenea, îşi pun în pericol viaţa veşnică. Cu o preocupare plină de iubire, Isus a avertizat solemn că slujitorul care nu-şi foloseşte talentul nu este decît „un rob viclean şi leneş", care va ajunge la pierderea răsplătirii veşnice (Mat. 25, 26-30). 7 Slujitorul necredincios admite de bunăvoie că eşecul lui a fost deliberat şi premeditat. Astfel că el a trebuit să poarte răspunderea pentru eşecul său. „În marea zi finală a judecăţii, aceia care au refuzat folosirea ocaziilor şi care fug de răspundere vor fi aşezaţi de către Marele Judecător între făcătorii de rele". 8

Descoperirea darurilor spirituale

Pentru ca membrii să fie implicaţi cu succes în misiunea bisericii, ei trebuie să îşi înţeleagă darurile. Darurile funcţionează ca o busolă, direcţionînd pe posesor spre slujire şi spre a se bucura de viaţa pe care s-o aibă din belşug (Ioan 10, 10). Dacă noi „nu hotărîm sau pur şi simplu neglijăm să recunoaştem, să dezvoltăm şi să exercităm darurile noastre, biserica va fi mai puţin decît poate să fie, mai puţin decît Dumnezeu a intenţionat ca ea să fie". 9 Procesul descoperirii darurilor noastre spirituale 10 trebuie să aibă următoarele caracteristici:

Pregătire spirituală.

Apostolii s-au rugat cu stăruinţă pentru destoinicia de a rosti cuvinte care să conducă pe păcătoşi la Hristos. Ei au dat la o parte diferendele dintre ei şi dorinţa de supremaţie care stătuseră între ei. Mărturisirea păcatului şi pocăinţa i-au adus într-o strînsă comuniune cu Hristos. Aceia care primesc astăzi pe Hristos au nevoie de o experienţă asemănătoare în pregătirea lor pentru botezul Duhului Sfînt. Botezul Duhului nu este un eveniment unic; noi îl putem trăi zilnic. 11 Avem nevoie să stăruim înaintea Domnului pentru acest botez, pentru că el dă bisericii puterea de a da mărturie şi de a vesti Evanghelia. Pentru a face acest lucru, noi trebuie să ne supunem continuu viaţa lui Dumnezeu, rămînînd pe deplin în Hristos, cerîndu-I înţelepciunea de a descoperi darurile noastre (Iacov 1, 5).

Studiul Scripturii.

Studierea, cu rugăciune, a ceea ce ne învaţă Noul Testament despre darurile spirituale îngăduie Duhului Sfînt să impresioneze mintea noastră cu lucrarea deosebită pe care El o are pentru noi. Este important ca noi să credem că Dumnezeu ne-a dat cel puţin un dar care să fie folosit pentru slujirea Sa.

Deschidere faţă de călăuzirea Providenţei.

Noi nu putem să folosim Duhul, ci Duhul Sfînt este Acela care ne foloseşte pe noi, pentru că Dumnezeu este Cel care lucrează în poporul Său „şi voinţa şi înfăptuirea. după plăcerea Lui" (Filip. 2, 13). Este un privilegiu să lucrezi în orice ramură a lucrării pe care ne-o prezintă Dumnezeu în providenţa Sa. Noi trebuie să-I dăm lui Dumnezeu ocazia de a lucra prin alţii, ca aceştia să solicite ajutorul nostru. Astfel că noi trebuie să fim gata a răspunde la nevoile bisericii ori de cîte ori este nevoie. Noi nu trebuie să ne temem să încercăm lucruri noi, dar trebuie să ne simţim, de asemenea, liberi să-i informăm pe aceia care ne solicită ajutorul despre talentele şi experienţa noastră.

Confirmarea corpului bisericii.

Deoarece Dumnezeu acordă aceste daruri pentru zidirea bisericii Sale, noi putem aştepta ca o confirmare finală a darurilor noastre să vină de la judecata corpului lui Hristos şi nu din partea propriilor noastre simţăminte. Adesea, este mult mai dificil a recunoaşte propriile daruri decît pe cele ale altora. Nu numai că trebuie să fim dispuşi să ascultăm la ceea ce alţii au să ne spună despre darurile noastre, dar este important ca noi să recunoaştem şi să confirmăm darurile date altora de Dumnezeu. Nimic nu este mai entuziasmant şi mai necesar în vederea creşterii decît să ştim că noi ocupăm poziţia sau îndeplinim serviciul pe care Providenţa ni l-a hotărît. Ce binecuvîntare este pentru noi aceea de a folosi în slujba Sa darul deosebit pe care Hristos ni l-a dat prin Duhul Sfînt. Domnul Hristos doreşte mult să ne dea darurile harului Său. Astăzi, noi putem să acceptăm invitaţia Sa şi să descoperim ce pot să facă darurile Sale într-o viaţă plină de Duhul Sfînt!

Referinte: 1. Vezi E. G. White „Parabolele Domnului", ed. 1980, pag. 257 - 258. Nu putem face totdeauna distincţie între darurile supranaturale, cele moştenite şi cele dobîndite. În aceia care sînt sub controlul Duhului Sfînt, aceste capacităţi par adesea că se împletesc laolaltă. 2. Vezi Richard Hammill, „Spiritual Gifts in the Church Today" (Daruri spirituale în biserică astăzi), Ministry, iulie 1982, pag. 15, 16. 3. În sensul cel mai larg al cuvîntului, dragostea este un dar de la Dumnezeu, căci toate lucrurile bune vin de la El (Ioan 1, 17). Ea este roada Duhului (Gal. 5, 22), însă nu este un dar spiritual în sensul că Duhul Sfînt a dat acest dar unor credincioşi, dar nu l-a dat tuturor. Fiecare trebuie să „urmărească dragostea" (1 Cor. 14, 1). 4. Comentariul biblic . A. Z. Ş. , vol. 6, pag. 778. 5. White „Appeals for Our Missions" (Apeluri pentru misiunile noastre) în Historical Sketches of the Foreign Missions of the Seventh-day Adventists (Schiţe istorice din misiunile străine ale adventiştilor de ziua a şaptea) (Basel, Elveţia; Imprimerie Polyglotte, 1886), pag. 291. cf. Rex D. Edwards, „A New Frontier-Every Believer a Minister" (O nouă frontieră - fiecare credincios un slujitor), (Mountain View, CA. , Pacific Press, 1979) pag. 58-73. 6. Cf. J. David Newman, „Seminar in Spiritual Gifts" (Seminar despre daruri spirituale) manuscris nepublicat, pag. 3. 7. Cu referire la seriozitatea acestei condiţii, vezi White „Home Discipline" (Disciplina în cămin) Review and Herald, 13 iunie, 1882, pag. 1. 8. Comentariul biblic A. Z. Ş. , vol. 5, pag. 511. 9. Don Jacobsen, .What Spiritual Gifts Mean to Me" (Ce înseamnă darurile spirituale pentru mine) Adventist Review, 25 decembrie 1986, pag. 12. 10. Vezi Roy C. Naden, Discovering Your Spiritual Gifts (Descoperind darurile tale spirituale), Berrien Springs MI, Institute of Church Ministry, 1982; Mark A. Finley, „The Way to Adventist Church Growth (Calea spre creşterea bisericii adventiste) (Siloam Springs, AR: Concerned Communications, 1982); C. Peter Wagner, „Your Spiritual Gifts Can Help Your Church Grow (Darurile tale spirituale pot ajuta comunitatea ta să crească) (Glendale, CA; Regal Books, 1979). 11. Cf. White, Acts of the Apostles, (Faptele Apostolilor), pag. 50; White, Counsels to Parents, Teachers and Students (Sfaturi către părinţi, învăţători şi studenţi), (Mountain View, CA; Pacific Press), 1943, pag. 131.

Adventiştii de ziua a şaptea cred... Că între darurile Duhului Sfînt se află şi profeţia. Acest dar este un semn de identificare al bisericii rămăşiţei şi a fost manifestat în lucrarea lui Ellen White. Scrierile acestui sol al lui Dumnezeu sînt un izvor continuu al adevărului învestit cu autoritate, aducînd bisericii încurajare, călăuzire, instruire şi mustrare. Ele declară în mod clar că Biblia este etalonul după care orice învăţătură şi experienţă trebuie să fie verificată. .

Darul profeţiei

Iosafat, împăratul lui Iuda, era disperat. Trupele inamicului se apropiau şi situaţia părea deznădăjduită. „Iosafat… şi-a îndreptat faţa să caute pe Domnul şi a vestit un post pentru tot Iuda" (2 Cron. 20, 3). Poporul a început să curgă spre Templu pentru a cere mila şi eliberarea lui Dumnezeu. Iosafat conducea serviciul de rugăciune şi el a rugat pe Dumnezeu să intervină. El s-a rugat: „Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, nu eşti Tu Dumnezeu în ceruri şi nu stăpîneşti Tu peste toate împărăţiile neamurilor? Oare n-ai Tu în mînă tăria şi puterea, aşa că nimeni nu Ţi se poate împotrivi?" (vers. 6).

Nu ocrotise oare Dumnezeu în mod special pe poporul Său în trecut? Nu dăduse El ţara aceasta poporului Său ales? Astfel că Iosafat a insistat: „O, Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca Tu pe ei? Căci noi sîntem fără putere... şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sînt îndreptaţi spre Tine" (vers. 12). În timp ce tot Iuda stătea înaintea Domnului, cineva, pe nume Iahaziel, s-a ridicat. Solia sa a adus curaj şi călăuzire poporului înspăimîntat. El a spus: „Nu vă temeţi şi nu vă spăimîntaţi dinaintea acestei mari mulţimi, „căci nu voi veţi lupta, ci Domnul. Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta; aşezaţi-vă, staţi acolo şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul. Domnul va fi cu voi" (vers. 15-17). Dimineaţa, împăratul Iosafat a spus trupelor sale: „Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru şi veţi izbuti; încredeţi-vă în proorocii Lui şi veţi izbuti" (veţi prospera - K. J. V. ) (vers. 20). 1

Atît de deplin s-a încrezut împăratul în acest puţin cunoscut profet, Iahaziel, încît el a înlocuit trupele sale din prima linie a frontului cu un cor ce cînta laude la adresa lui Dumnezeu şi a frumuseţii sfinţeniei. În timp ce imnurile credinţei umpleau aerul, Domnul era la lucru, aducînd confuzie printre armatele aliate împotriva lui Iuda. Măcelul a fost aşa de mare, încît „nimeni n-a scăpat" (vers. 24). Iahaziel a fost port-vocea lui Dumnezeu pentru acel timp special. Profeţii au jucat un rol vital atît în timpurile Vechiului Testament, cît şi în cele ale Noului Testament. Dar a încetat profeţia să funcţioneze odată cu încheierea canonului biblic? Pentru a găsi răspuns la această întrebare să revedem istoria profeţiei.

Darul profetic în timpurile biblice

Deşi păcatul a pus capăt comuniunii faţă către faţă dintre Dumnezeu şi fiinţele omeneşti (Is. 59, 2), Dumnezeu n-a rupt relaţiile Sale cu neamul omenesc; dimpotrivă, El a dezvoltat alte căi de comunicare. El a început să trimită, prin profeţi, soliile Sale de încurajare, avertizare şi mustrare. 2 În Sfintele Scripturi, un profet este „cel care primeşte comunicări de la Dumnezeu şi transmite conţinutul lor poporului Său". 3 Profeţii nu profetizau din propria lor iniţiativă, „căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt" (2 Petru 1, 21). În Vechiul Testament, cuvîntul prooroc sau profet este în general o traducere a cuvîntului ebraic nabi. Însemnătatea lui este arătată în Exod 7, 1-2: „Domnul a zis lui Moise: ’Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi proorocul (nabi) tău. Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu. Iar fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon’.” Relaţia lui Moise cu Faraon era asemenea aceleia a lui Dumnezeu cu poporul Său. Şi, după cum Aaron transmitea cuvintele lui Moise lui Faraon, tot astfel profetul transmitea cuvintele lui Dumnezeu poporului. Termenul profet, deci, desemnează o persoană chemată în mod divin ca portvoce a lui Dumnezeu. Cuvîntul grecesc echivalent al ebraicului nabi este prophetes, de unde derivă şi cuvîntul profet în limbile moderne.

„Văzătorul", o traducere a ebraicului roeh (Is. 30, 10) sau chozeh (2 Sam. 24, 11; 2 Regi 17, 13), este o altă desemnare a persoanelor cu darul profetic. Termenii prooroc şi văzător sînt strîns legaţi. Sfînta Scriptură explică: „Odinioară în Israel, cînd se ducea cineva să întrebe pe Dumnezeu, zicea: ’Haidem, să mergem la văzător!’ Căci acela, care se numeşte azi prooroc, se numea odinioară văzător" (1 Sam. 9, 9). Denumirea de văzător subliniază primirea de către profet a unui mesaj divin. Dumnezeu a deschis „ochii" sau mintea profeţilor faţă de informaţiile pe care El dorea să le transmită poporului Său.

În decursul anilor, Dumnezeu a transmis descoperiri ale voinţei Sale pentru poporul Său prin persoane cu darul profetic. „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci" (Amos 3, 7; conf. Evr. 1, 1). Funcţiile darului profetic în Noul Testament. Noul Testament acordă profeţiei un loc proeminent printre darurile Duhului Sfînt, o dată situîndu-se pe primul loc şi de două ori pe locul secund printre cele mai folosite daruri în biserică (vezi Rom. 12, 6; 1 Cor. 12, 28; Ef. 4, 11). El încurajează pe credincioşi să dorească în mod deosebit acest dar (1 Cor. 14, 1. 39). Noul Testament arată faptul că profeţii au următoarele funcţii: 4

1. Ei au contribuit la întemeierea bisericii.

Biserica a fost „zidită pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos" (Ef. 2, 20-21).

2. Ei au iniţiat misiunea de creştere a bisericii.

Prin profeţi, Duhul Sfînt a ales pe Pavel şi Barnaba pentru prima lor călătorie misionară (Fapte 13, 1-2) şi a dat instrucţiuni cu privire la locul unde trebuie să lucreze misionarii (Fapte 16, 6- 10).

3. Ei au zidit spiritual biserica.

„Cine prooroceşte", spunea Pavel, „zideşte sufleteşte biserica". Cine prooroceşte „vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mîngîiere" (1 Cor. 14, 4. 3). Împreună cu alte daruri, Dumnezeu a dat bisericii darul profetic pentru pregătirea credincioşilor „în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos" (Efes. 4, 12).

4. Ei au unit şi au apărat biserica.

Profeţii au ajutat la „unirea credinţei", au protejat biserica împotriva falselor învăţături, astfel încît credincioşii „să nu mai fie copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vînt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire" (Ef. 4, 14).

5. Ei au avertizat despre dificultăţi viitoare.

Un profet al Noului Testament a avertizat despre o foamete ce stătea să vină. Ca răspuns, biserica a iniţiat un program de ajutorare pentru a sprijini pe aceia care aveau să sufere din cauza acestei foamete (Fapte 11, 27-30). Alţi profeţi au avertizat despre arestarea lui Pavel şi întemniţarea lui la Ierusalim (Fapte 20, 23; 21, 4. 10-14).

6. Ei confirmă credinţa în perioade de conflict.

La primul consiliu al bisericii, Duhul Sfînt a călăuzit biserica în luarea unei hotărîri într-o problemă controversată, privind mîntuirea creştinilor dintre neamuri. Atunci, prin profeţi, Duhul Sfînt a întărit pe credincioşi în adevărata învăţătură. După ce a transmis membrilor hotărîrea consiliului, „Iuda şi Sila, care şi ei erau prooroci, au îndemnat pe fraţi, şi i-au întărit cu multe cuvinte" (Fapte 15, 32).

Darul profetic în zilele din urmă.

Mulţi creştini cred că darul profeţiei a încetat la încheierea erei apostolice. Dar Biblia face cunoscută nevoia specială a bisericii de călăuzire divină, în timpul de criză din vremea sfîrşitului; ea dă mărturie despre nevoia continuă de darul profetic, cum şi despre măsurile luate în vederea continuării darului profetic în perioada Noului Testament.

Permanenţa darurilor spirituale.

Nu există nici o dovadă biblică că Dumnezeu avea să retragă darurile spirituale pe care El le-a dat bisericii, mai înainte ca ele să-şi îndeplinească lucrarea. Potrivit cu Pavel, biserica avea să ajungă, astfel, la „unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos" (Ef. 4, 13). Pentru că biserica n-a ajuns încă să trăiască această experienţă, este nevoie de toate darurile Duhului. Aceste daruri, inclusiv darul profeţiei, vor continua să opereze pentru folosul poporului lui Dumnezeu, pînă cînd Domnul Hristos va reveni. În consecinţă, Pavel avertizează pe credincioşi: „Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi proorociile. " (1 Tes. 5, 19-20), dînd sfatul: „Umblaţi şi după darurile duhovniceşti, dar mai ales să proorociţi" (1 Cor. 14, 1).

Aceste daruri nu s-au manifestat totdeauna în mod abundent în biserica creştină. 5 După moartea apostolilor, profeţii s-au bucurat de respect în multe cercuri, pînă pe la anul 300 d. Hr. 6 Dar declinul spiritual din biserică şi apostazia ce a rezultat din aceasta (vezi cap. 12 al acestei cărţi) au dus la o diminuare, atît a prezenţei Duhului Sfînt, cît şi a darurilor Lui. În acelaşi timp, profeţii falşi au determinat o pierdere a încrederii în darul profetic. 7 Declinul darului profetic, în decursul unor perioade din istoria bisericii, n-a însemnat că Dumnezeu a retras, în mod permanent darul Său. Biblia arată faptul că, atunci cînd se va apropia sfîrşitul, acest dar va fi prezent ca să ajute biserica în decursul acelor vremuri dificile. Mai mult decît atît, ea arată spre o activitate crescîndă a acestui dar.

Darul profetic chiar înainte de a doua venire.

Dumnezeu a dat darul profeţiei lui Ioan Botezătorul, ca să anunţe prima venire a lui Hristos. Într-un mod asemănător, ne putem aştepta ca El să trimită din nou darul profetic pentru a vesti a doua venire, astfel încît fiecare să aibă ocazia să se pregătească pentru a întîmpina pe Mîntuitorul.

De fapt, Domnul Hristos a menţionat apariţia de profeţi mincinoşi, ca fiind unul din semnele ce arată că venirea Sa este aproape (Mat. 24, 11. 24). Dacă avea să nu mai fie nici un profet adevărat în timpul sfîrşitului, atunci Domnul Hristos n-ar mai fi avertizat împotriva nimănui care ar pretinde acest dar. Avertizarea Sa împotriva profeţilor falşi implică faptul că vor fi şi profeţi adevăraţi.

Profetul Ioel a profetizat o revărsare specială a darului profetic chiar înainte de revenirea Domnului Hristos. El a spus: „După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrînii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe, voi turna Duhul Meu, în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pămînt sînge, foc şi stîlpi de fum; soarele se va preface în întuneric şi luna în sînge înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată" (Ioel 2, 28- 31). Prima Cincizecime a fost martora unei remarcabile manifestări a Duhului. Petru, citînd pe profetul Ioel, a scos în evidenţă faptul că Dumnezeu a făgăduit astfel de binecuvîntări (Fapte 2, 2-21). Cu toate acestea, ne putem întreba dacă profeţia lui Ioel a atins ultima ei împlinire în ziua Cincizecimii sau dacă trebuie să mai fie încă o altă împlinire, mult mai completă. Nu avem nici o dovadă a faptului că fenomenele din soare şi lună, despre care a vorbit Ioel, au precedat sau au urmat revărsării Duhului. Aceste fenomene n-au avut loc decît multe veacuri mai tîrziu.

Ziua Cincizecimii, deci, a fost o pregustare a deplinei manifestări a Duhului mai înainte de a doua venire. Asemenea ploii timpurii din Palestina, care cade toamna, la puţin timp după ce cerealele au fost semănate, revărsarea Duhului Sfînt în ziua Cincizecimii a inaugurat dispensaţiunea Duhului Sfînt. Împlinirea completă şi finală a profeţiei lui Ioel corespunde ploii tîrzii care, căzînd primăvara, cocea grînele (Ioel 2, 23). Tot la fel, revărsarea finală a Duhului lui Dumnezeu va avea loc chiar înainte de a doua venire, după semnele profetizate din soare, lună şi stele (Mat. 24, 29; Apoc. 6, 12-17; Ioel 2, 31). Asemenea ploii tîrzii, această revărsare finală a Duhului Sfînt va coace secerişul pămîntului (Mat. 13, 30. 39) şi „oricine va chema Numele Domnului va fi mîntuit" (Ioel 2, 32).

Darul profetic în biserica rămăşiţei.

Apocalipsa 12 ne prezintă două perioade majore de persecuţie. În timpul primei persecuţii, care a durat de la 538 pînă la 1798 (Apoc. 12, 6. 14; vezi şi cap. 12 al acestei cărţi), credincioşii adevăraţi au suferit aspre persecuţii. Din nou, chiar înainte de a doua venire, Satana va ataca „rămăşiţa seminţei ei", biserica rămăşiţei, care refuză să renunţe la loialitatea ei faţă de Hristos. Apocalipsa caracterizează pe cei credincioşi, care formează biserica rămăşiţei, ca fiind aceia care „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos" (Apoc. 12, 17). Faptul că expresia „mărturia lui Isus" vorbeşte despre revelaţia profetică reiese clar din discuţia de mai tîrziu dintre înger şi Ioan. 8

Către sfîrşitul cărţii, îngerul se identifică pe sine ca fiind un „împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care păstrează mărturia lui Isus" (Apoc. 19, 10) şi „un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, proorocii" (Apoc. 22, 9). Aceste expresii paralele fac clar faptul că profeţii erau aceia care aveau „mărturia lui Isus". 9 Aceasta explică declaraţia îngerului că „mărturia lui Isus este duhul proorociei" (Apoc. 19, 10). Comentînd acest text, James Moffat scria: „Căci mărturia lui Isus (dată de Isus) este (constituie) spiritul profeţiei. Aceasta defineşte în mod special pe fraţii care au mărturia lui Isus, ca posesori ai inspiraţiei profetice. Mărturia lui Isus este, în mod practic, echivalentă cu faptul că Isus depune mărturie (XXII, 20). Este o autodescoperire a lui Isus (conform cu Apoc. 1, 1, datorată în ultimă instanţă lui Dumnezeu) care inspiră (pune în mişcare) pe profeţii creştini. " 10

Astfel că expresia „Spiritul profetic" poate să se refere la: (1) Duhul Sfînt, inspirînd pe profet cu o descoperire de la Dumnezeu, (2) acţiunea darului profetic şi (3) mijloc (agent - instrument) al profeţiei. Darul profetic, Isus dînd „mărturie bisericii prin mijlocirea profeţiei", 11 constituie o caracteristică distinctivă a bisericii rămăşiţei. Ieremia a legat dispariţia acestui dar cu nelegiuirea. „Lege nu mai au şi chiar proorocii nu mai primesc nici o vedenie de la Domnul" (Plîng. 2, 9). Apocalipsul identifică posedarea celor două (legea şi proorocia) ca fiind caracteristici distinctive ale bisericii din timpul sfîrşitului; membrii ei „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos" (darul profetic) (Apoc. 12, 17).

Dumnezeu a dat darul profetic „bisericii" exodului, pentru a organiza, instrui şi călăuzi poporul Său (Fapte 7, 38). „Printr-un prooroc a scos Domnul pe Israel din Egipt şi printr-un prooroc a fost păzit Israel" (Osea 12, 13). Nu este o surpriză, deci, să descoperim acest dar printre aceia care sînt cuprinşi în ultimul exod - scăparea de pe planeta Pămînt, întinată de păcat, şi intrarea în Canaanul ceresc. Acest exod, care va urma evenimentului celei de a doua veniri, este împlinirea finală şi deplină a textului din Isaia 11, 11: „În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mîna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său risipită".

Ajutor în criza finală.

Scriptura face cunoscut faptul că poporul lui Dumnezeu din zilele din urmă ale istoriei pămîntului va trăi experienţa mîniei depline a balaurului satanic, cînd acesta se angajează într-o încercare finală de a-i nimici (Apoc. 12, 17). Aceasta va fi „o vreme de strîmtorare, cum n-a mai fost de cînd sînt neamurile şi pînă la vremea aceasta" (Dan. 12, 1). Pentru a-i ajuta să supravieţuiască acestui cel mai intens conflict al veacurilor, Dumnezeu, în bunătatea Sa plină de iubire, a dat poporului Său asigurarea că nu vor fi singuri. Mărturia lui Isus, Spiritul Profetic, îi va călăuzi în siguranţă spre obiectivul lor final - unirea cu Mîntuitorul lor la a doua venire.

Următoarea ilustraţie explică legătura dintre Biblie şi exemplele post-biblice de manifestare a darului profetic: „Să presupunem că sîntem gata să pornim întrun voiaj. Proprietarul vasului ne dă o carte de instrucţiuni, spunîndu-ne că ea conţine îndrumări suficiente pentru întreaga călătorie şi că, dacă le vom da ascultare, vom ajunge în siguranţă în portul destinaţiei noastre. Ridicînd pînzele şi pornind în călătorie, deschidem cartea pentru a cunoaşte conţinutul ei. Aflăm astfel că autorul cărţii stabileşte principii generale care să ne conducă în călătoria noastră şi ne dă instrucţiuni cît se poate de practice, luînd în considerare diferitele situaţii, ce pot să aibă loc pînă la terminarea călătoriei; dar ea ne spune, de asemenea, că ultima parte a călătoriei noastre va fi deosebit de periculoasă, datorită nisipurilor mişcătoare şi furtunilor; datorită cărora conturul coastei se schimbă mereu, dar pentru această parte a călătoriei, spune ea, s-au luat măsuri să aveţi un pilot, care vă va întîmpina şi vă va pilota după cum situaţiile şi primejdiile o vor cere; voi trebuie să ascultaţi de el. Cu aceste sfaturi ajungem pînă la vremurile primejdioase despre care am fost avertizaţi, şi pilotul, după făgăduinţă, a apărut. Dar unii membri ai echipajului, atunci cînd acesta şi-a oferit serviciile, s-au ridicat împotriva lui. ’Noi avem ghidul original’, au spus ei, ’şi acesta este suficient pentru noi. Noi rămînem la acela şi numai la acela; nu vrem nimic de la tine’. Acum cine ascultă cele scrise în ghidul original? Aceia care resping pe pilot sau cei care-l primesc aşa cum spun instrucţiunile cărţii? Judecaţi dumneavoastră! 12

Profeţii post-biblici şi Biblia

Darul profetic a adus la existenţă chiar Biblia. În timpurile post-biblice, el nu trebuie să înlocuiască şi nici să adauge ceva la Sfînta Scriptură, deoarece canonul Scripturii este acum încheiat. Darul profetic acţionează în vremea sfîrşitului la fel ca şi în timpul apostolilor. Lucrarea lui este aceea de a susţine Biblia ca bază a credinţei şi practicii, de a explica învăţăturile ei, precum şi de a aplica principiile ei la viaţa zilnică. Ea este implicată în lucrarea de consolidare şi edificare a bisericii, făcînd-o în stare să aducă la îndeplinire misiunea sa divină. Darul profetic mustră, avertizează, călăuzeşte şi încurajează atît pe credincioşi, în mod personal, cît şi biserica, ferindu-i de erezie şi unindu-i în adevărurile Bibliei.

Profeţii post-biblici funcţionează asemenea unor profeţi, cum au fost, de exemplu, Natan, Gad, Asaf, Semaia, Azaria, Eliezer, Ahia şi Obed, Maria, Debora, Hulda, Simeon, Ioan Botezătorul, Agab, Sila, Ana şi cele patru fiice ale lui Filip, care au trăit în timpurile biblice, dar ale căror mărturii n-au devenit niciodată o parte a Bibliei. Acelaşi Dumnezeu, care a vorbit prin profeţii ale căror scrieri sînt în Biblie, a inspirat pe aceşti profeţi şi profetese. Soliile lor nu au contrazis descoperirile divine anterioare.

Testarea darului profetic.

Pentru că Biblia avertizează că mai înainte de revenirea Domnului Hristos se vor ridica profeţi falşi, este necesar să cercetăm cu atenţie toate susţinerile de posedare a darului profetic. „Nu dispreţuiţi proorociile", spunea Pavel „cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun. Feriţivă de orice se pare rău" (1 Tes. 5, 20-22, cf. 1 Ioan 4, 1). Biblia enumeră numeroase principii prin care putem dis-tinge darul profetic adevărat de cel fals.

1. Se armonizează mesajul profetic cu Biblia?

„La Lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta" (Is. 8, 20). Acest text implică faptul că soliile oricărui profet trebuie să fie în armonie cu legea şi mărturia lui Dumnezeu din întreaga Biblie. Un profet de mai tîrziu nu trebuie să fie în contradicţie cu profeţii dinainte. Duhul Sfînt nu contrazice niciodată mărturiile Sale date mai înainte, căci la Dumnezeu „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare" (Iacov 1, 17).

2. Se împlinesc cele profetizate?

„Cum vom cunoaşte cuvîntul pe care ni-l va spune Domnul? Cînd ceea ce va spune proorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întîmpla, va fi un cuvînt pe care nu l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală. Să n-ai teamă de el" (Deut. 18, 21. 22; cf. Ier. 28, 9). Deşi cele profetizate pot alcătui o parte relativ mică a mesajului profetic, exactitatea lor trebuie să fie demonstrată.

3. Este recunoscută întruparea Domnului Hristos?

„Duhul lui Dumnezeu să-l cunoaşteţi după aceasta: orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, (care nu mărturiseşte că Isus a venit în trup, după traducerea King James) nu este de la Dumnezeu" (1 Ioan 4, 2-3). Acest test cere ceva mai mult decît o simplă recunoaştere a faptului că Isus Hristos a trăit pe pămînt. Adevăratul profet trebuie să mărturisească învăţătura biblică cu privire la întruparea Domnului Hristos - trebuie să creadă în dumnezeirea Lui şi în preexistenţa Sa, naşterea Sa dintr-o fecioară, adevărata Sa natură umană, viaţa Sa fără de păcat, jertfa Sa ispăşitoare, învierea Sa, înălţarea şi lucrarea Sa mijlocitoare, a doua Sa venire.

4. Profetul aduce „roade" bune sau rele?

Profeţia vine prin inspirarea de către Duhul Sfînt a „oamenilor sfinţi ai lui Dumnezeu" (2 Petru 1, 21). Putem să recunoaştem pe profeţii falşi după roadele lor. „Pomul bun nu poate face roade rele", a spus Isus, „şi nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte" (Mat. 7, 16. 18-20). Acest sfat este esenţial în evaluarea susţinerii cuiva că este profet. În primul rînd, el ne atrage atenţia la viaţa profetului. Aceasta nu înseamnă că profetul trebuie să fie absolut perfect. Scriptura ne spune că Ilie „era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi" (Iacov 5, 17). Dar viaţa profetului trebuie să fie caracterizată de roadele Duhului şi nu de faptele firii pămînteşti (vezi Gal. 5, 19- 23).

În al doilea rînd, acest principiu se referă la influenţa pe care profetul o are asupra altora. Ce rezultate apar în viaţa acelora care primesc solia? Soliile lor înzestrează pe poporul lui Dumnezeu pentru misiunea lui şi-l uneşte în credinţa sa? (Ef. 4, 12-16). Orice persoană care susţine că are darul proofetic trebuie să fie supusă acestor teste biblice. Dacă ea corespunde acestor criterii, putem avea încredere că, într-adevăr, Duhul Sfînt a dat acelei persoane darul profetic.

Spiritul profeţiei în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea

Darul profeţiei a fost activ în lucrarea lui Ellen G. White, unul dintre întemeietorii Bisericii adventiste de ziua a şaptea. Ei i-au fost date instrucţiuni inspirate pentru poporul lui Dumnezeu, care trăieşte în vremea sfîrşitului. Lumea de la începutul secolului al nouăsprezecelea, cînd Ellen G. White a început să transmită soliile lui Dumnezeu, era o lume în care numai bărbaţii aveau un cuvînt de spus. Chemarea ei la activitatea profetică a aşezat-o sub o severă cercetare. Trecînd cu bine testele Bibliei, ea avea să slujească cu darul ei spiritual timp de 70 de ani. De la 1844, cînd ea avea 17 ani, şi pînă în 1915 - anul morţii sale - ea a avut mai bine de 2000 de viziuni. În această perioadă, ea a trăit şi lucrat în America, Europa şi Australia, sfătuind, înfiinţînd noi cîmpuri de lucru, predicînd şi scriind.

Ellen White nu şi-a asumat niciodată titlul de profet, dar nici nu a obiectat atunci cînd alţii au numit-o cu acest titlu. Ea a explicat astfel: „La început, cînd eram tînără, am fost întrebată de multe ori: ’Eşti un profet?’ Eu am răspuns totdeauna: ’Eu sînt solul lui Dumnezeu’. Ştiu că mulţi m-au numit profet, dar n-am avut niciodată pretenţie la acest titlu. De ce n-am pretins a fi un profet? Pentru că, în aceste zile, mulţi care au pretins cu îndrăzneală că sînt profeţi erau o ruşine pentru cauza lui Hristos şi pentru că lucrarea mea cuprinde mai mult decît cuprinde cuvîntul ’profet’. Eu n-am pretins niciodată că aş fi un profet. Dacă alţii însă mă numesc cu acest nume, nu intru în discuţie cu ei. Dar lucrarea mea a cuprins atît de multe domenii de activitate, încît nu mă pot numi altfel decît un sol". 13

Aplicarea testelor profetice.

Cum răspunde lucrarea de slujire a lui Ellen White testării biblice a unui profet?

1. Armonizarea cu Biblia.

Abundenta ei producţie literară foloseşte zeci de mii de texte biblice, însoţite adesea de interpretări amănunţite. Un studiu atent a arătat că scrierile ei sînt consecvente, corecte şi în deplină armonie cu Sfintele Scripturi.

2. Corectitudinea prezicerilor ei.

Scrierile lui Ellen White conţin un număr relativ mic de preziceri. Unele sînt în curs de a fi împlinite, în timp ce altele aşteaptă încă să se împlinească. Dar acelea care pot fi testate s-au împlinit cu o uimitoare precizie. Iată două exemple ce demonstrează iluminarea sa profetică.

a. Apariţia spiritismului modern. În anul 1850, cînd spiritismul - mişcarea ce urmăreşte comunicarea cu lumea spiritelor şi cu cei morţi - tocmai apăruse, Ellen White l-a identificat ca fiind înşelăciunea zilelor din urmă şi a prevăzut creşterea şi dezvoltarea ei. Deşi la data aceea mişcarea era în mod categoric anti-creştină, ea a prevăzut că această ostilitate se va schimba şi că ea va deveni respectată printre creştini. 14 De atunci, spiritismul s-a întins pe întreaga suprafaţă a pămîntului, cîştigînd milioane de aderenţi. Atitudinea lui anti-creştină s-a schimbat; întradevăr, mulţi se numesc creştini spiritişti, pretinzînd că ei au adevărata credinţă creştină şi că „spiritiştii sînt singurii oameni religioşi care au folosit darurile făgăduite de Hristos, daruri prin care ei vindecă pe bolnavi şi demonstrează o existenţă viitoare, conştientă şi progresivă. " 15 Ei chiar declară că spiritismul „îţi dă posibilitatea cunoaşterii tuturor marilor sisteme religioase şi, chiar mai mult, el oferă o mai mare cunoaştere a Bibliei creştine decît toate comentariile strînse la un loc. Biblia este o carte a spiritismului". 16

b. O strînsă cooperare între protestanţi şi romano-catolici. În timpul vieţii lui Ellen White, exista o prăpastie între protestanţi şi romano-catolici, care părea că exclude orice cooperare între aceste două biserici. Anti-catolicismul era puternic printre protestanţi. Ea a profetizat că schimbări majore în cadrul protestantismului vor duce la o îndepărtare de credinţa Reformaţiunii. În consecinţă, deosebirile dintre protestanţi şi catolici se vor micşora, ducînd la construirea punţii peste prăpastia ce desparte cele două biserici. 17 Anii care au trecut de la moartea ei au fost martori ai apariţiei mişcării ecumenice, înfiinţarea Consiliului Mondial al Bisericilor, Conciliul Vatican II al Bisericii Catolice şi ignorarea, chiar respingerea deschisă de către protestanţi, a concepţiei Reformaţiunii cu privire la interpretarea profetică. 18 Aceste schimbări majore au înlăturat barierele dintre protestanţi şi catolici, ducînd la o cooperare crescîndă a acestora.

3. Recunoaşterea întrupării Domnului Hristos.

Ellen White a scris foarte mult despre viaţa Domnului Hristos. Rolul său ca Domn şi Mîntuitor, jertfa Sa ispăşitoare la cruce şi prezenta Sa lucrare de mijlocire domină lucrările sale literare. Cartea sa Hristos, Lumina lumii a fost declarată ca una dintre cele mai spirituale tratate scrise vreodată despre viaţa lui Hristos, în timp ce Calea către Hristos, cartea ei cea mai larg răspîndită, a condus milioane de oameni la o profundă legătură cu El. Lucrările ei înfăţişează în mod clar pe Hristos, ca fiind pe deplin Dumnezeu, pe deplin om. Prezentările ei echilibrate se armonizează pe deplin cu concepţia biblică, evitînd cu grijă sublinierea prea insistentă a unei naturi sau alta - o problemă care a dat loc la o aşa de mare controversă în decursul întregii istorii a creştinismului. Tratarea completă de către Ellen White a lucrării Domnului Hristos are o orientare practică. Indiferent de aspectul pe care ea îl tratează, preocuparea ei generală este de a aduce pe cititor într-o legătură mai intimă cu Mîntuitorul.

4. Influenţa lucrării ei.

A trecut mai bine de un veac de cînd Ellen White a primit darul profetic. Biserica ei şi viaţa acelora care au dat ascultare sfaturilor ei au arătat influenţa vieţii şi soliilor ei. „Deşi ea n-a deţinut vreodată o poziţie oficială, nu a fost pastor întărit prin binecuvîntare şi n-a primit niciodată - pînă după moartea soţului ei - vreun salariu din partea bisericii, influenţa ei a modelat Biserica adventistă de ziua a şaptea mai mult decît oricare alt factor, cu excepţia Sfintei Scripturi. 19 Ea a fost forţa ce s-a aflat în spatele înfiinţării lucrării de publicaţii a bisericii, a şcolilor, a lucrării medicale-misionare, cum şi a întinsei lucrări misionare mondiale, care a făcut ca Biserica adventistă de ziua a şaptea să fie una dintre cele mai mari organizaţii misionare protestante şi care se dezvoltă cel mai repede. Materialul pe care ea l-a scris umple mai bine de 80 de cărţi, 200 broşuri şi 4600 articole în diferite publicaţii periodice. Predici, jurnalul zilnic, mărturii speciale şi scrisori sînt cuprinse în alte 60. 000 de pagini de manuscris.

Anvergura acestui material este uluitoare. Preocuparea Ellenei G. White n-a fost limitată numai la cîteva domenii înguste. Domnul i-a dat sfaturi în probleme de sănătate, educaţie, viaţa de familie, cumpătare, evanghelism, lucrarea de publicaţii, dieta adecvată, lucrarea medicală şi în multe alte domenii. Poate că scrierile ei în domeniul sănătăţii sînt cele mai uimitoare, datorită modului în care ea le-a înţeles; unele dintre ele, scrise cu mai bine de un secol în urmă, au fost în cele din urmă verificate de ştiinţa modernă. Scrierile ei se concentrează asupra Domnului Hristos şi susţin înaltele valori morale şi etice ale tradiţiei iudeo-creştine. Deşi multe dintre scrierile ei sînt adresate Bisericii adventiste de ziua a şaptea, mari părţi din ele au fost apreciate de un vast public. Populara sa carte „Calea către Hristos" a fost tradusă în mai bine de o sută de limbi şi s-au vîndut mai bine de 15. 000. 000 de exemplare. Cea mai vastă şi bine primită lucrare a ei este seria de cinci volume ale ciclului „Conflictul Veacurilor", care descrie în detalii marea luptă dintre Hristos şi Satana, de la originea păcatului pînă la eradicarea lui din Univers.

Impactul scrierilor ei asupra individului este profund. Recent, la Andrews University, s-a făcut un studiu, comparînd atitudinea creştină şi comportarea adventiştilor care citesc cu regularitate cărţile ei cu ale acelora care nu le citesc. Cercetările scot puternic în evidenţă impactul pe care scrierile ei le au asupra acelora care le citesc. Studiul a ajuns la următoarele concluzii: „Cei ce le citesc au o mai strînsă legătură cu Hristos, mai multă siguranţă cu privire la poziţia lor înaintea lui Dumnezeu şi sînt mult mai capabili să-şi identifice darurile lor spirituale. Aceştia sînt mai favorabili unei contribuţii materiale pentru evanghelizare publică şi contribuie mai substanţial la proiectele misionare locale. Ei se simt mult mai pregătiţi pentru a da mărturie şi se angajează efectiv în lucrarea de evanghelizare. Ei sînt cei care îşi iau timp să studieze zilnic Biblia, să se roage pentru anumite persoane, să se întîlnească în grupe pentru comuniune spirituală şi să menţină zilnic altarul familial. Ei văd biserica lor mult mai favorabil. Ei contribuie la cîştigarea celui mai mare număr de noi convertiţi". 20

Spiritul profetic şi Biblia.

Scrierile lui Ellen White nu sînt un înlocuitor al Sfintelor Scripturi. Ele nu pot fi puse la acelaşi nivel. Sfînta Scriptură stă singură, ca unicul standard după care scrierile ei şi toate celelalte scrieri trebuie să fie judecate şi căreia ele trebuie să se supună.

1. Biblia - supremul standard.

Adventiştii de ziua a şaptea susţin în totul principiul Reformaţiunii, Sola Scriptura, Biblia fiind propriul ei interpret şi numai Biblia fiind baza tuturor învăţăturilor. Întemeietorii bisericii au dezvoltat principiile fundamentale de credinţă prin studierea Sfintelor Scripturi; ei nu au primit aceste învăţături prin viziunile lui Ellen White. Rolul ei principal în timpul dezvoltării şi cristalizării învăţăturilor lor doctrinale, a fost acela de a-i călăuzi în înţelegerea Bibliei şi a confirma concluziile la care au ajuns prin studierea Bibliei. 21 Ellen White, personal, a crezut şi a învăţat că Biblia era unica normă a bisericii. În prima ei carte, publicată în 1851, ea spunea: „Îţi recomand, iubite cititor, Cuvîntul lui Dumnezeu ca regulă a credinţei şi trăirii tale. Prin acest Cuvînt noi vom fi judecaţi. " 22 Ea niciodată nu şi-a schimbat această convingere. Mulţi ani mai tîrziu, ea scria: „În Cuvîntul Său, Dumnezeu a încredinţat oamenilor cunoştinţele necesare pentru mîntuire. Sfintele Scripturi trebuie să fie primite ca o descoperire plină de autoritate şi infailibilă a voinţei Sale. Ele sînt norma caracterului, descoperitorul în- văţăturilor şi criteriul de verificare a experienţei". 23 În 1909, adresîndu-se pentru ultima dată unei sesiuni generale a bisericii, ea a deschis Biblia, a ţinut-o sus în faţa adunării şi a spus: „Fraţilor şi surorilor, vă recomand această Carte". 24

Răspunzînd unor credincioşi care considerau scrierile ei ca fiind un adaos la Biblie, ea scria: „Eu am luat Biblia cea preţioasă şi am înconjurat-o cu mai multe Mărturii pentru biserică, date pentru poporul lui Dumnezeu. Voi nu sînteţi familiarizaţi cu Sfintele Scripturi. Dacă aţi fi făcut din Cuvîntul lui Dumnezeu studiul vostru, cu dorinţa de a atinge standardul biblic, de a ajunge desăvîrşirea creştină, n-aţi fi avut nevoie de Mărturii. Dar pentru că aţi neglijat să cunoaşteţi Cartea inspirată a lui Dumnezeu, El a căutat să ajungă la voi prin mărturii simple, directe, atrăgîndu-vă atenţia la cuvintele inspirate, cărora voi aţi neglijat să le daţi ascultare, îndemnîndu-vă să vă modelaţi viaţa în armonie cu învăţăturile ei curate şi înalte". 25

2. Un ghid al Bibliei.

Ellen G. White a considerat că lucrarea ei este aceea de a conduce poporul înapoi la Biblie. „Puţină atenţie se acordă Bibliei", a spus ea, de aceea „Domnul a dat o lumină mai mică pentru a conduce pe bărbaţi şi femei către o lumină mai mare". 26 „Cuvîntul lui Dumnezeu" scria ea, „este suficient pentru a ilumina cea mai întunecată minte şi poate fi înţeles de aceia care au dorinţa de a-l înţelege. Cu toate acestea, unii care mărturisesc a face din Cuvîntul lui Dumnezeu studiul lor trăiesc în directă opoziţie cu cele mai clare învăţături ale lui. Apoi, pentru a lăsa pe bărbaţi şi femei fără scuze, Dumnezeu a dat mărturii clare şi precise, aducîndu-i înapoi la Cuvîntul pe care ei au neglijat să-l urmeze". 27

3. Un ghid pentru înţelegerea Bibliei.

Ellen White considera scrierile ei ca fiind un ghid pentru o mai clară înţelegere a Bibliei. „Nu este adăugat nici un adevăr; dar Dumnezeu a simplificat prin Mărturii marile adevăruri date deja şi, în modul ales de Dumnezeu, le-a adus înaintea oamenilor, pentru a le trezi şi impresiona mintea cu ele, pentru ca toţi să fie lăsaţi fără scuze". „Mărturiile scrise nu sînt date pentru a transmite o lumină nouă, ci pentru a impresiona în mod viu inima cu adevărurile inspiraţiei date deja". 28

4. Un ghid pentru aplicarea principiilor Bibliei.

Multe din scrierile ei aplică sfaturile Bibliei la viaţa de fiecare zi. Ellen White spunea că ea era „călăuzită să aducă la lumină principiile generale prin viu grai şi prin scris şi, în acelaşi timp, să arate primejdiile, erorile şi păcatele unor persoane, pentru ca toţi să fie avertizaţi, mustraţi şi sfătuiţi". 29 Domnul Hristos a făgăduit bisericii Sale o astfel de călăuzire profetică. Aşa cum nota Ellen White, „faptul că Dumnezeu a descoperit voia Sa oamenilor, prin Cuvîntul Său, nu a făcut nenecesară prezenţa continuă şi călăuzirea Duhului Sfînt. Din contră, Duhul Sfînt a fost făgăduit de Mîntuitorul nostru pentru a deschide Cuvîntul slujitorilor Săi, pentru a ilumina şi a aplica învăţăturile lui". 30 Chemarea adresată credinciosului. Profeţia Apocalipsei, care anunţă că „mărturia lui Isus" se va manifesta personal prin „spiritul profeţiei" în zilele de pe urmă ale istoriei pămîntului, somează pe fiecare, cerîndu-i a nu lua o atitudine de indiferenţă sau de necredinţă; dimpotrivă, ni se spune: „Cercetaţi toate lucrurile" şi „păstraţi ce este bun" (1 Tes. 5, 21). Este mult de cîştigat sau de pierdut şi toate depind de faptul dacă noi aducem la îndeplinire această însărcinare biblică de cercetare. Iosafat spunea: „Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în proorocii Lui şi veţi izbuti" (2 Cron. 20, 20). Cuvintele sale sună şi astăzi tot la fel.

Referinţe: 1. Sublinierea aparţine autorilor. 2. Pentru exemple biblice privind femei -profeţi, vezi Ex. 15, 20; Jud. 4, 4; 2 Regi 22, 14; Luca 2, 36; Fapte 21, 9. 3. Frank B. Holbrook, „The Biblical Basis for a Modern Prophet" (Baza biblică pentru un profet modern), pag. 1 (Ellen G. White Estate Inc. ). Cf. Jemison, A Prophet Among You" (Un profet printre voi) (Mountain View, CA: Pacific Press, 1955), pag. 52- 55. 4. Vezi Holbrook, „Modern Prophet" (Profetul modern), pag. 3-5. 5. Din nefericire, nu există nici un raport complet a ceea ce s-a întîmplat în decursul erei creştine. 6. Gerhard Friedrich, „Prophets and Prophecies in the New Testament" (Profeţi şi profeţii în Noul Testament), în Dicţionarul Teologic al Noului Testament, vol. 6, pag. 859. 7. Cf. Friedrich, pag. 860, 861. 8. Expresia „mărturia lui Isus" este cel mai bine înţeleasă ca un genitiv subiectiv şi nu ca un genitiv obiectiv. Sînt posibile două traduceri: a) Mărturia despre sau cu privire la Isus (genitiv obiectiv) = ceea ce mărturisesc creştinii despre Isus. b) Mărturia de la sau de către Isus (genitiv subiectiv) = solii din partea lui Isus adresate bisericii. Dovezi ale folosirii acestei expresii în cartea Apocalipsei sugerează faptul că trebuie înţeles ca un genitiv subiectiv (o mărturie de la sau de către Isus) şi că această mărturie este transmisă prin revelaţie profetică" (Holbrook, „Modern Prophet", pag. 7). Ca una din dovezi, Holbrook citează: Apoc. 1, 1. 2. „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi. şi le-a făcut-o cunoscut, trimiţînd prin îngerul Său la robul Său Ioan, care a mărturisit despre Cuvîntul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos şi a spus tot ce a văzut". În acest context, este clar faptul că descoperirea lui Isus Hristos denumeşte o descoperire de la sau a lui Isus făcută lui Ioan. Ioan este acela care dă raportul acestei mărturii primite de la Isus. Ambele expresii genitive îşi au sensul cel mai bun în context ca genitiv subiectiv şi se armonizează cu cuvintele de încheiere ale Domnului Hristos din această carte: „Cel ce adevereşte (Cel ce dă mărturie, după traducerea King James) aceste lucruri zice: ’Da, Eu vin curînd’ (Apoc. 22, 20) (Ibid. , pag. 7. 8). 9. Vezi Comentariul biblic A. Z. Ş. , vol. 7, ed. rev. , pag. 812; T. H. Blincoe .The Prophets Were Until John" (Profeţii au fost pînă la Ioan), Ministry, suplimentul pe iulie 1977, pag. 24/L; Holbrook .Modern Prophet", pag. 8. 10. 10. James Moffatt în .Expositor’s Greek Testament", ed. W. Robertson Nicoll, vol. 5, pag. 465. 11. Spiritul Profeţiei - Enciclopedia A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 1412. Aceia care aşteaptă a doua venire, spunea Pavel, au confirmată mărturia lui Hristos, aşa că nu duc lipsă de nici un fel de dar (1 Cor. 1, 6-7). 12. Uriah Smith, „Do We Discard the Bible by Endorsing the Visions?" (Dăm noi la o parte Biblia prin acceptarea viziunilor?) Review and Herald, 13 ian. 1863, pag. 52, citat în Review and Herald, 1 dec. 1977, pag. 13. 13. White „A Messenger" (Un sol), Review and Herald, 26 iulie 1906, pag. 8. Titlul „The Lord’s messenger" (Solul lui Dumnezeu) a fost dat prin inspiraţie (idem). 14. White, Early Writings (Experienţe şi Viziuni), pag. 59. 15. J. M. Peebles, „The Word Spiritualism Misunderstood, . (Cuvîntul spiritism greşit înţeles) în Centennial Book of Modern Spiritualism in America" - (Volum la aniversarea unui secol de spiritism modern în America) (Chicago, IL; Asociaţia Naţională Spiritistă din Statele Unite ale Americii, 1948), pag. 34. 16. B. F. Austin, .A Few Helpful Thoughts" (Cîteva gînduri folositoare), idem, pag. 44. 17. White, „The Great Controversy Between Christ and Satan" (Marea luptă dintre Hristos şi Satana) (Mountain View, CA; Pacific Press, 1950), pag. 571, 588. 18. Pentru şcoala istoricistă de interpretare a profeţiilor din Daniel şi Apocalipsa, ce a dominat protestantismul de la Reformaţiune şi pînă în secolul al nouăsprezecelea, vezi Froom „Prophetic Faith of Our Fathers" (Credinţa profetică a părinţilor noştri), vol. 2-4. Vezi, de asemenea, şi cap. 12 al acestei cărţi. 19. Richard Hammill, „Spiritual Gifts in the Church Today" (Darurile spirituale în biserica de astăzi), Ministry, iulie 1982, pag. 17. 20. Roger L. Dudley and Des Cummings, Jr. , „A Comparison of the Christian Attitudes and Behaviors Between Those Adventist Church Members Who Regularly Read Ellen White Books and Those Who Do Not, " (O comparaţie în atitudini şi comportări între acei membri ai Bisericii adventiste care studiază cu regularitate cărţile lui Ellen White şi aceia care nu le studiază), 1982, pag. 41. 42. Un raport al cercetărilor făcute de Institutul pentru Slujirea Bisericii, Andrews University, Berrien Springs, Michigan. Studiul a fost făcut pe un eşantion de mai bine de 8200 membri din 193 de comunităţi din Statele Unite. 21. Jemison, .Prophet Among You" (Un profet printre voi), pag. 208 - 210; Froom .Movement of Destiny" (Mişcarea destinului) Washington, D. C. Review and Herald, 1971, pag. 91-132; Damsteegt, .Foundations of the Seventh-day Adventist Message and Mission" (Temelia soliei şi misiunii adventiştilor de ziua a şaptea), pag 103-293. 22. White, Early Writings (Experienţe şi Viziuni), pag. 78. 23. White, .Great Controversy" (Marea Luptă) pag. VII. 24. William A. Spicer, .The Spirit of Prophecy in the Advent Movement" (Spiritul Profetic în mişcarea adventă) Washington D. C. / Review and Herald, 1937), pag. 30. 25. White, Testimonies, vol. 5, pag. 664, 665. 26. White, .An Open Letter" (O scrisoare deschisă)/Review ans Herald, 20 ianuarie, 1903, pag. 15 în White, .Colporteur Ministry" (Lucrarea de colportaj) Mountain View, CA, Pacific Press, 1953), pag. 125. 27. White, Tstimonies, vol. 5, pag. 663. 28. Ibid. , pag. 665. 29. Ibid. , pag. 660. 30. White, Great Controversy (Marea Luptă), pag. VII.

Adventiştii de ziua a şaptea cred... Că marile principii ale Legii lui Dumnezeu sînt cuprinse în Cele Zece Porunci şi exemplificate în viaţa Domnului Isus. Ele exprimă iubirea, voia şi hotărîrile lui Dumnezeu cu privire la comportarea şi relaţiile omului şi sînt obligatorii pentru toţi oamenii din toate timpurile. Aceste precepte constituie baza legămîntului lui Dumnezeu cu poporul Său şi etalonul după care se desfăşoară judecata lui Dumnezeu. Prin intermediul Duhului Sfînt, ele scot în evidenţă păcatul şi trezesc un simţămînt al nevoii după un Mîntuitor. Mîntuirea este numai prin har şi nu prin fapte, dar roada ei este ascultarea de porunci. Această ascultare dezvoltă caracterul creştin şi are ca rezultat o stare de bine. Ea este o dovadă a iubirii noastre faţă de Domnul şi a preocupării pentru concetăţenii noştri. Ascultarea care vine din credinţă demonstrează puterea Domnului Hristos de a transforma viaţa şi întăreşte în acest fel mărturisirea creştină. Legea lui Dumnezeu

Toţi ochii erau aţintiţi spre munte. Vîrful lui era acoperit de un nor des, ce se făcea tot mai întunecat, întinzîndu-se în jos pînă cînd întreg muntele a fost scufundat în mister. Fulgere izbucneau din întuneric, în vreme ce ecourile tunetelor reverberau în spaţiu. „Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorîse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere. Trîmbiţa răsuna tot mai puternic.. (Ex. 19, 18-19). Atît de puternică era această maiestuoasă descoperire a prezenţei lui Dumnezeu, încît tot Israelul tremura.

Deodată, tunetele şi trîmbiţa s-au oprit, făcînd loc unei tăceri apăsătoare. Apoi, Dumnezeu a început să vorbească din întunericul acela dens ce-L înconjura în timp ce El stătea pe munte. Mişcat de o profundă iubire pentru poporul Său, El a rostit Cele Zece Porunci. Moise spunea : „Domnul a venit din Sinai. Şi a ieşit din mijlocul zecilor de mii de sfinţi, avînd în dreapta Lui focul Legii. Da, El iubeşte popoarele: toţi sfinţii sînt în mîna Ta. Ei au stătut la picioarele Tale, au primit Cuvintele Tale. " (Deut. 33, 2. 3).

Cînd a dat Legea pe Sinai, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine nu numai ca maiestuoasa Autoritate supremă a Universului, ci şi ca Răscumpărător al poporului Său (Exod 20, 2). Pentru că El este Mîntuitor, El nu cheamă numai pe Israel, ci cheamă întreaga omenire (Exod 12, 13) să asculte Cele Zece Precepte scurte, cuprinzătoare şi pline de autoritate, ce cuprind datoria fiinţelor omeneşti faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele lor.

Şi Dumnezeu a zis: „Să nu ai alţi Dumnezei afară de Mine". „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo

înfăţişare a lucrurilor care sînt sus în ceruri, sau jos pe pămînt, sau în apele mai de jos decît pămîntul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirile părinţilor în copii pînă la al treilea şi al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur pînă la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele". „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui". „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău; să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pămîntul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvîntat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o". „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău". „Să nu ucizi". „Să nu preacurveşti". „Să nu furi". „Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău". „Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău" (Exod. 20, 3-17).

Natura Legii

Ca o reflectare a caracterului lui Dumnezeu, Legea Celor Zece Porunci este morală, spirituală, atotcuprinzătoare, conţinînd principii universale.

O reflectare a caracterului Dătătorului Legii.

Sfînta Scriptură prezintă atributele lui Dumnezeu în Legea Sa. Asemenea lui Dumnezeu, „Legea Domnului este desăvîrşită" şi „mărturia Domnului este adevărată". (Ps. 19, 7. 8). „Legea, negreşit, este sfîntă şi porunca este sfîntă, dreaptă şi bună" (Rom. 7, 12). „Toate poruncile Tale sînt adevărul. De multă vreme ştiu din învăţăturile Tale, că le-ai aşezat pentru totdeauna"(Ps. 119, 151-152). În adevăr, „toate poruncile Tale sînt drepte" (Ps. 119, 172).

O lege morală.

Cele Zece Porunci transmit standardul lui Dumnezeu de comportare pentru neamul omenesc. Ele definesc relaţiile noastre cu Creatorul şi Răscumpărătorul nostru, cum şi datoria noastră faţă de semenii noştri. Scripturile numesc păcat călcarea Legii lui Dumnezeu (1 Ioan 3, 4).

O lege spirituală.

„Legea este duhovnicească" (Rom. 7, 14). De aceea, numai aceia care sînt duhovniceşti (spirituali) şi dau pe faţă roadele Duhului Sfînt pot să asculte de ea (Ioan 15, 4; Gal. 5, 22. 23). Duhul lui Dumnezeu este Acela care ne împuterniceşte să facem voia Sa (Fapte 1, 8; Ps. , 51, 10-12). Locuind în Hristos, noi primim puterea de care avem nevoie pentru a aduce roade spre slava Sa (Ioan 15, 5). Legile omeneşti au în vedere numai faptele deschise, cunoscute. Dar Cele Zece Porunci „sînt fără margini" (Ps. 119, 96), atingînd gîndurile noastre cele mai tainice, dorinţele şi sentimentele noastre, ca de exemplu gelozia, mînia, pofta trupului şi ambiţia. În predica de pe munte, Isus a subliniat această dimensiune spirituală a Legii, scoţînd în evidenţă faptul că păcatul, călcarea Legii, începe în inimă (Mat. 5, 21. 22. 27. 28; Marcu 7, 21-23).

O Lege afirmativă.

Decalogul este mai mult decît numai o serie de oprelişti; el conţine principii mult mai profunde. El prezintă nu numai lucrurile pe care nu trebuie să le facem, ci şi pe cele pe care trebuie să le facem. Noi nu trebuie numai să ne reţinem de la gînduri şi acţiuni rele, noi trebuie să învăţăm să folosim în scopuri bune talentele şi darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. În felul acesta, fiecare prescripţie negativă are şi o dimensiune pozitivă. Să luăm, de exemplu, porunca a şasea: „Să nu ucizi"; ea are şi o dimensiune pozitivă: „Să promovezi viaţa". „Este voia lui Dumnezeu ca urmaşii Săi să caute să promoveze binele şi fericirea tuturor acelora care intră în sfera lor de influenţă. Într-un sens profund, misiunea Evangheliei - vestea cea bună a mîntuirii şi viaţa veşnică în Isus Hristos - se bazează pe principiul pozitiv cuprins în porunca a şasea". 1 Legea Celor Zece Porunci nu trebuie văzută „numai din latura prohibitivă, ci şi din aceea a milei. Opreliştile ei sînt garanţia sigură a fericirii prin ascultare. Primită în Hristos, ea lucrează în noi puritatea caracterului care ne va aduce bucurie de-a lungul veacurilor veşniciei. Pentru cel ascultător, ea este un zid de protecţie. În ea, noi vedem bunătatea lui Dumnezeu care descoperă oamenilor principiile imutabile ale neprihănirii, caută să-i ocrotească de relele ce rezultă din călcarea Legii". 2

O lege simplă.

Cele Zece Porunci sînt simple, dar în acelaşi timp cuprinzătoare şi profunde. Ele sînt atît de scurte, încît chiar şi un copil poate să le memoreze cu uşurinţă şi, cu toate acestea, sînt atît de larg cuprinzătoare, încît ele acoperă orice păcat posibil. „Nu este nici o taină, nici un mister în Legea lui Dumnezeu. Toţi pot înţelege marile adevăruri pe care ea le cuprinde. Cea mai slabă minte poate să priceapă aceste reguli; cel mai neştiutor poate să-şi conducă viaţa şi să-şi modeleze caracterul după standardul divin". 3

O lege a principiilor.

Cele Zece Porunci sînt un sumar al tuturor principiilor drepte; ele se aplică tuturor oamenilor din toate timpurile. Scriptura spune: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi păziţi poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om" (Ecl. 12, 13). Decalogul - Cele Zece Porunci (Ex. 34, 28) - constă din două părţi, sugerate de către cele două table de piatră pe care Dumnezeu le-a scris (Deut. 4, 13). Primele patru porunci reglementează datoria noastră faţă de Creatorul şi Răscumpărătorul nostru, iar ultimele şase arată datoria noastră faţă de oameni. 4 Această împărţire derivă din cele două mari principii fundamentale ale iubirii, pe baza cărora acţionează Împărăţia lui Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Luca 10, 27; cf. Deut. 6, 4. 5; Lev. 19, 18). Aceia care trăiesc aceste principii vor fi în deplină armonie cu Cele Zece Porunci, căci poruncile exprimă aceste principii în mod mai amănunţit. Prima poruncă îndreaptă spre adorarea exclusivă a unui singur şi adevărat Dumnezeu. A doua interzice idolatria. 5 A treia interzice blasfemia şi profanarea numelui lui Dumnezeu prin jurăminte false. A patra cheamă la păzirea Sabatului şi identifică pe adevăratul Dumnezeu ca fiind Creatorul cerului şi al pămîntului. Porunca a cincea cere copiilor să se supună părinţilor lor, ca fiind instrumente numite de Dumnezeu pentru transmiterea voinţei Sale descoperite către generaţiile următoare (vezi Deut. 4, 6-9; 6, 1-7). A şasea protejează viaţa ca fiind sacră. A şaptea cere moralitate şi asigură ocrotirea legăturilor conjugale. A opta ocroteşte proprietatea. A noua apără adevărul şi interzice mărturia falsă. A zecea merge la rădăcina tuturor relaţiilor umane, interzicînd a pofti ceea ce aparţine altora. 6

O lege unică.

Cele Zece Porunci au meritul unic de a fi singurele cuvinte rostite de Dumnezeu în aşa fel ca să fie auzite de întreaga naţiune (Deut. 5, 22). Neputînd încredinţa această Lege memoriei at|t de nesigure a oamenilor, Dumnezeu a gravat poruncile cu degetul Său pe două table de piatră, ce trebuia să fie păstrate înăuntrul chivotului din sanctuar (Ex. 31, 18; Deut. 10, 2). Pentru a ajuta pe Israel să aplice poruncile, Dumnezeu le-a dat legi suplimentare, cu detalii privind legătura lor cu El şi a unuia cu celălalt. Unele din aceste legi suplimentare se concentrau asupra chestiunilor de ordin civil ale lui Israel (legi civile), altele reglementau ceremoniile de la serviciile din sanctuar (legi ceremoniale). Dumnezeu a transmis aceste legi suplimentare poporului printr-un mijlocitor - Moise - care le-a scris în „Cartea legii", şi a aşezat-o lîngă chivotul legămîntului" (Deut. 31, 25. 26) - şi nu în chivot, aşa cum a procedat cu descoperirea supremă a lui Dumnezeu, Decalogul. Aceste legi suplimentare au fost cunoscute ca fiind „Cartea legii lui Moise" (Iosua 8, 31; Neem. 8, 1; 2 Cron. 25, 4) sau, simplu, „legea lui Moise" (2 Regi 23, 25; 2 Cronici 23, 18). 7

O lege plăcută.

Legea lui Dumnezeu cîştigă sufletul omului. Psalmistul spunea: „Cît de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gîndesc la ea. " „De aceea eu iubesc poruncile Tale, mai mult decît aurul, da, mai mult decît aurul curat". Chiar atunci cînd „necazul şi strîmtorarea mă ajung", spunea el, „poruncile Tale sînt desfătarea mea" (Ps. 119, 97. 127. 143). Pentru aceia care iubesc pe Dumnezeu, „poruncile Lui nu sînt grele" (1 Ioan 5, 3). Călcătorii Legii sînt aceia care o consideră ca fiind un jug chinuitor, pentru că cei fireşti „nu se supun Legii lui Dumnezeu şi nici nu pot să se supună" (Rom. 8, 7).

Scopul Legii

Dumnezeu a dat Legea Sa ca o abundentă binecuvîntare, ca să conducă pe oameni la o comuniune mîntuitoare cu Sine. Să notăm următoarele scopuri specifice:

Ea descoperă voia lui Dumnezeu pentru omenire.

Ca expresie a caracterului şi iubirii lui Dumnezeu, Cele Zece Porunci descoperă voia şi planul Său pentru omenire. Ele cer o desăvîrşită ascultare, „căci cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate" (Iacov 2, 10). Ascultarea de Lege, ca regulă a vieţii, este vitală pentru mîntuirea noastră. Domnul Hristos personal a spus: „Dacă vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile" (Mat. 19, 17). Această ascultare este posibilă numai prin puterea pe care locuirea lăuntrică a Duhului Sfînt o aduce.

Ea este baza legămîntului lui Dumnezeu.

Moise a scris Cele Zece Porunci, cu alte legi explicative, într-o carte numită „Cartea legămîntului" (Ex. 20, 1 - 24, 8). 8 Mai tîrziu, el a numit Cele Zece Porunci „tablele legămîntului", indicînd importanţa lor ca bază a legămîntului cel veşnic (Deut. 9, 9; cf. 4, 13).

Ea funcţionează ca standard al judecăţii.

Asemenea lui Dumnezeu, „toate poruncile Sale sînt drepte" (Ps. 119, 172). Legea, deci, stabileşte standardul neprihănirii. Fiecare dintre noi va fi judecat de către aceste principii ale neprihănirii şi nu de către conştiinţa noastră. „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui", spune Sfînta Scriptură, „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău" (Ecl. 12, 13, 14; cf. Iacov 2, 12). Conştiinţele oamenilor diferă unele de altele. Unele conştiinţe sînt „slabe", altele sînt „necurate", „rele", sau însemnate „cu fierul roş în însuşi cugetul lor" (1 Cor. 8, 7, 12; Tit 1, 15; Evr. 10, 22; 1 Tim. 4, 2). Asemenea unui ceas, oricît de exact ar merge, el trebuie să fie „potrivit" după un etalon precis, pentru ca să aibă valoare. Conştiinţa noastră ne spune că noi trebuie să facem ceea ce este drept, dar ea nu ne spune ce este drept. Numai conştiinţele „potrivite" după marele standard al lui Dumnezeu - Legea Sa - ne pot păstra să nu cădem în păcat . 9

Ea pune în evidenţă păcatul.

Fără Cele Zece Porunci, oamenii nu pot vedea în mod clar sfinţenia lui Dumnezeu, propria lor vinovăţie sau nevoia lor de pocăinţă. Cînd ei nu ştiu că încalcă Legea lui Dumnezeu, ei nu au simţămîntul că sînt pierduţi şi au nevoie de sîngele ispăşitor al Domnului Hristos. Pentru a-i ajuta pe oameni să vadă adevărata lor stare, Legea funcţionează asemenea unei oglinzi (vezi Iacov 1, 23 - 25). Aceia care se „privesc" în ea văd defectele propriului lor caracter, în contrast cu caracterul neprihănit al lui Dumnezeu. În felul acesta legea morală demonstrează faptul că toată lumea este vinovată înaintea lui Dumnezeu (Rom. 3, 19), făcînd astfel pe fiecare în totul răspunzător înaintea Lui. „Prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului" (Rom. 3, 20), pentru că „păcatul este fărădelege" (1 Ioan 3, 4). În adevăr, Pavel spunea: „Păcatul nu l-au cunoscut decît prin Lege" (Rom. 7, 7). Convingîndu-i pe păcătoşi de păcatul lor, ea îi ajută să-şi dea seama de faptul că sînt condamnaţi, sînt sub judecata mîniei lui Dumnezeu şi stau în faţa pedepsei morţii veşnice. Ea îi aduce la simţămîntul unei totale neputinţe.

Ea este un mijloc de convertire.

Legea lui Dumnezeu este instrumentul pe care Duhul Sfînt îl foloseşte pentru a ne conduce la convertire. „Legea Domnului este desăvîrşită şi înviorează (converteşte în versiunea King James) sufletul" (Ps. 19, 7). Cînd, după ce am văzut adevăratul nostru caracter, ne dăm seama că sîntem păcătoşi, că sîntem în rîndul celor morţi şi fără speranţă, atunci simţim nevoia noastră după un Mîntuitor. Atunci vestea cea bună a Evangheliei capătă cu adevărat un rost. În acest fel, Legea ne îndreaptă spre Hristos, singurul care ne poate ajuta să scăpăm de starea noastră disperată. 10 În această înţelegere, Pavel se referă atît la Legea morală, cît şi la legea ceremonială, ca fiind „un îndrumător (învăţător, pedagog), care să ne aducă la Hristos, pentru ca să putem fi îndreptăţiţi prin credinţă" (Gal. 3, 24). 11 În timp ce Legea descoperă păcatul nostru, niciodată ea nu ne poate mîntui. După cum apa este un mijloc de a ne curăţi faţa murdară, după ce am descoperit în oglinda Legii morale a lui Dumnezeu nevoia noastră, ne ducem la izvorul ce este deschis „pentru păcat şi necurăţie" (Zah. 13, 1) şi sîntem curăţaţi prin „sîngele Mielului" (Apoc. 7, 14). Trebuie să privim la Hristos „şi în timp ce Hristos ni Se descoperă pe crucea Golgotei, murind sub povara păcatelor lumii întregi, Duhul Sfînt ne arată atitudinea lui Dumnezeu faţă de toţi aceia care se pocăiesc de nelegiuirea lor". 12 Atunci nădejdea umple sufletele noastre şi în credinţă ne îndreptăm spre Mîntuitorul nostru, care ne dă darul vieţii veşnice (Ioan 3, 16). Ea ne dă adevărata libertate. Hristos spune că „oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului" (Ioan 8, 34). Atunci cînd călcăm Legea lui Dumnezeu, nu sîntem liberi; dar ascultarea de Cele Zece Porunci ne asigură adevărata libertate. Trăind în limitele Legii lui Dumnezeu, avem libertate faţă de păcat. Astfel dobîndim eliberarea de tot ceea ce însoţeşte păcatul - o continuă teamă, rănirea conştiinţei şi creşterea simţămîntului de vinovăţie şi remuşcare ce uzează forţele vitale ale vieţii. Psalmistul spunea: „Voi umbla în loc larg (în libertate, în traducerea King James), căci caut poruncile Tale" (Ps. 119, 45). Iacov se referea la Decalog ca fiind „Legea împărătească", „legea desăvîrşită, care este legea slobozeniei" (Iacov 2, 8; 1, 25). Pentru ca să putem obţine această libertate, Isus ne invită să venim la El cu povara păcatelor noastre. În locul lor, El ne oferă jugul Său care este uşor (Mat. 11, 29-30). Jugul este un instrument de lucru, de slujire. Împărţind povara, jugul face mai uşoară aducerea la îndeplinire a sarcinilor. Domnul Hristos Se oferă să fie înjugat împreună cu noi. Jugul în sine este Legea, „marea lege a iubirii făcută cunoscut în Eden, proclamată pe Sinai şi scrisă în inimă în noul legămînt, căci ea este aceea care leagă pe om, pe cel care lucrează, de voinţa lui Dumnezeu". 13 Cînd sîntem înjugaţi cu Hristos, El poartă povara cea grea şi face ca ascultarea să fie o bucurie. El ne face în stare să avem succes în ceea ce mai înainte era imposibil. Astfel că Legea scrisă în inimile noastre devine o plăcere şi o bucurie. Noi sîntem liberi pentru că vrem să facem aşa cum a poruncit El . Dacă Legea este prezentată fără puterea mîntuitoare a Domnului Hristos, atunci nu va fi nici o eliberare de păcat. Dar harul mîntuitor al lui Dumnezeu, care nu anulează Legea, aduce puterea ce ne eliberează de păcat, pentru că „unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenie" (2 Cor. 3, 17).

Ea înfrînează răul şi aduce binecuvîntări.

Creşterea criminalităţii, a violenţei, imoralităţii şi răutăţii ce inundă lumea este un rezultat al desconsiderării Decalogului. Acolo unde această Lege este primită, ea înfrînează păcatul, promovează acţiuni drepte şi contribuie la aşezarea neprihănirii. Naţiunile care au cuprins principiile ei în legile lor au trăit experienţa unei mari binecuvîntări. Pe de altă parte, abandonarea principiilor ei aduce un declin sigur. În timpurile Vechiului Testament, Dumnezeu a binecuvîntat adesea naţiuni şi persoane individuale, în raport cu ascultarea lor de Legea Sa. „Neprihănirea înalţă pe un popor", spun Scripturile, şi „prin neprihănire se întăreşte un scaun de domnie" (Prov. 14, 34. 16, 12). Aceia care refuză să asculte de poruncile lui Dumnezeu vor avea de suportat nenorociri (Ps. 89, 31. 32). „Blestemul Domnului este în casa celui rău, dar locuinţa celor neprihăniţi este binecuvîntată" (Prov. 3, 33; cf. Lev. 26; Deut. 28). Acelaşi principiu general este valabil şi astăzi. 14

Perpetuitatea Legii

Deoarece Legea morală, Cele Zece Porunci, constituie o reflectare a caracterului lui Dumnezeu, principiile ei nu sînt temporare sau în raport de împrejurări, ci ea este absolută, de neschimbat şi de o valabilitate permanentă pentru neamul omenesc. De-a lungul veacurilor, creştinii au susţinut în mod ferm perpetuitatea Legii lui Dumnezeu, afirmînd cu putere continua ei valabilitate. 15

Legea înainte de Sinai.

Legea a existat cu mult înainte ca Dumnezeu să dea Decalogul lui Israel. Dacă ea n-ar fi existat, atunci n-ar fi fost nici un păcat înainte de Sinai, pentru că „păcatul este fărădelege" (1 Ioan 3, 4). Faptul că Lucifer şi îngerii săi au păcătuit este o dovadă a prezenţei Legii chiar înainte de creaţiune (2 Petru 2, 4). Cînd Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva după chipul Său, El a implantat principiile morale ale Legii în mintea lor şi era natural pentru ei să aducă la îndeplinire voia Sa. Păcătuirea lor a adus păcatul în familia omenească (Rom. 5, 12). Mai tîrziu, Dumnezeu a spus despre Avraam că el „a ascultat de porunca Mea, şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orînduirile Mele şi legile Mele" (Gen. 26, 4. 5). Şi Moise a învăţat pe popor orînduirile lui Dumnezeu şi legile Sale mai înainte de Sinai (Ex. 16; 18, 16). Un studiu al cărţii Genesei arată că Cele Zece Porunci au fost bine cunoscute înainte de Sinai. Această carte arată clar faptul că Cele Zece Porunci erau cunoscute înainte de promulgarea lor la Sinai, deoarece oamenii înţelegeau că acţiunile condamnate de Decalog erau vinovate. 16 Această înţelegere generală a Legii morale arată că Dumnezeu trebuie să fi înzestrat omenirea de la început cu cunoaşterea Celor Zece Porunci.

Legea la Sinai.

În timpul lungii perioade de sclavie în Egipt, o ţară ce nu recunoştea pe adevăratul Dumnezeu (Ex. 5, 2), poporul Israel a trăit în mijlocul idolatriei şi corupţiei. Ca rezultat, ei au pierdut mult din înţelegerea sfinţeniei lui Dumnezeu, a curăţiei şi a principiilor morale. Statutul lor de sclavi a făcut să fie dificil pentru ei să se închine lui Dumnezeu. Răspunzînd strigătului lor disperat după ajutor, Dumnezeu Şi-a adus aminte de legămîntul Său cu Avraam şi a hotărît să elibereze pe poporul Său din „cuptorul de fier" (Deut. 4, 20), ducîndu-l într-o ţară unde „să păzească poruncile Lui, şi să ţină legile Lui" (Ps. 105, 43-45). După eliberarea lor, El i-a condus la Muntele Sinai pentru a le da legea morală, etalonul guvernării Sale, şi legile ceremoniale care aveau să-i înveţe că mijlocul mîntuirii este numai prin jertfa ispăşitoare a Mîntuitorului. La Sinai, deci, Dumnezeu a dat Legea în mod direct, în termeni clari şi simpli, „din pricina călcărilor de Lege" (Gal. 3, 19), „pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă" (Rom. 7, 13). Numai aducînd Legea morală a lui Dumnezeu în atenţie într-un mod izbitor, israeliţii puteau să devină conştienţi de nelegiuirea lor, descoperind simţămîntul neajutorării lor şi să înţeleagă nevoia lor de mîntuire.

Legea înainte de revenirea Domnului Hristos.

Biblia descoperă faptul că Legea lui Dumnezeu este obiectul atacului lui Satana şi că războiul lui împotriva ei va atinge apogeul chiar înainte de a doua venire. Profeţia arată că Satana va conduce marea majoritate a oamenilor să nu asculte de Dumnezeu (Apoc. 12, 9). Lucrînd prin intermediul „fiarei", el va îndrepta atenţia lumii spre fiară, în loc de a o îndrepta spre Dumnezeu (Apoc. 13, 3)

1. Legea atacată.

Daniel 7 prezintă această putere ca fiind cornul cel mic. Acest capitol vorbeşte despre patru mari fiare, pe care, chiar din timpul Domnului Hristos, cercetătătorii Bibliei le-au identificat ca fiind puterile mondiale ale Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei. Cele zece coarne ale celei de a patra fiare reprezintă diviziunile Imperiului Roman la data prăbuşirii lui (476 d. Hr. ). 17 Viziunea lui Daniel se concentrează asupra cornului cel mic, o putere teribilă şi blasfemitoare ce se va ridica dintre cele zece coarne, simbolizînd ridicarea unei puteri înspăimîntătoare după dezintegrarea Imperiului Roman. Această putere va încerca să schimbe Legea lui Dumnezeu (Dan. 7, 25) şi va lucra în acest fel, pînă cînd Domnul Hristos va reveni (vezi capitolul 19 al acestei cărţi). Acest atac scoate în evidenţă importanţa continuă a Legii în cadrul planului de mîntuire. Viziunea se încheie asigurînd pe poporul lui Dumnezeu că această putere nu va reuşi să înlăture Legea, pentru că judecata va nimici cornul cel mic (Dan. 7, 11. 26 - 28).

2. Sfinţii apără Legea.

Ascultarea caracterizează pe sfinţii care aşteaptă a doua venire. În conflictul final, ei se strîng pentru a susţine Legea lui Dumnezeu. Sfintele Scripturi îi descriu în aceşti termeni: ei „păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus" (Apoc. 12, 17; 14, 12) şi aşteaptă cu răbdare revenirea Domnului Hristos. În pregătirea lor pentru a doua venire, aceştia vestesc Evanghelia, chemînd şi pe alţii să se închine Domnului, recunoscîndu-L ca Creator (Apoc. 14, 6. 7). Aceia care se închină lui Dumnezeu în dragoste vor asculta de El, aşa cum spune Ioan: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui şi poruncile Lui nu sînt grele" (1 Ioan 5, 3).

3. Judecăţile lui Dumnezeu şi Legea.

Ultimele şapte plăgi ale judecăţii lui Dumnezeu ce cad asupra celor neascultători îşi au originea în „templul cortului mărturiei" din ceruri (Apoc. 15, 5). Israel era familiarizat cu expresia cortul mărturiei; ea desemna cortul pe care l-a ridicat Moise (Num. 1, 50. 53; 17, 8; 18, 2). El a fost numit astfel pentru că cortul găzduia „chivotul mărturiei" (Ex. 26, 34), care conţinea „cele două table ale mărturiei" (Ex. 31, 18). Astfel, Cele Zece Porunci sînt „mărturia", mărturia voinţei divine faţă de neamul omenesc (Ex. 34, 28. 29). Dar Apocalipsa 15, 5 se referă la „templul cortului mărturiei din ceruri". Cel al lui Moise era numai o copie a templului din ceruri (Ex. 25, 8. 40; conf. Evrei 8, 1-5); marele original al Legii Celor Zece Porunci este păstrat acolo. Faptul că judecăţile finale sînt legate de călcarea Legii lui Dumnezeu, se adaugă la dovezile privind perpetuitatea Celor Zece Porunci. Cartea Apocalipsei descrie, de asemenea, deschiderea templului din ceruri, care face să se vadă „chivotul legămîntului Său" (Apoc. 11, 19). Expresia „chivotul legămîntului" denumea chivotul sanctuarului pămîntesc, în care se aflau tablele conţinînd „cuvintele legămîntului, Cele Zece Porunci" (Ex. 34, 28; cf. Num. 10, 33; Deut. 9, 9). Chivotul legămîntului din Sanctuarul ceresc este chivotul original, conţinînd cuvintele legămîntului cel veşnic - originalul Decalogului. În acest fel, este clar faptul că timpul judecăţilor finale ale lui Dumnezeu revărsate asupra pămîntului (Apoc. 11, 18) este legat de deschiderea acestui templu ceresc, cu centrul său fixat asupra chivotului cu Cele Zece Porunci - în adevăr un tablou pe măsura măreţiei Legii lui Dumnezeu ca standard al judecăţii.

Legea şi Evanghelia

Mîntuirea este un dar al harului prin credinţă, nu prin faptele Legii (Ef. 2, 8). „Nici o faptă a Legii, nici un efort, oricît ar fi el de lăudabil şi nici o faptă bună - fie multe, fie puţine, fie că cer sacrificiu, fi e că nu - nu pot în nici un fel să îndreptăţească pe păcătos (Tit 3, 5; Rom. 3, 20). " 18 În toată Scriptura există o perfectă armonie între Lege şi Evanghelie, ele susţinîndu-se una pe alta.

Legea şi Evanghelia înainte de Sinai.

Cînd Adam şi Eva au păcătuit, ei au simţit ce înseamnă vinovăţia, teama şi care le sînt nevoile (Gen. 3, 10). Dumnezeu a răspuns nevoilor lor nu prin anularea Legii care-i condamna; ci, El le-a oferit Evanghelia ce avea să-i readucă în comuniune şi ascultare de El. Această Evanghelie constă dintr-o făgăduinţă a răscumpărării printr-un Mîntuitor, sămînţa femeii, care va veni într-o zi şi va triumfa asupra răului (Gen. 3, 15). Sistemul jertfelor, pe care Dumnezeu a avut plăcerea să li-l dea, i-a învăţat un important adevăr despre ispăşire: şi anume că iertarea poate fi obţinută numai prin vărsarea sîngelui - prin moartea Mîntuitorului. Crezînd că animalul sacrificat simbolizează moartea ispăşitoare a Mîntuitorului în folosul lor, ei au obţinut iertarea de păcat. 19 Ei au fost mîntuiţi prin har. Această făgăduinţă a Evangheliei a fost centrul legămîntului cel veşnic al harului lui Dumnezeu oferit omenirii (Gen. 12, 1-3; 15, 4. 5; 17, 1-9). Ea era strîns legată de ascultarea de Legea lui Dumnezeu (Gen. 18, 18, 19; 20, 4. 5). Chezăşia legămîntului lui Dumnezeu a fost Fiul lui Dumnezeu care, ca punct central al Evangheliei, a fost „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii" (Apoc. 13, 8). Harul lui Dumnezeu, deci, a început să acţioneze de îndată ce Adam şi Eva au păcătuit. David spunea că „bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de El. pentru cei ce păzesc legămîntul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le împlinească" (Ps. 103, 17-18).

Legea şi Evanghelia la Sinai.

Există o strînsă legătură între Decalog şi Evanghelie. Preambulul Legii, de exemplu, se referă la Dumnezeu ca Răscumpărător (Ex. 20, 1). Şi, după proclamarea Celor Zece Po-runci, Dumnezeu i-a învăţat pe israeliţi să înalţe un altar şi să înceapă aducerea de jertfe care aveau să descopere harul Său mîntuitor. Pe Muntele Sinai, Dumnezeu a dat lui Moise o mare parte a legii ceremoniale ce se ocupa cu construirea sanctuarului, locul unde avea să locuiască Dumnezeu cu poporul Său, să Se întîlnească cu ei pentru a le împărţi binecuvîntările Sale şi a le ierta păcatele (Ex. 24, 9-31, 18). Această dezvoltare a sistemului simplu al jertfelor ce existase mai înainte de Sinai prefigura lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos pentru răscumpărarea păcătoşilor şi apărarea autorităţii şi sfinţeniei Legii lui Dumnezeu. Locul prezenţei lui Dumnezeu era în Sfînta Sfintelor din sanctuarul pămîntesc, deasupra capacului ispăşirii al chivotului în care erau păstrate Cele Zece Porunci. Fiecare fază a serviciilor din sanctuar simboliza pe Mîntuitorul. Jertfele de sînge arătau spre moartea Lui ispăşitoare, care avea să elibereze neamul omenesc de sub condamnarea Legii. În timp ce Decalogul a fost aşezat înăuntrul chivotului, legile ceremoniale împreună cu rînduielile civile pe care Dumnezeu le-a dat au fost scrise în „cartea legii", şi pusă „lîngă chivotul legămîntului Domnului. ca martoră împotriva ta" (Deut. 31, 26). Ori de cîte ori păcătuiau, acest „martor" condamna acţiunile lor şi a prevăzut, în mod amănunţit, cerinţele împăcării cu Dumnezeu. De la Sinai şi pînă la moartea Domnului Hristos, păcătoşii, călcători ai Decalogului, găseau speranţă, iertare şi curăţire prin credinţa în Evanghelia reprezentată de către serviciile sanctuarului, prevăzute de legea ceremonială.

Legea şi Evanghelia după Golgota.

Aşa cum au observat mulţi creştini, Biblia arată că, în timp ce moartea lui Hristos a abolit legea ceremonială, ea a confirmat continua valabilitate a Legii morale. 20

1. Legea ceremonială.

Cînd Domnul Hristos a murit, El a împlinit simbolismul profetic al sistemului jertfelor. Tipul a întîlnit antitipul şi legea ceremonială a ajuns la sfîrşit. Cu veacuri mai înainte, Daniel a profetizat că moartea lui Mesia va „face să înceteze jertfa şi darul de mîncare" (Dan. 9, 27). Cînd Isus a murit, catapeteasma templului a fost în mod supranatural ruptă în două, de sus pînă jos (Mat. 27, 51), arătînd sfîrşitul semnificaţiei spirituale a serviciilor la templu. Deşi legea ceremonială a jucat un rol vital înainte de moartea Domnului Hristos, ea era deficitară din multe puncte de vedere, fiind numai „umbra bunurilor viitoare" (Evr. 10, 1). Ea a slujit unui scop temporar şi a fost obligatorie pentru poporul lui Dumnezeu pînă la „o vreme de îndreptare" (Evr. 9, 10; cf. Gal. 3, 19), pînă la vremea cînd Domnul Hristos a murit ca adevăratul Miel al lui Dumnezeu. La moartea Domnului Hristos, autoritatea legii ceremoniale s-a sfîrşit. Jertfa Sa is- păşitoare a oferit iertare pentru toate păcatele. Acest act „a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era protivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce" (Col. 2, 14; cf. Deut. 31, 26). Apoi, nu a mai fost nicidecum necesar a mai fi aduse la îndeplinire ceremoniile complicate care, în nici un caz, nu erau în stare să îndepărteze păcatele sau să cureţe conştiinţa (Evr. 10, 4; 9, 9. 14). Nu trebuie să ne mai preocupăm de legea ceremonială, cu cerinţele ei complexe referitoare la darurile de mîncare şi băutură, la celebrarea diferitelor sărbători (Paştele, Ziua Cincizecimii), a lunii noi, sau a sabatelor ceremoniale (Col. 2, 16; cf. Evr. 9, 10), care erau numai „umbra lucrurilor viitoare. (Col. 2, 17). 21 Odată cu moartea Domnului Hristos, credincioşii nu mai au deloc nevoie să se ocupe de umbre - reflectarea realităţii care este în Hristos. Acum ei pot să se apropie în mod direct de Mîntuitorul în persoană, pentru că „trupul este al lui Hristos" (Col. 2, 17). Aşa cum a fost interpretată de iudei, legea ceremonială devenise un obstacol între ei şi alte naţiuni. Ea devenise un mare obstacol în calea misiunii lor de a lumina lumea cu slava lui Dumnezeu. Moartea Domnului Hristos a înlăturat această „lege a poruncilor, în orînduirile ei", surpînd „zidul de la mijloc care-i despărţea" pe neamuri şi iudei, astfel încît să creeze o nouă familie de credincioşi împăcaţi „într-un singur trup, prin cruce" (Efes. 2, 14-16).

2. Decalogul şi crucea.

În timp ce moartea Domnului Hristos a pus capăt autorităţii legii ceremoniale, ea a întărit-o pe aceea a Celor Zece Porunci. Hristos a îndepărtat blestemul Legii, eliberînd astfel pe credincioşi de condamnarea ei. Totuşi, aceasta nu înseamnă că Legea a fost abolită, dîndu-ne libertatea de a călca principiile ei. Mărturia abundentă a Sfintelor Scripturi cu referire la perpetuitatea Legii respinge un astfel de punct de vedere. Calvin declară, pe bună dreptate, că „noi nu trebuie să ne imaginăm că venirea lui Hristos ne-a eliberat de sub autoritatea Legii; pentru că ea este regula veşnică a unei vieţi devotate şi sfinte şi astfel trebuie să fie de neschimbat, ca şi dreptatea lui Dumnezeu. " 22 Pavel a descris legătura dintre ascultare şi Evanghelia harului mîntuitor. Chemînd pe credincioşi la o vieţuire sfîntă, el îi somează să se dea pe ei înşişi lui Dumnezeu „ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpîni asupra voastră, pentru că nu sînteţi sub Lege, ci sub har" (Rom. 6, 13. 14). În acest fel, creştinii nu ţin Legea pentru obţinerea mîntuirii. Cei care încearcă să facă lucrul acesta vor constata o mai adîncă robie faţă de păcat. „Atîta vreme cît omul este sub Lege, el rămîne de asemenea sub puterea păcatului, căci Legea nu poate scăpa pe cineva nici de condamnare, nici de puterea păcatului. Dar aceia care sînt sub har primesc nu numai scăparea de sub condamnare (Rom. 8, 1), ci şi puterea de a birui (Rom. 6, 4). În acest fel, păcatul nu va mai avea stăpînire asupra lor". 23 „Hristos", adaugă Pavel, „este sfîrşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea" (Rom. 10, 4). Deci oricine crede în Hristos îşi dă seama de faptul că El este sfîrşitul Legii ca mijloc de obţinere a neprihănirii. În noi înşine, sîntem păcătoşi, dar, în Isus Hristos, sîntem neprihăniţi prin neprihănirea pe care El ne-o atribuie. 24 Şi totuşi, fiind sub har, credincioşilor nu li se acordă libertatea de a „păcătui mereu, ca să se înmulţească păcatul" (Rom. 6, 1). Dimpotrivă, harul furnizează puterea ce face posibilă ascultarea şi biruinţa asupra păcatului. „Acum dar nu este nici o osîndire pentru cei ce sînt în Hristos Isus, care nu mai trăiesc după îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului" (Rom. 8, 1) Mortea Domnului Hristos proslăveşte Legea susţinând autoritatea ei universală. Dacă Decalogul ar fi putut să fie schimbat, El n-ar mai fi trebuit să moară. Dar pentru că această Lege este absolută şi de neschimbat, era nevoie de o moarte pentru a plăti pedeapsa pe care ea a impus-o. Domnul Hristos a satisfăcut pe deplin această cerinşă, prin moartea Sa pe cruce. Astfel, El a făcut ca viaţa veşnică să fie posibilă pentru toţi aceia care primesc măreţul Său sacrificiu.

Ascultarea de Lege

Oamenii nu pot cîştiga mîntuirea prin propriile lor fapte bune. Ascultarea este rodul mîntuirii prin Hristos. Prin harul Său uimitor, manifestat în mod deosebit la cruce, Dumnezeu a eliberat pe copiii Săi de pedeapsa şi blestemul păcatului. Deşi erau păcătoşi, Hristos Şi-a dat viaţa pentru a le da darul vieţii veşnice. Iubirea îmbelşugată a lui Dumnezeu a trezit în păcătosul pocăit un răspuns ce se manifestă într-o ascultare iubitoare, prin puterea harului revărsat din abundenţă. Credincioşii care au înţeles că Hristos acordă importanţă Legii şi care înţeleg binecuvîntările ascultării vor fi puternic motivaţi să trăiască o viaţă asemenea vieţii Domnului Hristos.

Hristos şi legea.

Domnul Hristos a avut cea mai înaltă consideraţie pentru legea Celor Zece Porunci. Ca marele „EU SÎNT", El personal a rostit de pe Sinai Legea morală a Tatălui (Ioan 8, 58; Ex. 3, 14; vezi şi capitolul 4 al acestei cărţi). O parte a misiunii Sale pe pămînt a fost „să vestească o Lege mare şi minunată"(să înalţe Legea şi s-o pună la mare cinste, după traducerea K. J. ) (Is. 42, 21). Un pasaj din psalmi, pe care Noul Testament îl aplică la Hristos, arată cu claritate atitudinea Sa faţă de Lege: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele" (Ps. 40. 8; conf. Evr. 10, 5, 7). Evanghelia Sa a rodit o credinţă care a susţinut în mod ferm valabilitatea Decalogului. Pavel spunea: „Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum! Dimpotrivă, noi întărim Legea" (Rom. 3, 31). Astfel că Domnul Hristos a venit nu numai să răscumpere pe om, ci să apere autoritatea şi sfinţenia Legii lui Dumnezeu, prezentînd măreţia şi slava ei înaintea oamenilor şi dîndu-le un exemplu al modului în care să se comporte faţă de ea. Ca urmaşi ai Săi, creştinii sînt chemaţi să înalţe Legea lui Dumnezeu în viaţa lor. Trăind El Însuşi o viaţă de ascultare, izvorîtă din iubire, Hristos a subliniat faptul că urmaşii Săi trebuie să fie păzitori ai poruncilor. Cînd a fost întrebat despre condiţiile vieţii veşnice, El a răspuns: „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile" (Mat. 19, 17). El a mai rostit şi un avertisment: „Nu orişicine-Mi zice: ’Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri". Călcătorilor Legii li se va refuza intrarea în Împărăţia cerurilor (Mat. 7, 21-23). Domnul Hristos Însuşi a împlinit Legea, nu nimicind-o, ci printr-o viaţă de ascultare. „Adevărat vă spun", spunea El, „cîtă vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege" (Mat. 5, 18). Hristos a subliniat cu putere faptul că marele obiectiv al Legii lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna păstrat în minte: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mat. 22, 37. 38). Cu toate acestea, El dorea ca urmaşii Săi să se iubească unii pe alţii nu aşa cum lumea înţelege iubirea - în mod egoist sau sentimental. Pentru a explica iubirea despre care vorbea, Domnul Hristos a dat „o poruncă nouă" (Ioan 13, 34). Această nouă poruncă nu trebuia să ia locul Decalogului, ci să dea credincioşilor „un exemplu despre ceea ce este în realitate iubirea adevărată, neegoistă, o astfel de iubire ce nu mai fusese manifestată niciodată mai înainte pe pămînt. În acest sens, porunca Sa poate fi descrisă ca fiind nouă. Ea cere nu numai să ’vă iubiţi unii pe alţii’, ci, ’să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu’ (Ioan 15, 12). În mod categoric, noi avem aici încă o dovadă a felului în care Domnul Hristos a înălţat Legea Tatălui Său". 25 Ascultarea descoperă o astfel de iubire. Isus a spus: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele" (Ioan 14, 15). „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămîne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămîn în dragostea Lui" (Ioan 15, 10). Tot la fel, dacă iubim pe copiii lui Dumnezeu, Îl iubim pe Dumnezeu şi „păzim poruncile Lui" (1 Ioan 2, 3). Numai rămînînd în Hristos putem să dăm o ascultare pornită din inimă. „După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămîne în viţă", spunea El, „tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămîneţi în Mine. Cine rămîne în Mine, şi în cine rămîn Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 4. 5). Pentru a rămîne în Hristos, noi trebuie să fim răstigniţi împreună cu El şi să trăim experienţa despre care scria Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în Mine" (Gal. 2, 20). Pentru aceia care se află în starea aceasta, Hristos poate împlini făgăduinţa noului Său legămînt: „Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu" (Evr. 8, 10).

Binecuvîntările ascultării.

Ascultarea dezvoltă caracterul creştin şi produce un simţămînt de bine, făcînd pe credincioşi să crească ca nişte „prunci născuţi de curînd" şi să fie „schimbaţi în acelaşi chip al Lui" (1 Petru 2, 2; 2 Cor. 3, 18). Această schimbare, această transformare de la păcătos la a fi copilul lui Dumnezeu dă o mărturie convingătoare despre puterea Domnului Hristos. Scriptura pronunţă o binecuvîntare asupra tuturor acelora „care umblă totdeauna după Legea Domnului" (Ps. 119, 1), acelora care îşi găsesc plăcerea „în Legea Domnului" şi care „zi şi noapte cugetă la Legea Lui" (Ps. 1, 2). Multe sînt binecuvîntările ascultării: (1) înţelegere şi înţelepciune (Ps. 119, 98, 99); (2) pace (Ps. 119, 165; Is. 48, 18); (3) neprihănire (Deut. 6, 25; Is. 48, 18); (4) o viaţă curată şi morală (Prov. 7, 1-5); (5) cunoaşterea adevărului (Ioan 7, 17); (6) ocrotire împotriva bolilor (Ex. 15, 26); (7) viaţă lungă (Prov. 3, 1. 2;4, 10. 22); şi (8) asigurarea că rugăciunile vor fi ascultate (1 Ioan 3, 22; conf. Ps. 66, 18). Invitîndu-ne la ascultare, Dumnezeu făgăduieşte binecuvîntări abundente (Lev. 26, 3-10; Deut. 28, 1-12). Atunci cînd răspunsul nostru este pozitiv, noi devenim ai Lui „o preoţie împărătească, un neam sfînt" (Ex. 19, 5. 6; conf. 1 Petru 2, 5. 9) avînd întîietate .asupra tuturor neamurilor de pe pămînt", „cap" şi „nu coadă" (Deut. 28, 1. 13).

Referinţe: 1. Holbrook, What God‘s Law Means to Me (Ce înseamnă Legea lui Dumnezu pentru mine), Adventist Review, 15 ian. 1987, pag. 16. 2. White, Selected Messages, (Mărturii Selectate), Cartea I, pag. 235. 3. Ibid. , pag. 218. 4. Cf. The Westminster Confession of Faith, (Mărturii de credinţă de la Westminster), 1647, cap. XIX, în The Creeds of Christendom, (Crezurile Creştinătăţii) de Philip Schaff, vol. 3, pag. 640 . 644. 5. Vezi Taylor G. Bunch, The Ten Commandments (Cele Zece Porunci), (Washington D. C. , Review and Herald, 1944, pag. 35 - 36). 6. Ten Commandments (Cele Zece Porunci), Dicţionar Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 1106. 7. Lege lui Moise poate să se refere, de asemenea la o parte a Vechiului Testament, numită Pentateuh . primele cinci cărţi ale Bibliei. (Luca 24, 44; Fapte 28, 23). 8. În cartea Legământului au fost incluse şi anumite rînduieli civile şi ceremoniale. Preceptele civile nu erau o adăugire la cele ale Decalogului, ci numai aplicări specifice ale cuprinzătoarelor lui principii. Preceptele ceremoniale simbolizau Evanghelia, oferind păcătosului mijloacele harului. Astfel Decalogul este cel care domină legămîntul. Conf. Ier. 7, 21- 23; Francis D. Nichol, Answer to Objection (Răspunsuri la obiecţiuni), (Washington, DC, Review and Herald, 1952), pag. 62 . 68. 9. Arnold V. Wallenkampf, Is Conscience a Safe Guide? (Este conştiinţa un ghid sigur?), Review and Herald, 11 aprilie 1983, pag. 6. 10. Unii au interpretat declaraţia lui Pavel: „Hristos este sfîrşitul Legii pentru oricine crede în El", ca însemnînd că sfîrşitul sau scopul Legii este acela de a ne aduce acolo unde putem vedea păcătoşenia noastră şi să venim la Hristos pentru iertare şi, prin credinţă, să primim neprihănirea Lui. Această folosire a cuvîntului „sfîrşit"(gr. telos) se mai găseşte, de asemenea, în 1 Tes. 1, 5; Iacov 5, 11 şi 1 Petru 1, 9). Vezi, de asemena, şi nota 23. 11. Conf. Comentariul Biblic A. Z. Ş. vol. 6, ed. rev. , pag. 961; White, Selected Messages (Mărturii Selectate), vol. 1, pag. 233. Legea ceremonială era şi ea un îndrumător, aducînd pe om la Hristos, dar prin mijloace diferite. Serviciile din Sanctuar cu jertfele lor îndreptau pe păcătoşi spre iertarea păcatelor pe care sîngele Mielului lui Dumnezeu ce avea să vină, Isus Hristos, o va oferi, făcîndu-i astfel în stare să înţeleagă harul Evangheliei. Ea a fost destinată să dea naştere la iubire pentru Legea lui Dumnezeu, în timp ce jertfele trebuia să fie o ilustrare impresionantă a iubirii lui Dumnezeu în Isus Hristos. 12. Ibid. , pag. 213. 13. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 317. 14. Cf. White, Educaţie, pag. 166-176. 15. Mărturisirile istorice de credinţă care susţin valabilitatea ei sînt: Catechismul Valdenzian, 1500. ; Micul catechism al lui Luther, 1529. ; Catechismul anglican, 1549 şi 1662. ; Mărturisirea de credinţă scoţiană, 1560 (reformată); Catechismul de la Heidelberg, 1563 (reformată); A doua mărturisire helvetică, 1566 (reformată); Cele Treizeci şi nouă articole ale religiei, 1571 (Biserica Angliei); Formula de concordat, 1576 (lutheran); Articolele de credinţă irlandeze, 1615 (Biserica episcopală irlandeză); Mărturisirea de credinţă - Westminster, 1647; Scurtul catechism Westminster, 1647; Mărturisirea de credinţă de la Westminster, 1647; Scurtul catehism de la Westminster, 1647;Mărturisirea valdenză de credinţă, 1655; Declaraţia de Savoia, 1658 (congregaţională); Confesiunea Societăţii Prietenilor, 1675 (Quakerü); Confesiunea de la Philadelphia, 1688 (baptistă); Cele douăzeci şi cinci de articole ale religiei, 1784 (metodistă); Conferinţa New Hampshire, 1833 (baptistă); Marele catechism al bisericii ortodoxe, catolice, de răsărit, 1839 (biserica greco-rusă), aşa cum sînt citate în Crezurile creştinătăţii, ed. Philip Schaff, rev. de David S. Schaff (Grand Rapids: Baker Book House, 1983), vol. 1-3. 16. Pentru referinţa la prima şi a doua poruncă vezi Gen. 35, 1 - 4; a patra, Gen. 2, 1-3; a cincea, Gen. 18, 29; a şasea, Gen. 4, 8-11; a şaptea, Gen. 39, 7-9; 19, 1-10; a opta, Gen. 44, 8; a noua, Gen. 12, 11-20; 20, 1-10; şi a zecea, Gen. 27. 17. Froom, .Prophetic Faith" (Credinţa profetică a părinţilor noştri), vol. 1, pag. 456, 894; vol. 2, pag. 528; 784; vol. 3, pag. 252, 744; vol. 4, pag. 392, 846. 18. Questions on Doctrine (Întrebări cu privire la doctrină), pag. 142. 19. Cain şi Abel erau pe deplin cunoscători ai sistemului jertfelor (Gen. 4, 3-5; Evr. 11, 4). Este foarte probabil că Adam şi Eva au obţinut primele lor haine (Gen. 3, 21) din pieile animalelor sacrificate pentru a face ispăşire pentru păcatele lor. 20. Vezi următoarele confesiuni istorice de credinţă: Confesiunea de credinţă Westminster; Articolele de religie irlandeze; Declaraţia de Savoia; Confesiunea de la Philadelphia şi Articolele metodiste de religie. 21. Conf. Comentariului Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , vol. 6, pag. 204; White, Patriarhi şi Profeţi, pag. 380-381. 22. Calvin, Commenting on a Harmony of the Evangelists (Comentînd asupra armoniei evangheliştilor), tradus de William Pringle (Grand Rapids; Wm. B. Eerdmans, 1949) vol. 1, pag. 277. 23. Comentariul Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , vol. 6, pag. 541, 542. 24. Alţii au interpretat pe Hristos ca sfîrşit al Legii, ca însemnînd că Hristos este ţinta sau scopul Legii (Gal. 3, 24) sau împlinirea Legii (Mat. 5, 17). Cu toate acestea, punctul de vedere că Hristos este sfîrşitul Legii ca mijloc de mîntuire (cf. Rom. 6, 14) pare să se potrivească cel mai bine contextului din Romani 10, 4. „Pavel pune în contrast calea lui Dumnezeu, neprihănirea prin credinţă, cu încercările omului, neprihănirea prin Lege. Solia Evangheliei este aceea că Hristos este sfîrşitul Legii ca mijloc spre neprihănire al tuturor acelora ce au credinţă" (Comentariul Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , vol. 6, pag. 595). Conf. White, Selected Messages (Mărturii Selectate), vol. 1, pag. 394. 25. Nichol, Answers to Objections (Răspunsuri la obiecţiuni), p. 100, 101.

Adventiştii de ziua a şaptea cred... Că binefăcătorul Creator, după cele şase zile ale creaţiunii, S-a odihnit în cea de a şaptea zi şi a instituit Sabatul pentru toţi oamenii, ca un monument de aducere aminte al creaţiunii. Porunca a patra a Legii de neschimbat a lui Dumnezeu cere păzirea Sabatului zilei a şaptea ca zi de odihnă, de închinare şi slujire, în armonie cu învăţătura şi practica lui Isus, Domnul Sabatului. Sabatul este o zi de plăcută comuniune cu Dumnezeu şi între credincioşi. El este un simbol al răscumpărării în Hristos, un semn al sfinţirii noastre, o dovadă a loialităţii şi o pregustare a viitorului nostru veşnic în Împărăţia lui Dumnezeu. Sabatul este semnul perpetuu al lui Dumnezeu, al legămîntului veşnic dintre El şi poporul Său. Păzirea plină de bucurie a acestui timp sfînt, de seara şi pînă seara, de la apus de soare pînă la apus de soare, este o celebrare a actelor creatoare şi răscumpărătoare ale lui Dumnezeu.

Sabatul

Alături de Dumnezeu, Adam şi Eva au explorat căminul lor din paradis. Priveliştea era cuceritoare, cu neputinţă de descris. Pe cînd soarele apunea încet în acea zi de vineri, a şasea a creaţiunii, şi cînd stelele au început să apară, „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune" (Gen. 1, 31). Astfel Dumnezeu a sfîrşit creaţiunea Sa, „cerurile şi pămîntul şi toată oştirea lor" (Gen. 2, 1).

Dar, oricît de frumoasă era lumea pe care El tocmai o terminase, cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl putea da perechii nou create era privilegiul unei legături personale cu El. Astfel, El le-a dat Sabatul, o zi a unei binecuvîntări speciale, a comuniunii şi legăturii cu Creatorul lor.

Sabatul de-a lungul Bibliei

Sabatul este punctul central al închinării noastre înaintea lui Dumnezeu. Ca monument de aducere aminte al creaţiunii, el descoperă motivul pentru care Dumnezeu trebuie să fie adorat. El este Creatorul şi noi sîntem creaturile Sale. „Sabatul, deci, stă chiar la temelia adorării adresate lui Dumnezeu, pentru că el proclamă acest mare adevăr în modul cel mai impresionant şi nici o altă instituţie nu o face. Adevăratul temei al adorării lui Dumnezeu, nu numai aceea din ziua a şaptea, ci întreaga închinare, se află în deosebirea dintre Creator şi creaturile Sale. Acest mare principiu nu poate deveni niciodată vechi, demodat şi niciodată nu poate fi uitat". 1 El trebuie să păstreze acest adevăr pentru totdeauna înaintea neamului omenesc, de aceea Dumnezeu a instituit Sabatul.

Sabatul la creaţiune.

Sabatul vine la noi dintr-o lume fără de păcat. Este darul special al lui Dumnezeu, făcînd în stare neamul omenesc să trăiască aici pe pămînt experienţa realităţilor cereşti. Trei acte divine distincte au marcat stabilirea Sabatului:

1. Dumnezeu S-a odihnit în Sabat.

În ziua a şaptea, Dumnezeu „S-a odihnit şi a răsuflat" (Ex. 31, 17); totuşi, El nu S-a odihnit pentru că avea nevoie să Se odihnească (Is. 40, 28). Verbul „odihnit", shabath, înseamnă în mod literal „a înceta" munca sau activitatea (cf. Gen. 8, 22). „Odihna lui Dumnezeu nu era urmarea extenuării, sau a oboselii, ci o oprire după activitatea de mai înainte". 2 Dumnezeu S-a odihnit pentru că El aştepta ca şi oamenii să se odihnească. El a dat un exemplu pe care fiinţele omeneşti să-l urmeze (Ex. 20, 11). Dacă Dumnezeu a terminat creaţiunea în ziua a şasea (Gen. 2, 1), ce înţelege oare Scriptura atunci cînd spune că El „Şi-a sfîrşit lucrarea. în ziua a şaptea (Gen. 2, 2)? Dumnezeu a terminat crearea cerurilor şi a pămîntului în cele şase zile, dar El mai avea încă de instituit Sabatul. Prin faptul că El S-a odihnit în Sabat, El l-a creat; Sabatul a fost ultimul Său act creator, desăvîrşind lucrarea Sa.

2. Dumnezeu a binecuvîntat Sabatul.

Dumnezeu nu numai că a făcut Sabatul, dar l-a şi binecuvîntat. „Binecuvîntarea rostită asupra zilei a şaptea implică faptul că astfel el era declarat un obiect special al favoarii divine şi o zi ce va aduce binecuvîntare pentru creaturile Sale". 3

3. Dumnezeu a sfinţit Sabatul.

A sfinţi ceva înseamnă a-l face sacru, sfînt sau a-l pune deoparte ca fiind sfînt şi pentru o folosire sfîntă; a-l consacra. Oameni, locuri (ca de exemplu sanctuarul, templul sau biserica) şi timpul (zile sfinte) pot fi sfinţite. Faptul că Dumnezeu a sfinţit ziua a şaptea înseamnă că această zi este sfîntă, că El a pus-o deoparte pentru scopul înalt al dezvoltării relaţiei divino-umane. Dumnezeu a binecuvîntat şi a sfinţit Sabatul zilei a şaptea, pentru că El S-a odihnit în această zi „de toată lucrarea Lui". El l-a binecuvîntat şi l-a sfinţit pentru oameni, nu pentru Sine. Prezenţa Sa personală este aceea care aduce binecuvîntarea şi sfinţenia lui Dumnezeu asupra Sabatului.

Sabatul la Sinai.

Evenimentele ce au urmat plecării israeliţilor din Egipt arată că, în mare măsură ei pierduseră din vedere Sabatul. Condiţiile severe ale sclaviei se pare că au făcut ca păzirea Sabatului să fie foarte dificilă. Imediat după ce şi-au cîştigat libertatea, Dumnezeu le-a reamintit în mod serios, prin minunea cu mana şi rostirea Celor Zece Porunci, obligaţia lor de a păzi Sabatul zilei a şaptea.

1. Sabatul şi mana.

Cu o lună mai înainte ca El să proclame Legea la Sinai, Dumnezeu a făgăduit poporului protecţia Sa împotriva bolilor, dacă ei vor „asculta de poruncile Lui" şi dacă vor „păzi toate legile Lui" (Ex. 15, 26; conf. Gen. 26, 5). Imediat după ce a făcut această făgăduinţă, Dumnezeu a reamintit israeliţilor sfinţenia Sabatului. Prin minunea cu mana, El i-a învăţat, în termeni concreţi, cît de importantă considera El că este odihna lor în ziua a şaptea.

În fiecare zi a săptămînii, Dumnezeu a dat israeliţilor suficientă mană spre a face faţă nevoilor lor pentru ziua aceea. Ei nu trebuia să oprească nimic pentru ziua următoare, căci, dacă făceau astfel, ea avea să se altereze (Ex. 16, 4. 16-19). În ziua a şasea însă ei trebuia să strîngă îndoit faţă de ceea ce strîngeau zilnic, astfel ca să aibă suficient atît pentru ziua aceea, cît şi pentru Sabat. Învăţîndu-i că ziua a şasea trebuia să fie o zi de pregătire şi, de asemenea, cum trebuia să fie păzit Sabatul, Dumnezeu a spus: „Mîine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert şi păstraţi pînă a doua zi dimineaţa tot ce va rămînea" (Ex. 16, 23). Numai în ziua a şaptea putea fi păstrată mana fără să se altereze (Ex. 16, 24). Într-un limbaj asemănător celui al poruncii a patra, Moise a spus: „Veţi strînge timp de şase zile, dar în ziua a şaptea, care este Sabatul, nu va fi" (Ex. 16, 26). Timp de patruzeci de ani sau mai bine de 2000 de Sabate săptămînale succesive, cît timp israeliţii au fost în pustie, minunea manei le-a reamintit acest model: şase zile de lucru şi a şaptea de odihnă.

2. Sabatul şi Legea.

Dumnezeu a aşezat porunca Sabatului în centrul Decalogului. Ea este următoarea: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pămîntul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvîntat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o. (Ex. 20, 8-11).

Toate poruncile Decalogului sînt vitale şi nici una nu trebuie să fie neglijată (Iacov 2, 10); şi totuşi Dumnezeu distinge porunca Sabatului de toate celelalte. Cu privire la ea, El a poruncit: „Adu-ţi aminte", atrăgînd atenţia omenirii asupra primejdiei de a uita importanţa lui. Cuvintele cu care începe porunca, „adu-ţi aminte de ziua de odihnă", arată că Sabatul n-a fost instituit pentru prima dată la Sinai. Aceste cuvinte arată că El îşi avea originea mai devreme - de fapt, la creaţiune, aşa cum evidenţiază restul poruncii. Dumnezeu a intenţionat ca noi să păzim Sabatul ca un monument de aducere aminte a creaţiunii Sale. Acest precept indică timpul pentru odihnă şi închinare, îndreptîndu-ne să contemplăm pe Dumnezeu şi lucrările Sale.

Ca monument de aducere aminte a creaţiunii, păzirea Sabatului este un antidot împotriva idolatriei. Amintindu-ne că Dumnezeu a creat cerurile şi pămîntul, Sabatul Îl deosebeşte pe El de toţi falşii dumnezei. Deci, păzirea Sabatului devine semnul supunerii noastre faţă de adevăratul Dumnezeu - un semn prin care noi recunoaştem suveranitatea Lui ca Împărat şi Creator. Porunca Sabatului funcţionează ca un sigiliu asupra Legii lui Dumnezeu. 4 În general, sigiliile conţin trei elemente: numele deţinătorului sigiliului, titlul sau calitatea sa şi jurisdicţia sau domeniul autorităţii sale. Sigiliile oficiale sînt folosite pentru a legaliza documente de mare importanţă. Documentul preia autoritatea oficialităţii al cărei sigiliu este pus pe el. Sigiliul atestă faptul că oficialitatea în persoană aprobă acest document şi că toată puterea funcţiei sale se află în spatele lui. Dintre Cele Zece Porunci, porunca Sabatului este aceea care conţine elementele vitale ale unui sigiliu. Ea este singura dintre cele zece care identifică pe adevăratul Dumnezeu, dînd numele Său: „Domnul Dumnezeul tău"; titlul Său: Cel care a făcut, Creatorul, şi teritoriul Său: „cerurile şi pămîntul" (Ex. 20, 10- 11). Deoarece numai porunca a patra arată prin a cui autoritate au fost date Cele Zece Porunci, ea conţine astfel „sigiliul lui Dumnezeu", pus asupra Legii Sale, ca o dovadă a autenticităţii sale şi a caracterului său obligatoriu. 5 În adevăr, Dumnezeu a făcut Sabatul ca „un amintitor sau un semn al puterii şi autorităţii Sale, într-o lume nepătată de păcat şi răzvrătire.

El trebuie să fie o instituţie a unei obligaţii perpetue, întemeiate pe baza următoarei porunci: ’Adu-ţi aminte de ziua de Sabat, ca s-o sfinţeşti’. (Ex. 20, 8). 6 Această poruncă împarte săptămîna în două părţi. Dumnezeu dă omenirii şase zile în care să lucreze: „să-ţi faci lucrul tău", şi ziua a şaptea: „să nu faci nici o lucrare în ea" (Ex. 20, 9, 10). „Şase zile", spune porunca, sînt zile de lucru, dar „ziua a şaptea" este o zi de odihnă. Faptul că „ziua a şaptea. este unica zi de odihnă a lui Dumnezeu reiese în mod evident din articolul hotărît al cuvîntului de la începutul poruncii: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti". 7 Deşi fiinţele omeneşti au nevoie de odihnă fizică pentru refacere, Dumnezeu Îşi fundamentează porunca Sa de a ne odihni în ziua Sabatului pe exemplul Lui. Deoarece El S-a odihnit de lucrările Lui din prima săptămînă a lumii, tot astfel şi noi trebuie să ne odihnim.

3. Sabatul şi legămîntul.

După cum Legea lui Dumnezeu era centrul legămîntului (Ex. 34, 27), tot astfel Sabatul, aşezat în inima acestei Legi, este proeminent în legămîntul Său. Dumnezeu a declarat că Sabatul va fi un „semn între. Mine şi (tine), pentru ca. (tu) să ştii că Eu sînt Domnul, care (te) sfinţesc.. (Ezech. 20, 12; 20, 20; Ex. 31, 17). De aceea, El a zis că păzirea Sabatului este un „legămînt necurmat" (Ex. 31, 16). „După cum legămîntul este bazat pe iubirea lui Dumnezeu pentru poporul Său (Deut. 7, 7. 8), tot astfel Sabatul, ca semn al acestui legămînt, este un semn al iubirii divine". 8

4. Sabatele anuale.

Pe lîngă Sabatele săptămînale (Lev. 23, 3), mai erau şapte sabate anuale ceremoniale în calendarul religios al lui Israel. Aceste sabate anuale nu erau legate în mod direct de Sabatul zilei a şaptea sau de ciclul săptămînal. Aceste sabate, „afară de. Sabatele Domnului" (Lev. 23, 38), erau prima şi ultima zi a Sărbătorii azimilor, Ziua cincizecimii, Sărbătoarea trîmbiţelor, Ziua ispăşirii, cum şi prima şi ultima zi a Sărbătorii corturilor (cf. Lev. 23, 7. 8. 21. 24. 25. 27. 28. 35. 36). Pentru că socotirea acestor sabate depindea de începutul anului religios, care era bazat pe calendarul lunar, ele puteau cădea în oricare zi a săptămînii. Cînd coincideau cu Sabatul săptămînal, ele erau numite atunci „zile mari" (Ioan 19, 31). „În timp ce Sabatul săptămînal a fost stabilit la sfîrşitul săptămînii creaţiunii, pentru întreaga omenire, sabatele anuale erau o parte integrantă a sistemului iudaic al ritualului şi ceremoniilor instituite la Muntele Sinai, care arăta înainte spre venirea lui Mesia şi care s-a sfîrşit cu moartea Sa pe cruce". 9

Sabatul şi Hristos.

Scriptura descoperă faptul că, după cum este adevărat că Tatăl a fost Creator, tot aşa şi Fiul a fost Creator (vezi 1 Cor. 8, 6; Evr. 1, 1. 2; Ioan 1, 3). Astfel că El a fost Acela care a pus deoparte ziua a şaptea, ca zi de odihnă pentru omenire. De-a lungul timpului, Domnul Hristos a legat Sabatul de lucrarea Sa răscumpărătoare, ca şi de cea creatoare. Ca marele „Eu sînt" (Ioan 8, 58; Ex. 3, 14), El a cuprins Sabatul în Decalog, ca un puternic monument de aducere aminte al acestei închinări săptămînale stabilite de Creator. Şi El a mai adăugat încă un motiv pentru păzirea Sabatului: răscumpărarea poporului Său (Deut. 5, 14-15). Astfel că Sabatul îi marchează pe aceia care au acceptat pe Isus ca Mîntuitor şi Creator. Îndoitul rol al Domnului Hristos, ca Răscumpărător şi Creator, face clar motivul pentru care El a declarat că „este Domn al Sabatului" (Marcu 2, 28). Cu o astfel de autoritate, El ar fi putut să Se dispenseze de Sabat, dacă ar fi dorit, dar El n-a făcut acest lucru. Din contră, El l-a aplicat la toate fiinţele omeneşti, spunînd: „Sabatul a fost făcut pentru om" (vers. 27). În întreaga Sa lucrare pe pămînt, Domnul Hristos a exemplificat pentru noi credincioşia în păzirea Sabatului. Era „obiceiul Său" să Se închine în Sabat (Luca 4, 16). Participarea Sa la serviciile divine din Sabat descoperă faptul că El a confirmat Sabatul ca o zi de închinare.

Atît de preocupat a fost Hristos de sfinţenia Sabatului, încît, atunci cînd El a vorbit despre persecuţiile ce urmau să aibă loc după înălţarea Sa, El a sfătuit pe ucenicii Săi cu privire la aceasta. „Rugaţi-vă", a spus El, „ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat"(Mat. 24, 20). Acest lucru arată în mod clar, aşa cum notează Jonathan Edwards, „că atunci chiar creştinii erau legaţi de o strictă observare a Sabatului". 10 Cînd Hristos a terminat lucrarea Sa de creaţiune - primul Său mare act în istoria lumii - El S-a odihnit în ziua a şaptea. Această odihnă însemna împlinire şi realizare. El a făcut la fel la sfîrşitul lucrării Sale pămînteşti, cînd a îndeplinit al doilea mare act istoric al Său. Vineri după-amiaza, în a şasea zi a săptămînii, Hristos a încheiat misiunea Sa răscumpărătoare pe pămînt. Ultimele Sale cuvinte au fost „S-a sfîrşit" (Ioan 19, 30). Scripturile subliniază faptul că, atunci cînd a murit, „era ziua pregătirii şi începea ziua Sabatului" (Luca 23, 54). După moartea Sa, El S-a odihnit într-un mormînt, simbolizînd astfel faptul că a dus la împlinire răscumpărarea neamului omenesc. 11 Astfel că Sabatul dă mărturie despre lucrarea de creaţiune şi răscumpărare a Domnului Hristos. Prin păzirea lui, urmaşii Săi se bucură cu El de realizările Sale pentru omenire. 12

Sabatul şi apostolii.

Ucenicii au respectat foarte mult Sabatul. Acest lucru s-a văzut foarte clar cu ocazia morţii Domnului Hristos. Cînd a început Sabatul, ei au întrerupt pregătirile pentru îngropare şi „în ziua Sabatului, s-au odihnit după Lege", plănuind să continue această lucrare duminică, „ziua întîi a săptămînii" (Luca 23, 56; 24, 1). Aşa cum făcuse şi Domnul Hristos, apostolii s-au închinat în Sabatul zilei a şaptea. În călătoriile sale evanghelistice, Pavel a fost prezent în sinagogă în ziua Sabatului şi a predicat pe Hristos (Fapte 13, 14; 17, 1, 2; 18, 4). Chiar neamurile lau invitat să predice Cuvîntul lui Dumnezeu în Sabat (Fapte 13, 42. 44). În localităţile în care nu exista sinagogă, el a căutat locul acela care, în mod obişnuit, era folosit pentru închinare în Sabat (Fapte 16, 13). După cum participarea Domnului Hristos la serviciile divine din Sabat arăta acceptarea de către El a zilei a şaptea ca zi specială de închinare, la fel a procedat şi Pavel.

Această păzire cu credincioşie a Sabatului săptămînal de către apostol stă într-un contrast izbitor cu atitudinea sa faţă de sabatele anuale ceremoniale. El a arătat clar faptul că creştinii nu erau obligaţi să păstreze zile de odihnă anuale, pentru că Domnul Hristos a pironit legea ceremonială pe cruce (vezi cap. 18 al acestei cărţi). El spunea: „Deci nimeni să nu vă judece cu privire la mîncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sînt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos" (Col. 2, 16, 17). Deoarece „contextulul acestui pasaj se ocupă cu chestiuni rituale, sabatele la care se face referire aici sînt sabatele ceremoniale ale sărbătorilor anuale iudaice, ’care sînt o umbră’ sau un tip, şi a căror împlinire avea să aibă loc în Hristos". 13

De asemenea, în Galateni, Pavel s-a ridicat împotriva cerinţelor legii ceremoniale. El spunea: „Voi ţineţi zile, vremuri şi ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi" (Gal. 4, 10. 11). Mulţi au impresia că Ioan se referea la duminică atunci cînd declara că el a fost „în ziua Domnului. în Duhul" (Apoc. 1, 10). În Biblie, totuşi, singura zi arătată ca aparţinînd Domnului este Sabatul. Domnul Hristos a declarat că „ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău", numind-o mai tîrziu „ziua Mea cea sfîntă" (Is. 58, 13). Iar Domnul Hristos S-a numit pe Sine „Domnul Sabatului" (Marcu 2, 28). Deoarece în Sfînta Scriptură singura zi pe care Domnul o numeşte ziua Sa este Sabatul zilei a şaptea, este logic să concluzionăm că Sabatul este acela la care s-a referit Ioan. În mod sigur nu există nici un precedent biblic care să arate că el ar fi putut să aplice acest termen la prima zi a săptămînii, duminica. 14 Nicăieri Biblia nu ne porunceşte să păzim vreo altă zi a săptămînii decît Sabatul. Ea nu declară nici o altă zi a săptămînii ca fiind binecuvîntată sau sfîntă. Noul Testament nu arată că Dumnezeu a schimbat Sabatul cu o altă zi a săptămînii.

Din contră, Scriptura descoperă faptul că Dumnezeu a intenţionat ca poporul Său să păzească Sabatul în decursul veşniciei. „Căci după cum cerurile cele noi şi pămîntul cel nou, pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea, zice Domnul, aşa va dăinui şi sămînţa voastră şi numele vostru. În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul" (Is. 66, 22. 23).

Semnificaţia Sabatului.

Sabatul are o largă semnificaţie şi este plin de o profundă şi bogată spiritualitate.

1. Un memorial perpetuu al creaţiunii.

Aşa cum am văzut, însemnătatea fundamentală pe care Cele Zece Porunci o acordă Sabatului este aceea că el aduce aminte de creaţiunea lumii (Ex. 20, 11. 12). Porunca pentru păzirea zilei a şaptea ca Sabat este „legată în mod inseparabil de actul creaţiunii, instituţia Sabatului şi porunca de a-l păzi fiind o consecinţă directă a actului creaţiunii. Mai mult chiar, întreaga familie omenească îşi datoreşte existenţa ei actului divin al creaţiunii care se comemorează astfel; în consecinţă, obligaţia de a te supune poruncii Sabatului ca memorial al puterii creatoare a lui Dumnezeu este transmisă astfel întregului neam omenesc". 15 Strong numeşte Sabatul „o obligaţie perpetuă, ca memorialul stabilit de Dumnezeu al activităţii Sale creatoare. " 16 Aceia care-l păzesc ca monument de aducere aminte al creaţiunii fac lucrul acesta ca o plăcută recunoaştere a faptului că „Dumnezeu este Creatorul şi Suveranul lor de drept, că ei sînt lucrarea mîinilor Sale şi sînt supuşi autorităţii Lui. Astfel, instituţia este în totalitate comemorativă şi dată omenirii întregi. Nu există în ea nimic de natură prefigurativă sau cu o aplicare restrînsă numai la anumiţi oameni. " 17 Şi atîta vreme cît ne închinăm lui Dumnezeu pentru că El este Creatorul nostru, Sabatul va continua să funcţioneze ca un semn şi un monument de aducere aminte al craţiunii Sale.

2. Un simbol al răscumpărării.

Cînd Dumnezeu a eliberat pe Israel din robia egipteană, Sabatul, care era deja monumentul aducerii aminte al creaţiunii, a devenit şi monumentul aducerii aminte al eliberării (Deut. 5, 15). „Domnul a intenţionat ca odihna Sabatului săptămînal, dacă este păzită aşa cum trebuie, să elibereze mereu pe om din robia unui Egipt ce nu se limitează la vreo ţară sau veac, dar care cuprinde orice ţară şi orice veac. Astăzi omul are nevoie să scape de sclavia lăcomiei, a dorinţei de cîştig, a dorinţei de putere, de inegalităţile sociale, de păcat şi de egoism. " 18

Cînd privim crucea, atunci înţelegem că odihna Sabatului stă ca un simbol deosebit al răscumpărării. „El este monumentul aducerii aminte, al ieşirii din sclavia păcatului, sub conducerea lui Emanuel. Cea mai mare povară pe care noi o purtăm este povara vinovăţiei neascultării noastre. Odihna Sabatului, arătînd înapoi la odihna lui Hristos în mormînt, odihna biruinţei asupra păcatului, oferă creştinului o reală ocazie de a accepta şi cunoaşte în realitate iertarea, pacea şi odihna Domnului Hristos". 19

3. Un semn al sfinţirii.

Sabatul este un semn al puterii transformatoare a lui Dumnezeu, un semn al sfinţirii şi al sfinţeniei. Domnul declară: „Să nu care cumva să nu ţineţi Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi şi urmaşii voştri, un semn după care se va cunoaşte că Eu sînt Domnul care vă sfinţesc" (Ex. 31, 13; cf. Ezech. 20, 20). Sabatul, deci, Îl arată pe Dumnezeu ca fiind Cel care ne sfinţeşte. Deoarece oamenii sînt sfinţiţi prin sîngele lui Hristos (Evr. 13, 12), Sabatul este, în acest sens, un semn al acceptării de către credincios a sîngelui Său pentru iertarea păcatelor. Aşa după cum Dumnezeu a pus Sabatul deoparte pentru un scop sfînt, tot astfel El a pus deoparte poporul Său pentru un scop sfînt, acela de a fi martorul Său deosebit. Comuniunea lor cu El în această zi duce la sfinţenie; ei învaţă să depindă nu de propriile lor resurse, ci de Dumnezeu, care-i sfinţeşte.

„Puterea care a creat toate lucrurile este puterea care a recreat sufletul după chipul şi asemănarea Sa. Pentru aceia care sfinţesc ziua Sabatului, el este semnul sfinţirii. Adevărata sfinţire este armonia cu Dumnezeu, identitatea cu El în caracter. Ea este primită prin ascultarea de acele principii care sînt transcrierea caracterului Său. Şi Sabatul este semnul ascultării. Acela care ascultă din inimă porunca a patra va asculta de întreaga Lege. El este sfinţit prin ascultare". 20

4. Un semn al loialităţii.

După cum credincioşia lui Adam şi Eva a fost pusă la probă prin pomul cunoştinţei binelui şi răului, aşezat în mijlocul grădinii Edenului, tot astfel loialitatea fiecărei fiinţe omeneşti faţă de Dumnezeu va fi testată de porunca Sabatului, aşezată în mijlocul Decalogului. Scripturile descoperă faptul că, mai înainte de a doua venire, întreaga lume va fi împărţită în două clase: aceia care rămîn loiali şi „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus" şi aceia care se închină „fiarei şi chipului ei" (Apoc. 14, 12. 9). Atunci adevărul lui Dumnezeu va fi glorificat înaintea lumii şi va fi clar pentru toţi că păzirea în ascultare a Sabatului zilei a şaptea este o dovadă de credincioşie faţă de Creator.

5. Un timp al comuniunii.

În Sabat, noi putem să cunoaştem în mod deosebit prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Fără Sabat, totul ar fi numai muncă şi sudoare fără de sfîrşit. Toate zilele ar fi la fel, închinate urmăririi aspiraţiilor lumeşti. Sosirea Sabatului, totuşi, aduce nădejde, bucurie, curaj şi dă un sens vieţii. El ne oferă un timp de comuniune cu Dumnezeu, prin închinare, rugăciune, cînt, studiu şi meditaţie asupra Cuvîntului lui Dumnezeu, ca şi prin activităţile în care ducem la cunoştinţa celorlalţi Evanghelia. Sabatul este ocazia noastră de a trăi experienţa prezenţei lui Dumnezeu.

6. Un semn al neprihănirii prin credinţă.

Creştinii recunosc că, prin călăuzirea unei conştiinţe iluminate, necreştinii care cercetează în mod sincer adevărul pot fi conduşi de Duhul Sfînt la o înţelegere a principiilor generale ale Legii lui Dumnezeu (Rom. 2, 14-16). Aceasta explică de ce cele nouă porunci, în afară de porunca a patra, sînt practicate într-o oarecare măsură, şi în afara creştinismului. Dar lucrurile nu stau aşa cu porunca Sabatului. Mulţi oameni pot să recunoască raţiunea unei zile de odihnă săptămînale, dar adesea este dificil pentru ei să înţeleagă de ce o activitate săvîrşită în oricare altă zi a săptămînii este bună şi lăudabilă, dar este păcat atunci cînd este făcută în ziua a şaptea. Natura nu oferă nici un temei pentru păzirea zilei a şaptea. Planetele se mişcă pe orbitele lor, vegetaţia creşte, soarele şi ploaia vin una după alta şi animalele îşi duc viaţa mai departe, ca şi cînd fiecare zi ar fi la fel. De ce atunci fiinţele omeneşti trebuie să ţină Sabatul zilei a şaptea? „Pentru creştin, există un singur motiv şi numai unul, dar acest motiv este suficient: Dumnezeu a spus". 21

Numai pe baza descoperirii speciale a lui Dumnezeu oamenii pot înţelege raţiunea păzirii zilei a şaptea. Deci, aceia care păzesc ziua a şaptea fac lucrul acesta din credinţă şi astfel afirmă că se încred în Hristos, care a rostit porunca pentru păzirea ei. Păzind Sabatul, credincioşii dau pe faţă dispoziţia de a accepta voinţa lui Dumnezeu pentru viaţa lor, în loc de a se bizui pe propria lor judecată. Păzind ziua a şaptea, credincioşii nu încearcă să se facă pe ei înşişi neprihăniţi. Din contră, ei păzesc Sabatul ca un rezultat al legăturii lor cu Hristos, Creatorul şi Răscumpărătorul lor. 22 Păzirea Sabatului este un produs al neprihănirii Sale în îndreptăţire şi sfinţire, însemnînd că ei au fost eliberaţi din robia păcatului şi au primit neprihănirea Lui desăvîrşită. „Un măr nu devine măr ca urmare a faptului că rodeşte mere. Ci, mai întîi, el trebuie să fie măr. Apoi fructul lui, mărul, vine ca rod natural.

Tot la fel şi adevăratul creştin nu păzeşte Sabatul sau celelalte nouă precepte pentru a ajunge să fie neprihănit. Din contră, acesta este rodul natural al neprihănirii, pe care Hristos i-o împărtăşeşte. Acela care păzeşte astfel Sabatul nu este un legalist, pentru că păzirea vizibilă a zilei a şaptea arată experienţa lăuntrică a credinciosului în ceea ce priveşte îndreptăţirea şi sfinţirea. De aceea, adevăratul păzitor al Sabatului nu se reţine de la acţiunile oprite în Sabat cu scopul de a cîştiga favoarea lui Dumnezeu, ci pentru că el Îl iubeşte pe Dumnezeu şi doreşte să folosească Sabatul în primul rînd pentru o mai strînsă comuniune cu El". 23 Păzirea Sabatului descoperă faptul că am încetat să ne mai bizuim pe propriile noastre fapte, că recunoaştem că numai Hristos, Creatorul, poate să ne mîntuiască. În adevăr, „spiritul adevăratei păziri a Sabatului dă pe faţă o supremă iubire pentru Isus Hristos, Creatorul şi Mîntuitorul, care ne-a făcut oameni noi. Ea face ca păzire corectă a zilei adevărate să fie un semn al neprihănirii prin credinţă". 24

7. Un simbol al rămînerii în Hristos.

Sabatul, ca monument al eliberării lui Israel din Egipt, de către Dumnezeu, pentru odihna în Canaanul pămîntesc, punea deoparte pe cei răscumpăraţi din acel timp de naţiunile înconjurătoare. În acelaşi fel, Sabatul este un semn al eliberării din păcat şi al intrării în odihna lui Dumnezeu, punînd pe cei răscumpăraţi de o parte de lume. Toţi aceia care intră în odihna la care îi invită Dumnezeu „se odihnesc. de lucrările lor, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale" (Evr. 4, 10). „Această odihnă este o odihnă spirituală, o odihnă de propriile noastre lucrări, o încetare de a mai păcătui. La această odihnă cheamă Dumnezeu pe poporul Său şi această odihnă este simbolizată atît de Sabat, cît şi de Canaan". 25

Cînd Dumnezeu a terminat lucrarea creaţiunii Sale şi S-a odihnit în ziua a şaptea, El a oferit lui Adam şi Evei, în Sabat, ocazia de a se odihni în El. Deşi ei au căzut, planul originar al lui Dumnezeu de a oferi această odihnă omenirii rămîne neschimbat. După cădere, Sabatul a continuat să fie un monument de aducere aminte al acestei odihne. „Păzirea Sabatului zilei a şaptea mărturiseşte astfel nu numai despre credinţa în Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, ci şi despre credinţa în puterea Sa de a transforma viaţa oamenilor şi a-i face în stare să intre în această ’odihnă’ veşnică, pe care El a intenţionat de la început să o dea locuitorilor acestui pămînt". 26

Dumnezeu a făgăduit această odihnă spirituală poporului Israel după trup. În ciuda eşecului lor de a intra în ea, invitaţia lui Dumnezeu este încă valabilă: „Rămîne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu" (Evr. 4, 9). „Toţi aceia care doresc să intre în această odihnă trebuie mai întîi să intre, prin credinţă, în odihna Sa spirituală, odihna sufletului de păcat şi de propriile sale eforturi de mîntuire". 27 Noul Testament apelează la creştini ca să nu întîrzie să trăiască în această odihnă a harului şi credinţei, pentru că „astăzi" este timpul potrivit de a intra în ea (Evr. 4, 7; 3, 13). Toţi aceia care au intrat în această odihnă - harul mîntuitor primit prin credinţa în Isus Hristos - au încetat orice efort de a obţine neprihănirea prin propriile lor fapte. În acest fel, păzirea Sabatului zilei a şaptea este un simbol al intrării credinciosului în odihna Evangheliei.

Încercările de a schimba ziua de închinare

Deoarece Sabatul joacă un rol vital în adorarea lui Dumnezeu, Creatorul şi Răscumpărătorul, nu trebuie să ne surprindă faptul că Satana a purtat un război total pentru a înlătura această instituţie sfîntă. Nicăieri Biblia nu autorizează o schimbare a zilei de adorare pe care Dumnezeu a stabilit-o în Eden şi a reconfirmat-o la Sinai. Ceilalţi creştini, păzitori ai duminicii, au recunoscut ei înşişi acest lucru. Cardinalul catolic James Gibbons scria cîndva: „Poţi citi Biblia de la Genesa la Apocalipsa şi nu vei găsi nici un singur rînd care să autorizeze sfinţirea duminicii. Scripturile nu cer păzirea religioasă a duminicii". 28

A. T. Lincoln, un protestant, admite că „nu se poate susţine faptul că Noul Testament autorizează credinţa că, de la înviere, Dumnezeu a hotărît ca prima zi a săptămînii să fie păzită ca Sabat". 29 El a recunoscut: „A deveni sabatarian al zilei a şaptea este singura opţiune consecventă pentru toţi aceia care susţin că întreg Decalogul este obligatoriu ca lege morală". 30 Dacă nu există nici o dovadă biblică că Hristos sau ucenicii Săi au schimbat ziua de închinare din ziua a şaptea, cum au ajuns aşa de mulţi creştini să accepte duminica în locul ei?

Apariţia păzirii duminicii.

Schimbarea închinării de la Sabat la duminică a venit în mod gradat. Nu există nici o dovadă a închinării creştine săptămînale duminica mai înainte de secolul al doilea, dar dovezile arată că pe la mijlocul acelui secol, unii creştini păzeau în mod voluntar duminica, nu ca o zi de odihnă, ci ca o zi de închinare. 31 Biserica din Roma, alcătuită în mare parte din credincioşi dintre neamuri (Rom. 11, 13), a fost în fruntea tendinţei de închinare în ziua duminicii. În Roma, capitala imperiului, s-au stîrnit puternice sentimente antiiudaice, devenind chiar mai puternice pe măsură ce timpul trecea. Reacţionînd faţă de aceste sentimente, creştinii din acest oraş au încercat să se distanţeze de iudei. Ei au renunţat la unele practici avute în comun cu iudeii şi au iniţiat un curent ce îi îndepărta de venerarea Sabatului, cu tendinţa de păzire exclusivă a duminicii. 32 Din secolul al doilea şi pînă în secolul al cincilea, în timp ce creştea influenţa duminicii, creştinii au continuat să păzească Sabatul zilei a şaptea aproape pretutindeni, în tot Imperiul Roman. Socrates, istoric din secolul al cincilea, scria: „Aproape toate bisericile din lume sărbătoresc sfintele taine în Sabat, în fiecare săptămînă, totuşi, creştinii din Alexandria şi Roma, ţinînd seama de o veche tradiţie, au încetat a mai face acest lucru". 33

În secolele patru şi cinci, mulţi creştini se închinau atît în Sabat, cît şi duminica. Sozomen, un alt istoric al acestei perioade, scria: „Oamenii din Constantinopole şi aproape de pretutindeni se întîlnesc laolaltă în Sabat, ca şi în prima zi a săptămînii, obicei ce niciodată n-a fost urmat în Roma sau la Alexandria. " 34 Aceste referinţe demonstrează rolul conducător al Romei în nesocotirea păzirii Sabatului. De ce oare aceia care s-au întors de la închinarea în ziua a şaptea au ales duminica şi nu o altă zi a săptămînii? Un argument major a fost acela că Hristos a înviat duminica; de fapt, s-a pretins că El autorizase închinarea în această zi. „Dar, oricît de ciudat ar părea, nici un scriitor din secolele doi şi trei n-a citat vreodată un singur verset din Biblie ca autoritate pentru păzirea duminicii în locul Sabatului. Nici Barnaba şi nici Ignaţiu, nici Iustin, nici Irineu, nici Tertulian, nici Clement din Roma, nici Clement din Alexandria, nici Origen, nici Ciprian, nici Victorinus, nici un alt autor, care a trăit în apropierea timpului cînd a trăit Isus (aici pe pămînt), n-au avut nici o cunoştinţă despre o astfel de poruncă de la Isus sau din vreo parte a Bibliei". 35

Popularitatea şi influenţa în adorarea soarelui pe care păgînii romani le acordau duminicii au contribuit, fără îndoială, la acceptarea crescîndă a ei ca zi de închinare. Adorarea soarelui a jucat un rol important în întreaga lume antică. Ea era una dintre cele mai vechi componente ale religiei romane. Datorită cultului soarelui din Orient, .din prima parte a celui de al doilea secol d. Hr. , cultul lui SOL INVICTUS a fost dominant în Roma şi în alte părţi ale imperiului". 36 Această religie populară şi-a avut impactul ei asupra bisericii primare prin noii convertiţi. „Creştinii convertiţi de la păgînism erau mereu atraşi spre venerarea Soarelui. Acest lucru este indicat nu numai prin frecventa condamnare a acestei pratici de către Părinţii bisericii, dar şi prin importante reflectări ale adorării soarelui în liturghia creştină". 37 Secolul al patrulea a fost martor la introducerea legilor duminicale. Au fost promulgate primele legi duminicale de natură civilă, apoi au venit legile duminicale cu un caracter religios. Împăratul Constantin a decretat prima lege duminicală civilă, la 7 martie 321. Avînd în vedere popularitatea duminicii printre adoratorii păgîni ai soarelui şi stima cu care mulţi şi creştini o priveau, Constantin a sperat că, făcînd din duminică o zi sfîntă, putea să-şi asigure sprijinul acestor două segmente ale împărăţiei sale. 38 Legea duminicală a lui Constantin reflecta mentalitatea sa, de adorator al soarelui. Ea sună astfel :"În venerabila zi a Soarelui (venerabili die Solis), magistraţii şi poporul ce locuiesc în oraşe să se odihnească şi toate atelierele să fie închise. La ţară, totuşi, persoanele angajate în agricultură să continue liber şi legal îndeletnicirile lor". 39

După mai multe decenii, biserica a urmat exemplul său. Conciliul de la Laodicea (364), care nu a fost un conciliu universal, ci unul romano-catolic, a emis prima lege duminicală eclesiastică. În canonul 29, biserica stipulează faptul că toţi creştinii trebuie să cinstească duminica şi, „dacă este posibil, să nu lucreze în această zi", în timp ce ea denunţă practica odihnei în Sabat, învăţîndu-i pe creştini să nu „lenevească în ziua sîmbetei (greceşte sabbaton - Sabatul), căci trebuie să lucreze în această zi". 40 În anul 538, an ce marchează începutul perioadei de 1260 de ani profetici (vezi cap. 12 al acestei cărţi), cel de-al treilea conciliu romano-catolic de la Orleans a emis o lege chiar mai severă decît aceea a lui Constantin. Canonul 28 al acestui conciliu spune că duminica chiar şi „munca agricolă trebuie lăsată la o parte, pentru ca oamenii să nu fie împiedicaţi de a participa la biserică". 41 Schimbarea profetizată. Biblia descoperă faptul că păzirea duminicii ca instituţie creştină îşi are originea în „taina fărădelegii" (2 Tes. 2, 7), care era deja la lucru în zilele lui Pavel (vezi cap. 12 al acestei cărţi). Prin profeţia din Daniel 7, Dumnezeu a manifestat preştiinţa Sa cu privire la schimbarea zilei de închinare. Viziunea lui Daniel înfăţişează un atac asupra poporului lui Dumnezeu şi a Legii Sale. Puterea atacatoare, reprezentată de cornul cel mic (şi de către fiara din Apocalips 13, 1-10), aduce marea apostazie în mijlocul bisericii creştine (vezi cap. 12 al acestei cărţi). Ridicîndu-se din cea de a patra fiară şi devenind o principală putere persecutoare, după căderea Romei (vezi capitolul 18 al acestei cărţi), cornul cel mic încearcă să „schimbe vremile şi Legea" (Dan. 7, 25). Această putere apostată are un foarte mare succes în înşelarea majorităţii lumii, dar, la sfîrşit, judecata va hotărî măsuri îm- potriva ei (Dan. 7, 11. 22. 26). În timpul strîmtorării finale, Dumnezeu va interveni în favoarea poporului Său şi îl va elibera (Dan. 12,1-3).

Această profeţie se aplică numai unei singure puteri din mijlocul creştinismului. Nu există decît o singură organizaţie religioasă care pretinde că are putere de a modifica legile divine. Să reţinem, în decursul întregii istorii, ce au pretins autorităţile romano-catolice: Cam pe la anul 1400, Petrus de Ancharano a pretins că „Papa poate modifica legea divină, deoarece puterea lui nu este a unui om, ci a lui Dumnezeu şi el acţionează în locul lui Dumnezeu pe pămînt, avînd putere deplină de a lega şi dezlega oile sale". 42 Impactul acestei declaraţii uimitoare a fost demonstrat în timpul Reformaţiunii. Luther a susţinut că Sfînta Scriptură şi nu tradiţia bisericii era călăuza sa în viaţă. Lozinca sa era: „Sola Scriptura" - „Biblia şi numai Biblia". John Eck, unul dintre principalii apărători ai credinţei romano-catolice, l-a atacat pe Luther în acest punct, pretinzînd că autoritatea bisericii era mai presus de Biblie. El l-a provocat pe Luther în legătură cu păzirea duminicii în locul Sabatului biblic. Eck spunea: „Scripturile învaţă: ’Adu-ţi aminte de ziua Sîmbetei ca s-o sfinţeşti; şase zile să lucrezi şi să-ţi faci tot lucrul tău, dar ziua a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău’ etc. Şi, cu toate acestea, biserica a schimbat Sabatul cu duminica, în baza propriei sale autorităţi, pentru care tu (Luther) nu ai nici o bază scripturistică". 43

La Conciliul de la Trent (1545 -1563), convocat de papă pentru a contracara protestantismul, Gaspare de Fosso, arhiepiscop de Reggio, a ridicat din nou această problemă. „Autoritatea bisericii", a spus el, „este deci ilustrată în modul cel mai clar în subiectul Scripturilor; căci, în timp ce pe de o parte biserica le recomandă, le declară ca fiind divine şi ni le oferă pentru a fi citite, „ pe de altă parte, preceptele legale ale Scripturii învăţate de către Domnul au încetat în virtutea aceleiaşi autorităţi a bisericii. Sabatul, ziua cea mai slăvită a legii, a fost schimbat cu ziua Domnului. Acestea şi alte lucruri asemănătoare au încetat nu în virtutea învăţăturii lui Hristos (căci El a zis că a venit să împlinească Legea şi nu să o distrugă), ci au fost schimbate prin autoritatea bisericii". 44 Îşi menţine încă acea biserică această poziţie? Ediţia din 1977 a „Catechismului convertitului la doctrina catolică" conţine această serie de întrebări şi răspunsuri: „Î. Care este ziua Sabatului? R. Sîmbăta este ziua Sabatului. Î. Atunci noi de ce păzim duminica în locul Sîmbetei? R. Noi păzim duminica în locul Sîmbetei pentru că Biserica Catolică a transferat solemnitatea ei de la Sîmbătă, la duminică". 45 În cartea sa devenită best-seller „The Faith of Milions" (Credinţa milioanelor, 1974), învăţatul romano-catolic John A. O’Brien a ajuns la această concluzie inevitabilă: „Deoarece sîmbăta şi nu duminica este amintită în Biblie, nu este oare curios faptul că ne-catolicii, care pretind că-şi fundamentează religia lor în mod direct pe Biblie şi nu pe biserică, păzesc duminica în loc de a păzi sîmbăta? Da, desigur, aceasta este o inconsecvenţă. " Obiceiul de a păzi duminica, spune el, „se bazează pe autoritatea Bisericii Catolice şi nu pe un text explicit al Bibliei. Această păzire rămîne ca o aducere aminte a bisericii mame, de la care sectele ne-catolice s-au despărţit - asemenea unui băiat care a fugit de acasă, dar care poartă încă în buzunarul său o fotografie a mamei sale sau o buclă din părul ei". 46 Afirmarea acestor prerogative împlineşte profeţia şi contribuie la identificarea puterii cornului cel mic.

Restaurarea Sabatului.

În Isaia 56 şi 58, Dumnezeu cheamă pe Israel la o reformă a Sabatului. Descoperind slava viitoare a strîngerii neamurilor în staulul Său (Is. 56, 8), El leagă succesul acestei misiuni de salvare de păstrarea cu sfinţenie a Sabatului (Is. 56, 1. 2. 6. 7). El descrie cu grijă lucrarea specifică a poporului Său. Deşi misiunea lor cuprinde lumea întreagă, ea este în mod deosebit îndreptată către o clasă de oameni care mărturisesc a fi credincioşi, dar care în realitate s-au îndepărtat de preceptele Sale (Is. 58, 1. 2). El exprimă în aceşti termeni misiunea lor faţă de aceia care mărturisesc a fi credincioşi: „Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărîmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune". Vei fi numit ’Dregător de spărturi’, ’Cel ce drege drumurile şi face ţara cu putinţă de locuit’. Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfîntă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L şi dacă-l vei cinsti, neurmînd căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nedîndu-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit" (Is. 58, 12-14).

Misiunea Israelului spiritual este asemănătoare aceleia a vechiului Israel. În Legea lui Dumnezeu a fost făcută o spărtură atunci cînd puterea cornului cel mic a schimbat Sabatul. Aşa după cum Sabatul, care a fost călcat în picioare, avea să fie restaurat în Israel, tot astfel, în timpurile moderne, instituţia divină a Sabatului trebuie să fie restaurată şi spărtura din zidul Legii lui Dumnezeu reparată. 47 Vestirea soliei din Apocalipsa 14, 6-12, Evanghelia cea veşnică este aceea care aduce la îndeplinire lucrarea de restaurare şi glorificare a Legii. Şi proclamarea acestei solii este misiunea bisericii lui Dumnezeu în perioada premergătoare celei de a doua veniri (vezi cap. 12 al acestei cărţi). Această solie trebuie să trezească lumea, invitînd pe fiecare să se pregătească pentru ziua judecăţii.

Cuvintele chemării de a ne închina Creatorului, „Celui care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi izvoarele apelor" (Apoc. 14, 7), constituie o referire directă la cea de a patra poruncă a Legii celei veşnice a lui Dumnezeu. Includerea ei în această avertizare finală confirmă preocuparea specială a lui Dumnezeu de a restaura, înainte de revenirea Sa, Sabatul Său, în mare măsură uitat. Vestirea acestei solii va grăbi un conflict care va cuprinde întreaga lume. Problema centrală va fi ascultarea de Legea lui Dumnezeu şi păzirea Sabatului. În faţa acestui conflict, fiecare va trebui să hotărască dacă va păstra poruncile lui Dumnezeu sau pe acelea ale oamenilor. Această solie va produce un popor care păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi care are credinţa lui Isus. Aceia care o vor respinge vor primi, în final, semnul fiarei (Apoc. 14, 9. 12; vezi cap. 12 al acestei cărţi). Pentru a îndeplini cu succes această misiune de glorificare a Legii lui Dumnezeu şi a onora Sabatul Său neglijat, poporul lui Dumnezeu trebuie să dea un exemplu de păzire statornică şi plină de iubire a Sabatului.

Păzirea Sabatului

Pentru a ne aduce aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţim (Ex. 20, 8), noi trebuie să ne gîndim la Sabat în decursul întregii săptămîni şi să facem pregătirile necesare pentru a-l păzi într-un mod care să fie plăcut lui Dumnezeu. Trebuie să fim atenţi ca să nu ne epuizăm energiile în cursul săptămînii, aşa încît să nu mai putem lua parte la serviciul divin din Sabat. Pentru că Sabatul este o zi specială de comuniune cu Dumnezeu, în care sîntem invitaţi să celebrăm cu bucurie opera creaţiunii şi răscumpărării, este important ca noi să evităm orice tinde să ştirbească atmosfera lui sfîntă. Biblia arată că, în Sabat, trebuie să încetăm activitatea noastră obişnuită (Ex. 20, 10), evitînd orice lucrare făcută pentru a ne cîştiga existenţa, cum şi toate tranzacţiile de afaceri (Neemia 13, 15-22). Trebuie să-L onorăm pe Dumnezeu „neurmînd căile noastre, neîndeletnicindu-ne cu treburile noastre şi nededîndu-ne la flecării" (Is. 58, 13). Folosirea acestei zile pentru propria noastră plăcere, angajarea în interese, conversaţii şi gînduri lumeşti sau acţiuni sportive, ne vor distrage de la comuniunea cu Creatorul nostru şi vor viola sfinţenia Sabatului. 48 Preocuparea noastră pentru porunca Sabatului trebuie să cuprindă pe toţi aceia care se află sub autoritatea noastră, pe copiii noştri, pe cei care lucrează pentru noi, vizitatorii noştri şi chiar animalele noastre (Ex. 20, 10), astfel încît şi ei să se bucure de binecuvîntările Sabatului.

Sabatul începe vineri seara, la apusul soarelui, şi se sfîrşeşte sîmbătă seara, la apusul soarelui (vezi Gen. 1, 5; cf. Marcu 1, 32). 49 Scriptura numeşte ziua dinaintea Sabatului (vinerea) ziua de pregătire pentru Sabat (Marcu 15, 42), o zi în care să facem tot ce este necesar pentru ca nimic să nu tulbure sfinţenia lui. În această zi, cei care pregătesc hrana familiei trebuie să pregătească hrana pentru Sabat astfel încît, în timpul acestor ore sfinte, şi ei să se odihnească de munca lor (vezi Ex. 16, 23; Num. 11, 8). Cînd orele sfinte ale Sabatului se apropie, este bine pentru membrii familiei sau pentru grupele de credincioşi să se strîngă laolaltă chiar înainte de apusul soarelui, vineri seara, pentru a cînta, a se ruga şi a studia Cuvîntul lui Dumnezeu, invitînd astfel Duhul lui Hristos ca pe un oaspete bine venit. Tot la fel, ei trebuie să marcheze încheierea lui, unindu-se în rugă spre sfîrşitul Sabatului, sîmbătă seara, cerînd prezenţa lui Dumnezeu şi călăuzirea Lui în decursul întregii săptămîni ce urmează.

Domnul cheamă poporul Său să facă Sabatul o zi de desfătare (Is. 58, 13). Cum ar putea face ei acest lucru? Numai dacă urmează exemplul lui Hristos, Domnul Sabatului, numai aşa ei pot spera totdeauna să trăiască o reală bucurie şi satisfacţie, pe care Dumnezeu le are pentru ei în această zi. Domnul Hristos S-a închinat cu regularitate în Sabat, a luat parte la serviciile divine şi a dat învăţături religioase (Marcu 1, 21; 3, 1-4; Luca 4, 16-27; 13, 10). Dar El a făcut mai mult decît să Se închine. El a avut părtăşie cu alţii (Marcu 1, 29-31; Luca 14, 1), a petrecut timpul în natură (Marcu 2, 23) şi a umblat din loc în loc, făcînd fapte sfinte de milostenie. Ori de cîte ori putea, vindeca pe cei bolnavi şi suferinzi (Marcu 1, 21-31; 3, 1-5; Luca 13, 10-17; 14, 2-4; Ioan 5, 1-15; 9, 1-14). Cînd a fost criticat pentru lucrarea Sa de uşurare a suferinţelor, Isus a răspuns: „Este îngăduit a face bine în zilele de Sabat" (Mat. 12, 12). Activitatea Sa vindecătoare era legitimă, deci nu era o călcare a Sabatului şi nici nu însemna abolirea lui. Dar aceasta a pus capăt rînduielilor împovărătoare ce deformau însemnătatea Sabatului, ca instrument al lui Dumnezeu pentru reînviorare şi desfătare spirituală. 50 Dumnezeu a destinat Sabatul pentru îmbogăţirea spirituală a neamului omenesc. În el sînt îngăduite activităţi ce sporesc legătura cu Dumnezeu; acelea însă care distrag de la acest scop şi transformă Sabatul într-o zi liberă oarecare sînt nepotrivite.

Domnul Sabatului invită pe toţi să-I urmeze exemplul. Aceia care primesc chemarea Sa fac din Sabat o desfătare şi un ospăţ spiritual - o pregustare a cerului. Ei descoperă faptul că „Sabatul este destinat de Dumnezeu pentru a preveni descurajarea spirituală. Săptămînă după săptămînă, ziua a şaptea mîngîie conştiinţa noastră, asigurîndu-ne că, în ciuda caracterului nostru neîmplinit, noi sîntem desăvîrşiţi în Hristos. Ceea ce El a înfăptuit la Golgota este socotit ca ispăşire pentru noi. Astfel noi intrăm în odihna Lui". 51

Referinţe: 1. John N. Andrews, History of the Sabbath (Istoria Sabatului) (Battle Creek, MI: S. D. A. Publishing Assn. , 1873), a 3-a ed. , pag. 575. 2. Comentariul biblic. A. Z. Ş. vol. l, ed. rev. , pag. 220. 3. Ibid. 4. J. L. Shuler, God’s Everlasting Sign (Semnul cel veşnic al lui Dumnezeu) (Nashville: Southern Pub. Assn, 1972), pag. 114-116; M. L. Andreason, The Sabbath (Sabatul) (Washington, D. C. : Review and Herald, 1942), pag. 248; Wallenkampf, .The Baptism, Seal, and Fullness of the Holy Spirit (Botezul, sigilarea şi plinătatea Duhului Sfînt) (manuscris nepublicat), pag. 48; White, Patriarhi şi Profeţi, ed. rom. , pag. 316-317; White, Tragedia Veacurilor, pag. 563-564; 587-588. 5. White, Patriarhi şi Profeţi (Figuri din Istoria Biblică), vol. 1, pag. 316 - 317. 6. Wallenkampf, op. cit. , pag. 48. 7. Comentariul biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , vol. 1, pag. 605. 8. Sabbath (Sabatul) Enciclopedia A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 1239. 9. Sabbath, Annual (Sabatul anual) ibid. , pag. 1265. 10. Jonathan Edwards, The Works of President Edwards (Operele preşedintelui Edwards) (New York; Leavit and Allen, 1852 repr. of the Worcester ed) vol. 4, pag. 622. Puritanii considerau că duminica este Sabatul creştin. 11. Este interesant faptul că Isus S-a odihnit în mormînt într-o "zi de sărbătoare" - căci Sabatul acela era atît ziua a şaptea a săptămînii, cît şi primul Sabat al Săptămînii azimilor. Ce zi pentru a culmina răscumpărarea! Acel "foarte bune" de la creaţiune se contopeşte cu .s-a sfîrşit" al răscumpărării, cînd Autorul şi Desăvîrşitorul S-a odihnit încă o dată, după o lucrare desăvîrşită, încheiată. 12. Samuele Bacchiocchi, Rest for Modern Man (Odihnă pentru omul modern) (Nashville: Southern Pub. Assn, 1976), pag. 8, 9. 13. Sabbath (Sabatul) Enciclopedia A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 1244; Vezi, de asemenea, Comentariul biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , vol. 7, pag. 205, 206; cf. White, .The Australia Camp Meeting" (Adunările de tabără din Australia), Review and Herald, 7 ianuarie 1896, pag. 2. 14. Vezi Comentariul biblic A. Z. Ş. vol. 7, ed. rev. , pag. 735, 736; cf. White, Acts of the Apostles (Faptele Apostolilor) (Mountain View, CA: Pacific Press, 1911), pag. 581. 15. Sabbath (Sabatul) Enciclopedia A. Z. Ş. , pag. 1237. 16. A. H. Strong, Systematic Theology (Teologia Sistematică), pag. 408. 17. White, Patriarhi şi Profeţi, (Figuri din Istoria Biblică), vol. 1, pag. 34-35. 18. Bacchiocchi, op. cit. , pag. 15. 19. Ibid. , pag. 19. 20. White, Testimonies, vol. 6, pag. 350. 21. Andreasen, Sabatul, pag. 25. 22. Legalismul poate fi definit ca fiind .încercarea de a obţine mîntuirea prin efort individual. El este conformarea faţă de lege şi anumite răspunderi, ca mijloc de îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu. Acest lucru este greşit, pentru că ’nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele legii’ (Rom. 3, 20). ". Shuler, God’s Everlasting Sign (Semnul cel veşnic al lui Dumnezeu), pag. 90. Shuler continuă: .Aceia care denunţă păzirea Sabatului ca legalism au nevoie să ia în consideraţie următorul fapt: Dacă un creştin, născut din nou, se abţine de la închinarea la dumnezei falşi şi păstrează respectul faţă de porunca întîi şi a treia, se opune el oare mîntuirii prin har? Sînt oare curăţia, corectitudinea şi adevărul, aşa cum sînt ele recomandate de porunca a şaptea, a opta şi a noua, opuse harului ce se dă fără plată? Răspunsul la ambele întrebări este nu. Tot aşa, păstrarea zilei a şaptea de către un om renăscut nu este legalism şi nici nu este contrar mîntuirii prin har. De fapt, porunca Sabatului este singurul precept din Lege ce stă ca un semn al eliberării din păcat şi sfinţire numai prin har" (Ibid. ). 23. Ibid. , pag. 89. 24. Ibid. , pag. 94. 25. Andreasen, Sabatul, pag. 105. 26. Comentariul biblic A. Z. Ş. vol. 7, ed. rev. , pag. 420. 27. Ibid. 28. James Gibbons, The Faith of Our Fathers (Credinţa părinţilor noştri) a 47-a ed. rev. (Baltimore: John Murphy & Co. , 1895), pag. 111, 112. R. W. Dale, un congregaţionalist spunea: .Este foarte clar faptul că oricît de exact sau evlavios am petrece duminica, noi nu ţinem Sabatul. Sabatul a fost întemeiat pe o anume poruncă divină. Noi nu putem invoca nici o astfel de poruncă pentru obligaţia de a păstra duminica" (R. H. Dale, The Ten Commandments - Cele Zece Porunci, ed. a 47- a) (Londra: Hodder and Stoughton, 1884), pag. 100. 29. Andrew T. Lincoln, .From Sabbath to Lord’s Day (De la Sabat la Ziua Domnului). A Biblical and Theological Perspective (O perspectivă biblică şi teologică) in From Sabbath to Lord’s Day (De la Sabat la Ziua Domnului). A Biblical, Historical, and Theological Investigation (O Cercetare Biblică, Istorică şi Teologică) ed. D. A. Carson (Grand Rapids: Zondervan, 1982), pag. 386. 30. Ibid, pag. 392. 31. Vezi Justin Martirul, First Apology, in Ante-Nicene Fathers (Prima apologie, în părinţii ante-niceeni) (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1979) vol. 1, pag. 186, Maxwell, God Cares (Dumnezeu poartă de grijă) (Mountain View, CA: Pacific Press, 1981), vol. 1, pag. 130. 32. Vezi . Bacchiocchi .The Rise of Sunday Observance in Early Christianity" in the Sabbath in Scripture and History (Apariţia păzirii duminicii în creştinismul primar, în .Sabatul în Scriptură şi istorie"), ed. Kenneth A. Strand (Washington D. C. ; Review and Herald, 1982), pag. 137; Bacchiocchi, From Sabbath to Sunday (De la Sabat la Duminică) (Roma: Pontifical Gregorian University Press, 1977), pag. 223, 232. 33. Socrates, Eclesiastical History (Istoria eclesiastică), Cartea a 5-a, cap. 22, trans. în Nicene and Post-Nicene Fathers (Părinţii niceeni şi post-niceeni), seria a 2-a, vol. 2, pag. 390. 34. Sozomen, Ecclesiastical History (Istoria eclesiastică) cartea a 7-a, cap. 19, trans. în Nicene and Post-Nicene Fathers" (Părinţii niceeni şi post-niceeni), seria a 2-a, vol. 2, pag. 390. 35. Maxwell, God Cares (Dumnezeu poartă de grijă), vol. l, pag. 131. 36. Gaston H. Halsberghe, The Cult of Sol Invictus (Cultul lui Sol Invictus) (Leiden: E. J. Brill, 1972) pag. 26, 44. Vezi, de asemenea, Bacchiocchi: Rise of Sunday Observance (Apariţia păzirii duminicii), pag. 139. 37. Bacchiocchi, Rise of Sunday Observance (Apariţia păzirii duminicii), pag. 140. Vezi, de asemenea, Bacchiocchi: From Sabbath to Sunday (De la Sabat la Duminică), pag. 252, 253. 38. Vezi, Maxwell, God Cares (Dumnezeu poartă de grijă), vol. 1, pag. 129; H. G. Heggtveit, Illustreret Kirkehistorie (Istoria bisericească ilustrată) (Christiania, Oslo, Cammermeyers Boghandel, 1891-1895, pag. 202, în S. D. A. Bible Students’Source Book, ed. rev. , pag. 1000. 39. Codex Justinianus, cartea a 3-a, titlul 12, 3 trad. în Schaff, History of the Christian Church (Istoria Bisericii Creştine) ed. 5-a (New York: Charles Scribner, 1902), vol. 3, pag. 380, nota 1. 40. Conciliul de la Laodicea, Canonul 29 in Charles J. Hefele, A History of the Counciles of the Church From the Original Documents(O istorie a conciliilor bisericii din documente originale) trad. şi ed. de Henry N. Oxenham (Edinburgh: T. and T, Clark, 1876), vol. 2, pag. 316. Vezi, de asemenea, şi SDA Bible Students’ Source Book, ed. rev. , pag. 885. 41. Giovanni Domenico Mansi, ed. , Sacrorum Conciliorum, vol. 9, col. 919, citat de Maxwell, God Cares (Dumnezeu poartă de grijă), vol. 1, pag. 129. Citat în parte de Andrews în: History of the Sabbath and First Day of the Week, pag. 374 (Istoria Sabatului şi a primei zile a săptămînii). 42. Lucius Ferraris: Papa, art. 2, Prompta Bibliotheca (Venetiis/Veneţia, Caspa Storti, 1772), vol. 6, pag. 29, trad. în SDA Bible Students’ Source Book, ed. rev. , pag. 680. 43. John Eck, Enchiridion of Commonplaces Against Luther and Other Enemies of the Church (Călăuza împotriva lui Luther şi a altor vrăjmaşi ai Bisericii) trad. de Ford L. Battles, ed. a 3-a (Grand Rapids: Baker), 1979, pag. 13. 44. Gaspare (Ricciulli) de Fosso, Declaraţie făcută la cea de a 17-a sesiune a Conciliului din Trent, 18 ian. 1562, in Mansi Sacrorum Conciliorum, vol. 33, cols. 529, 530, trad. în SDA Bible Students Source Book, ed. rev. , pag. 887. 45. Peter Geiermann, The Convert’s Catechism of Catholic Doctrine (Catechismul convertitului la doctrina catolică) (Rockford, IL: Tan Books and Publishers, 1977) pag. 50. 46. John A. O’Brien, The Faith of Millions (Credinţa milioanelor), ed. rev. (Huntington, IN: Our Sunday Visitor Inc. 1974), pag. 400-401. 47. Cf. White, Tragedia Veacurilor, pag. 413 - 415. 48. White, Selected Messages (Mărturii Selectate), vol. 3, pag. 258. 49. În Scriptură, după cum arată foarte clar istoria creaţiunii, zilele erau marcate de la apus la apus de soare. Vezi, de asemenea, şi Lev. 23, 32. 50. Exemplul Domnului Hristos împuterniceşte oare ca spitalele creştine să fie deschise şapte zile pe săptămînă, fără să acorde odihna Sabatului personalului lor? Înţelegînd nevoia personalului spitalicesc, E. G. White spunea: .Mîntuitorul ne-a arătat, prin exemplul Său, că este bine să uşurezi suferinţa în această zi, dar medicii şi surorile medicale nu trebuie să facă vreo lucrare ce nu este necesară. Tratamentele obişnuite şi operaţiile care pot aştepta trebuie să fie programate pentru ziua următoare. Pacienţii să ştie că medicii trebuie să aibă şi ei o zi de odihnă. " Medical Ministry (Mountain View, CA; Pacific Press, 1963), pag. 214. Onorariile pentru aceste servicii medicale din ziua Sabatului trebuie să fie puse deoparte pentru scopuri caritabile. E. G. White scria: .Poate ca să fie necesar să consacri chiar şi cîteva ore ale Sabatului cel sfînt pentru a alina suferinţa omenirii. Dar onorariul pentru această lucrare trebuie să fie pus în tezaurul Domnului, spre a fi folosit pentru săracii ce merită a fi ajutaţi, care au nevoie de îngrijire medicală, dar care nu pot plăti pentru aceasta" (Idem, pag. 216). 51. George E. Vandeman, When God Made Rest (Cînd Dumnnezeu a făcut odihna) (Boise, ID: Pacific Press), 1986, pag. 21.

Adventiştii de ziua a şaptea cred... Că noi sîntem administratori ai bunurilor lui Dumnezeu, care ne-a încredinţat timpul şi ocaziile, capacităţile şi mijloacele materiale, binecuvîntările pămîntului şi resursele lui. Noi sîntem răspunzători faţă de El pentru buna lor folosire. Noi recunoaştem drepturile Lui de proprietar prin slujire plină de credincioşie faţă de El şi faţă de aproapele nostru, cum şi prin faptul că Îi înapoiem zecimea şi dăm daruri pentru vestirea Evangheliei, pentru susţinerea şi dezvoltarea bisericii Sale. Administrarea este un privilegiu ce ne este dat de Dumnezeu pentru creşterea în dragoste şi biruinţă asupra egoismului şi lăcomiei. Un bun administrator se bucură de binecuvîntarea ce vine asupra altora, ca rod al credincioşiei lui.

Administrarea creştină a bunurilor vieţii

Mai mult decît orice altceva, trăirea unei vieţi de creştin înseamnă predare - o renunţare la noi înşine şi acceptarea lui Hristos. Văzînd cum Isus S-a predat şi S-a dat pe Sine pentru noi, să strigăm: „Eu ce pot să fac pentru Tine?"

Apoi, chiar atunci cînd gîndim că am făcut o consacrare deplină, o predare deplină, se întîmplă ceva care demonstrează cît de superficială este consacrarea noastră. Pe măsură ce descoperim noi domenii ale vieţii noastre pe care să le încredinţăm lui Dumnezeu, consacrarea noastră creşte. Apoi, într-un mod atît de delicat, El ne atrage atenţia asupra unui alt compartiment în care eul trebuie să se predea. Şi astfel viaţa merge înainte, printr-o serie de reconsacrări creştine, ce merg tot mai profund, pătrunzînd chiar în fiinţa noastră, în modul nostru de viaţă, în felul cum acţionăm şi reacţionăm noi.

Atunci cînd dăm tot ceea ce sîntem şi tot ceea ce avem lui Dumnezeu, căruia oricum Îi aparţine totul (1 Cor. 3, 21-4, 2), El le primeşte, dar ne pune iarăşi să răspundem de tot ce I-am predat, făcîndu-ne administratori sau ispravnici peste tot ceea ce „posedăm". Atunci, tendinţa noastră de a trăi comod şi egoist este contracarată cînd ne dăm seama că Domnul nostru a fost gol, în temniţă şi un străin. Şi porunca Sa dăinuitoare: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile.şi învăţaţi-i" (Mat. 28, 14-20) face ca activitatea bisericii de a împărtăşi şi altora binecuvîntările ei, a învăţa, a predica, a boteza, să fie mult mai preţioasă pentru noi. Din dragoste pentru El, căutăm să fim administratori credincioşi.

Ce este administrarea

„Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfînt. Şi că voi nu sînteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sînt ale lui Dumnezeu" (1 Cor. 6, 19-20). Cu un preţ nespus de mare, noi am fost cumpăraţi sau răscumpăraţi. Noi aparţinem lui Dumnezeu. Dar aceasta a fost numai o recuperare, pentru că El ne crease şi, deci, I-am aparţinut Lui de la început, pentru că „La început Dumnezeu a făcut.. (Gen. 1, 1). Scripturile afirmă în mod clar că „al Domnului este pămîntul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc" (Ps. 24, 1).

La creaţiune, Dumnezeu a împărţit posesiunile Sale cu neamul omenesc, dar El a continuat să fie adevăratul Stăpînitor al lumii, al locuitorilor şi al bunurilor ei (Ps. 24, 1). La cruce, El a răscumpărat, ca să fie al Său, tot ceea ce omul a cedat lui Satana la căderea lui (1 Cor. 19-20). El a stabilit ca poporul Său să servească drept administratori ai bunurilor Sale. Un administrator este o persoană „căreia i s-a încredinţat administrarea casei sau a averii altuia". Termenul biblic „isprăvnicie" desemnează „poziţia, datoria sau slujba unui administrator". 1

Pentru creştin, isprăvnicia înseamnă „responsabilitatea omului pentru tot ceea ce i-a încredinţat Dumnezeu, cum şi pentru folosirea lor, cuprinzînd viaţa, fiinţa fizică, timpul, talentele şi capacităţile, bunurile materiale, ocaziile de a sluji altora şi cunoaşterea adevărului". 2 Creştinii slujesc ca administratori ai bunurilor lui Dumnezeu şi privesc viaţa ca o ocazie divină „de a învăţa să fie administratori credincioşi, calificîndu-se astfel pentru o administrare mai înaltă a bunurilor veşnice în viaţa viitoare". 3 Deci, în dimensiunile ei mai largi, administrarea creştină „cuprinde o înţeleaptă şi neegoistă folosire a vieţii". 4

Căi de recunoaştere a lui Dumnezeu ca proprietar

Viaţa poate fi împărţită în patru compartimente de bază, fiecare fiind un dar de la Dumnezeu. El ne-a dat un trup, aptitudini, timp şi bunuri materiale. Pe lîngă acestea, noi trebuie să ne îngrijim de lumea din jurul nostru, asupra căreia ne-a fost dată stăpînirea.

Administrarea corpului.

Un copil al lui Dumnezeu este administratorul propriei sale fiinţe. Noi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată puterea noastră şi cu tot cugetul nostru (Luca 10, 27). Creştinii au privilegiul de a-şi dezvolta puterile fizice şi mintale, după cele mai bune capacităţi şi ocazii ale lor. Făcînd astfel, ei aduc slavă lui Dumnezeu şi se pot dovedi a fi o mai mare binecuvîntare pentru semenii lor.

Administrarea aptitudinilor.

Fiecare persoană are anumite aptitudini. Unul poate fi talentat în domeniul muzical, altul în lucrul manual, cum ar fi cusutul sau mecanica auto. Unii pot să-şi facă cu uşurinţă prieteni şi se pot asocia bine cu ceilalţi, în timp ce alţii pot tinde în mod natural spre o ocupaţie mai solitară. Fiecare talent poate fi folosit fie spre slava persoanei care îl posedă, fie spre slava Celui care este de fapt dătătorul. O persoană poate dezvolta prin efort sîrguincios un talent spre slava lui Dumnezeu sau pentru interesul său personal, egoist. Noi trebuie să cultivăm darurile pe care Duhul Sfînt ni le-a dat fiecăruia dintre noi, pentru a le înmulţi (Mat. 25). Administratorii buni folosesc din plin darurile lor spre a aduce un beneficiu bogat pentru Stăpînul lor.

Administrarea timpului.

Ca administratori credincioşi, noi aducem slavă lui Dumnezeu, printr-o înţeleaptă folosire a timpului. „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos" (Col. 3, 23- 24). Biblia ne avertizează să nu ne purtăm „ca nişte neînţelepţi", ci ca nişte înţelepţi: răscumpărînd vremea, „căci zilele sînt rele" (Ef. 5, 15. 16). Asemenea lui Isus, noi trebuie să fim mereu la lucru în casa Tatălui nostru (Luca 2, 49). Pentru că timpul este darul lui Dumnezeu, fiecare moment este preţios. El ne este dat spre a ne forma caracterul pentru viaţa veşnică. Administrarea credincioasă a timpului înseamnă folosirea lui pentru a-L cunoaşte pe Domnul, pentru a-i ajuta pe semenii noştri şi pentru a le face cunoscută Evanghelia.

Cînd, la creaţiune, Dumnezeu ne-a dat timpul, El Şi-a rezervat Sabatul zilei a şaptea ca un timp sfînt pentru comuniune cu El. Dar şase zile au fost prevăzute pentru familia omenească, în care aceasta să se angajeze în lucrări folositoare.

Administrarea bunurilor materiale.

Dumnezeu a dat primilor noştri părinţi responsabilitatea de a supune pămîntul, stăpînind lumea animală şi îngrijind grădina Edenului (Gen. 1, 28; 2, 15). Întreaga grădină era a lor, nu numai pentru a se bucura de ea, ci şi pentru a o administra. Însă o restricţie le-a fost pusă. Ei nu trebuia să mănînce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Acest pom reamintea mereu faptul că Dumnezeu este Proprietarul şi Autoritatea unică asupra pămîntului. Respectînd această restricţie, prima pereche putea să demonsteze credinţa şi loialitatea ei faţă de El.

După cădere, Dumnezeu n-a mai putut să-i testeze prin pomul cunoştinţei. Dar neamul omenesc are încă nevoie de un monument permanent de aducere aminte a faptului că Dumnezeu este izvorul oricărui dar bun şi desăvîrşit (Iacov 1, 17) şi că El este Acela care ne dă puterea de a cîştiga avere (Deut. 8, 18). Pentru a ne reaminti că El este izvorul oricărei binecuvîntări, Dumnezeu a instituit un sistem de zecimi şi daruri. Acest sistem a avut ca rezultat asigurarea de mijloace financiare pentru susţinerea preoţiei templului israelit. Adventiştii de ziua a şaptea au adoptat modelul levitic ca o metodă sănătoasă, biblică, pentru finanţarea unei răspîndiri mondiale a Evangheliei. Dumnezeu a rînduit ca răspîndirea veştii bune să se bazeze pe eforturile şi darurile poporului Său. El îi cheamă să devină colaboratori neegoişti ai Săi, dîndu-I zecimea şi darurile.

1. Zecimea.

După cum a şaptea parte din timpul nostru (Sabatul) aparţine lui Dumnezeu, tot astfel Îi aparţine şi a zecea parte din toate bunurile materiale pe care le obţinem. Scriptura ne spune că zecimea este „sfîntă Domnului", simbolizînd stăpînirea lui Dumnezeu ca proprietar peste toate (Lev. 27, 30. 32). Ea trebuie să fie înapoiată Lui, ca fiind a Sa.

Sistemul zecimii este minunat în simplitatea lui. Echitatea lui este dată pe faţă în proporţia cerută atît de la bogaţi, cît şi de la săraci. În proporţia în care Dumnezeu ne-a dat folosinţa bunurilor Sale, tot astfel noi trebuie să-I întoarcem zecimea. Cînd Dumnezeu cere zecimea (Mal. 3, 10), El nu face apel la recunoştinţă sau generozitate. Deşi recunoştinţa trebuie să fie o parte a tuturor manifestărilor noastre faţă de Dumnezeu, noi dăm zecime pentru că Dumnezeu a poruncit. Această zecime aparţine lui Dumnezeu şi El cere ca noi să I-o dăm înapoi.

a) Exemple de zeciuială. Zeciuiala este o practică acceptată în toată Scriptura. Avraam a dat lui Melhisedec, preotul Celui Prea Înalt, „o zeciuială din toate" (Gen. 14, 20). Făcînd astfel, El a recunoscut preoţia divină a lui Melhisedec şi a arătat că este un bun cunoscător al acestei sacre instituţii. Această referire ocazională la zecime arată faptul că ea era deja un obicei stabil la data aceea timpurie.

Este evident că şi Iacov a înţeles cerinţa zeciuielii. Ca exilat şi fugar, el a făcut o juruinţă lui Dumnezeu, zicînd: „Îţi voi da a zecea parte din tot ce-Mi vei da" (Gen. 28, 22). Şi după exod, cînd poporul Israel era aşezat ca naţiune, Dumnezeu a reafirmat legea zeciuielii ca instituţie divină de care depindea prosperitatea lui Israel (Lev. 27, 30-32; Num. 18, 24. 26. 28; Deut. 12, 6. 11. 17). Departe de a desfiinţa această instituţie, Noul Testament îşi însuşeşte valabilitatea ei. Isus a aprobat zeciuiala şi a condamnat pe aceia care violau spiritul ei (Mat. 23, 23). În timp ce legea ceremonială, care reglementa jertfele ce simbolizau jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, şi-a găsit împlinirea la moartea Sa, legea zecimii nu s-a sfîrşit. Pentru că Avraam este tatăl tuturor credincioşilor, el este modelul creştinilor şi în ceea ce priveşte zecimea. După cum Avraam a dat zecime lui Melhisedec, preotul Celui Prea Înalt, tot astfel credincioşii Noului Testament dau zecimea lui Hristos, marele nostru Mare Preot, în conformitate cu rînduiala lui Melhisedec (Evrei 5, 9. 10; 7, 1-22). 5

b) Folosirea zecimii. Zecimea este sfîntă şi ea trebuie să fie folosită numai pentru scopuri sacre. Dumnezeu a poruncit: „Orice zeciuială din pămînt, fie din roadele pămîntului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului. orice zeciuială din cirezi şi din turme. să fie o zeciuială închinată Domnului" (Lev. 27, 30-32). „Aduceţi însă la casa visteriei toate zeciuielile", spunea El, „ca să fie hrană în Casa Mea" (Mal. 3, 10). În Israel, zecimea era folosită în mod exclusiv pentru leviţi, care, neprimind nici o parte de moştenire în cadrul tribului, trebuia să-şi folosească tot timpul lor în slujba întreţinerii închinării lui Israel, slujind în sanctuar şi instruind poporul în Legea Domnului (Num. 18, 21. 24).

După crucificare, cînd rolul preoţiei levitice, călăuzite în mod divin s-a terminat, zecimea trebuia să fie încă folosită pentru a-i susţine pe slujitorii bisericii lui Dumnezeu. Pavel ilustrează acest principiu, subliniindu-l, făcînd o paralelă între serviciul levitic şi noua lucrare de slujire a Evangheliei. El declara: „Dacă am semănat printre voi lucrurile duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice? Dacă se bucură alţii de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă?. Nu ştiţi că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte, sînt hrăniţi din lucrurile de la Templu şi că cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot aşa Domnul a rînduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie" (1 Cor. 9, 11-14). Membrii bisericii, deci, aduc de bunăvoie zecimea lor la „casa visteriei, ca să fie hrană în Casa Mea" (Mal. 3, 10). Cu alte cuvinte, astfel încît să fie suficiente fonduri în biserica lui Dumnezeu, pentru a asigura mijloacele de trai, ca slujitorii ei să ducă mai departe Evanghelia. 6, 7

2. Daruri.

Creştinii recunoscători nu pot limita contribuţia lor faţă de biserică la zecime. În Israel, sanctuarul şi mai tîrziu templul au fost construite prin „daruri de bunăvoie" - daruri aduse din inimi binevoitoare (Ex. 36, 2-7; 1 Cron. 29, 14). Cheltuielile pentru întreţinerea acestor locuri de închinare erau acoperite prin daruri speciale (Ex. 30, 12-16: 2 Regi 12, 4, 5; 2 Cron. 24, 4-13; Neem. 10, 32-33). Israeliţii probabil că au dat între o pătrime şi o treime din venitul lor pentru scopuri religioase şi caritabile. A dus oare o aşa de mare contribuţie la sărăcie? Din contră, Dumnezeu a făgăduit să-i binecuvînteze în credincioşia lor (Maleahi 3, 10-12). 8 Astăzi, din nou, Domnul cheamă la o dăruire generoasă, avînd în vedere faptul că El a făcut ca noi să prosperăm. Sînt necesare daruri pentru a construi, a întreţine şi a folosi case de rugăciune, pentru a organiza lucrarea misionară medicală, demonstrînd în mod practic înţelesul Evangheliei.

Trebuie să dăm tot atît de mult cît au dat israeliţii sau exemplul lor de dăruire nu mai este deloc aplicabil? În Noul Testament, Domnul Hristos a stabilit principiul adevăratei administrări, şi anume că darurile oferite lui Dumnezeu trebuie să fie în proporţie cu lumina şi privilegiile de care ne bucurăm. El a spus : „Cui i s-a dat mult i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult" (Luca 12, 48). Cînd Domnul Hristos a trimis pe urmaşii Săi în misiune, El le-a zis: „Fără plată aţi primit, fără plată să daţi" (Mat. 10, 8). Acest principiu se aplică şi modul în care facem altora parte de binecuvîntările noastre financiare. Nicăieri Noul Testament nu anulează sau ştirbeşte acest sistem. Cînd comparăm privilegiile şi binecuvîntările noastre cu cele ale israeliţilor, vedem că, în Isus, partea noastră a fost vădit mai mare. Recunoştinţa noastră va găsi o expresie corespunzătoare printr-o mai mare dărnicie, astfel încît Evanghelia mîntuirii să fie dusă şi altora. 9 Cu cît Evanghelia este propovăduită pe scară mai întinsă, cu atît are nevoie de un sprijin mai mare.

3. Principii pentru ceea ce ne rămîne.

Principiul administrării se aplică la ceea ce ne rămîne în aceeaşi măsură ca şi la ceea ce dăm. În timp ce zecimea este testul de bază al administrării bunurilor noastre materiale10, principiul folosirii pe care îl aplicăm la ceea ce rămîne ne pune, de asemenea, la probă.

Folosirea pe care o dăm bunurilor materiale dă pe faţă cît de mult Îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Banii pot fi o putere spre bine; în mîinile noastre ei pot fi hrană pentru cei flămînzi, băutură pentru cei însetaţi şi îmbrăcăminte pentru cei goi (Mat. 25, 34-40). Din perspectiva lui Dumnezeu, principial, banii au valoare în măsura în care ei sînt folosiţi pentru a procura cele necesare vieţii, pentru binecuvîntarea altora şi pentru sprijinirea lucrării Sale.

4. Necredincioşia în zecime şi daruri.

În general vorbind, oamenii ignoră şi neglijează principiul divin al administrării. Chiar printre creştini, puţini sînt aceia care recunosc rolul lor ca administratori. Răspunsul lui Dumnezeu la necredincioşia lui Israel dă o clară imagine a modului în care El priveşte această problemă. Cînd ei întrebuinţau zecimile şi darurile pentru propria lor folosinţă, El îi avertiza că acest lucru este socotit ca furt (Mal. 3, 8) şi atribuia lipsa lor de prosperitate, necredincioşiei în cele financiare: „Sînteţi blestemaţi, cîtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime" (Mal. 3, 9). Domnul Şi-a manifestat răbdarea, iubirea şi mila, prefaţînd avertizarea Sa cu o chemare a harului: „Întoarceţi-vă la Mine, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi" (Mal. 3, 7). El le-a oferit un belşug de binecuvîntare şi i-a chemat să pună la încercare credincioşia Sa: „Aduceţi însă la casa visteriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor, şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvîntare. Şi voi mustra pentru voi pe cel ce mănîncă (lăcusta) şi nu vă va nimici roadele pămîntului şi viţa nu va fi neroditoare în cîmpiile voastre, zice Domnul oştirilor. Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veţi fi o ţară plăcută, zice Domnul oştirilor" (Mal. 3, 10-12).

Administrarea pămîntului.

Ştiinţa modernă a făcut pămîntul un vast laborator pentru cercetări şi experienţe. Astfel de cercetări aduc mari beneficii, dar revoluţia industrială a avut ca rezultat şi poluarea aerului, a apei şi a pămîntului. Tehnologia, în unele cazuri, mai mult a manipulat natura în loc să o administreze cu înţelepciune. Noi sîntem administratori ai acestei lumi şi trebuie să facem totul pentru a menţine viaţa la toate nivelele, păstrînd intact echilibrul ecologic. La revenirea Sa, Domnul Hristos va „prăpădi pe cei ce prăpădesc pămîntul" (Apoc. 11, 18). Din această perspectivă a administrării, creştinii sînt răspunzători nu numai pentru bunurile lor materiale, averea lor, ci şi pentru lumea din jurul lor.

Hristos ca administrator

Adevărata administrare înseamnă altruism; ea este o totală dăruire lui Dumnezeu şi slujirii neamului omenesc. Datorită iubirii Sale faţă de noi, Domnul Hristos a îndurat cruzimea crucii, chiar şi durerea profundă a respingerii de către ai Săi şi abisul părăsirii de către Dumnezeu. În comparaţie cu acest dar, ce am putea oferi noi vreodată? Darul Său a fost nu din ceea ce avea - chiar dacă El avea totul - ci S-a dat pe Sine Însuşi. Aceasta înseamnă administrare. A privi la acest cel mai mare dar înseamnă să ieşim din noi înşine şi să devenim asemenea Lui. Aceasta ne va determina să devenim o biserică ce poartă de grijă atît celor din cadrul comuniunii celor credincioşi, cît şi celor din afara ei. Deoarece Hristos a murit pentru lume, administrarea, în sensul ei cel mai larg, este pentru lume.

Binecuvîntările administrării

Dumnezeu ne-a aşezat în rolul de administratori pentru binele nostru şi nu pentru al Lui.

O binecuvîntare personală.

Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu ne cere să-I consacrăm tot mereu întreaga noastră viaţă - timp, capacităţi şi bunuri materiale - este acela de a încuraja propria noastră creştere spirituală şi dezvoltarea caracterului. Cînd păstrăm mereu conştienţa faptului că Dumnezeu este Stăpîn a toate cum şi a iubirii Sale continue revărsate asupra noastră, iubirea şi recunoştinţa noastră sînt îmbogăţite. Administrarea plină de credincioşie ne ajută, de asemenea, să cîştigăm biruinţa asupra lăcomiei şi egoismului. Lăcomia, unul dintre cei mai mari vrăjmaşi ai omului, este condamnată de Decalog. Domnul Hristos ne-a avertizat în legătură cu ea: „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani, căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui" (Luca 12, 15). Dăruirea regulată ne ajută să smulgem din rădăcină lăcomia şi egoismul din viaţa noastră.

Administrarea duce la dezvoltarea obiceiurilor de economie şi eficienţă. Avînd răstignită „firea pămîntească, împreună cu patimile şi poftele ei" (Gal. 5, 24), nu vom folosi nimic pentru satisfacerea egoistă. „Cînd principiile administrării creştine pun stăpînire pe viaţă, sufletul este iluminat, ţinta este precizată, plăcerile sociale sînt curăţite de aspectele lor nesănătoase, viaţa de afaceri este condusă după regula de aur, iar cîştigarea de suflete devine o pasiune. Acestea sînt bogatele binecuvîntări pe care Dumnezeu le-a prevăzut într-o viaţă de credinţă şi credincioşie". 11 O profundă satisfacţie şi bucurie vin din asigurarea că pentru orice s-a investit spre mîntuirea acelora pentru care El a murit, Stăpînul scrie: „Ori de cîte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut" (Mat. 25, 40). „Nimic nu este prea preţios pentru noi ca să nu dăm lui Isus. Dacă Îi înapoiem talanţii mijloacelor pe care El i-a încredinţat grijii noastre, El va pune mult mai mult în mîinile noastre. Fiecare efort pe care îl facem pentru Hristos va fi răsplătit de El şi fiecare datorie împlinită în numele Lui va servi spre fericirea noastră". 12

O binecuvîntare pentru alţii

Adevăraţii administratori sînt o binecuvîntare pentru toţi cei cu care vin în contact. Ei aduc la îndeplinire porunca administrării date de Pavel: „Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii, aşa ca să-şi strîngă pentru vremea viitoare drept comoară, o bună temelie pentru ca să apuce adevărata viaţă" (1Tim. 6, 18, 19).

Administrarea cuprinde slujirea altora şi dispoziţia să împarţi tot ceea ce Dumnezeu, în mod milostiv, ţi-a dat şi de care trebuie să beneficieze şi alţii. Aceasta înseamnă că noi „nu mai considerăm că viaţa aceasta se măsoară după banii pe care îi avem, titlurile pe care le posedăm, persoanele influente pe care le cunoaştem, casa, vecinii şi cartierul unde trăim, sau după poziţia şi influenţa pe care gîndim că le avem". 13 Adevărata viaţă este să cunoşti pe Dumnezeu, dezvoltînd atributele iubirii şi generozităţii, asemenea Lui, şi dînd ceea ce putem, după măsura în care El a făcut ca noi să prosperăm. A dărui în spiritul lui Hristos înseamnă a trăi în adevăr.

O binecuvîntare pentru biserică.

Adoptarea planului biblic de administrare este indispensabilă pentru biserică. Continua participare a membrilor ei la dăruire este asemenea efortului fizic: rezultatul este un corp al bisericii puternic, care participă la împărţirea binecuvîntărilor pe care Dumnezeu le-a aşezat asupra ei, gata să răspundă la orice nevoie pentru cauza lui Dumnezeu. Biserica va avea fonduri necesare susţinerii lucrării de slujire, pentru a extinde Împărăţia lui Dumnezeu în imediata ei vecinătate, precum şi pînă în cele mai îndepărtate locuri ale pămîntului. Ea îşi va face cu bucurie timp şi va folosi cu plăcere talentele şi mijloacele de care dispune pentru Dumnezeu şi aceasta din iubire şi recunoştinţă pentru binecuvîntările Sale.

Avînd în vedere asigurarea Domnului Hristos, că El va reveni atunci cînd Evanghelia Împărăţiei va fi propovăduită „ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor" (Mat. 24, 14), toţi sînt invitaţi să devină slujitori şi împreună lucrători cu El. În acest fel, mărturia bisericii va fi o puternică binecuvîntare pentru lume, iar slujitorii ei credincioşi vor fi bucuroşi văzînd binecuvîntările Evangheliei întinzîndu-se şi asupra altora.

Referinţe: 1. Webster’s New Universal Unabridged Dictionary, ed. 2-a. 1979, pag. 1786. 2. Enciclopedia Biblică A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 1425. 3. Ibid. 4. Paul G. Smith, .Managing God’s Goods" (Administrînd bunurile lui Dumnezeu), (Nashville: Southern Pub. Assn. , 1973), pag. 21. 5. Vezi, C. G. Tuland, .Tithing in the New Testament" (Zecimea în Noul Testament), Ministry, octombrie 1961, pag. 12. 6. În Exodul 27, 20, Domnul a dat instrucţiuni speciale ca să aducă pentru sfeşnic untdelemn curat de măsline. Aprovizionarea cu ulei pentru locaşul de închinare, pentru a funcţiona în mod normal, era o obligaţie continuă - dar cheltuielile pentru aceasta nu proveneau din zecime. Vezi White, .Counsels on Stewardship" (Sfaturi pentru slujire) Washington D. C. ; Review and Herald, 1940, pag. 102, 103. Ea spune că profesorii de discipline biblice din şcolile aparţinînd bisericii trebuie să fie plătiţi din zecime (Ibid, pag. 103), dar că ea nu trebuie folosită pentru alte scopuri şcolare, pentru împrumuturi pentru studenţi sau pentru a susţine pe colportori (White, Testimonies, vol. 9, pag. 248/249; White, .Selected Messages" (Mărturii selectate), vol. 2, pag. 209. Aceste compartimente ale lucrării lui Dumnezeu trebuie să fie susţinute din daruri. 7. T. H. Jemison a dat cîteva sugestii foarte practice cu privire la modul în care să se calculeze zecimea. El scria: .Zecimea asupra salariului este foarte uşor de socotit. De obicei, nu există cheltuieli de afaceri adică cheltuieli făcute pentru a produce cîştig şi care să fie scăzute; zece la sută din salariu este zecime. Zecimea din veniturile din afaceri comportă unele deosebiri, faţă de zecimea din salariu. Un negustor care vinde en gros sau cu amănuntul va scădea cheltuielile necesare pentru desfăşurarea afacerii înainte de a socoti zecimea. Acestea cuprind personalul angajat, facturile pentru căldură, lumină, asigurări, chirie sau impozitele pe proprietate şi alte lucruri asemănătoare. Aceste scăderi nu vor include desigur, nici o cheltuială personală sau pentru întreţinerea familiei.

Fermierul (agricultorul) va scădea costurile cum sînt salariile plătite, îngrăşămintele, reparaţiile, dobînzile şi alte cheltuieli asemănătoare. Totuşi fermierul va socoti în cîştigul său produsele fermei folosite de familie, înţelegînd că acestea reduc costul întreţinerii familiei şi astfel constituie un cîştig.

În mod asemănător pot proceda cei ce au ateliere productive, de investitori sau alţi specialişti profesionişti. Contabilitatea exactă, care este necesară în vremea noastră în orice afacere, face uşor să socoteşti zecimea din cîştigul sau profitul din afaceri. Unii oameni de afaceri includ calcularea zecimii în sistemul lor contabil.

Uneori, pentru o femeie al cărui soţ nu este credincios şi, deci, nu dă zecime, este foarte greu pentru ea să stabilească ceva în legătură cu zecimea. În unele cazuri, ea poate da zecime din banii ce-i sînt daţi pentru cheltuielile casei. În alte cazuri, acest lucru i-a fost interzis. În astfel de cazuri, ea poate da zecime numai din banii cei poate cîştiga ea sau primiţi ca dar. ’Pentru că, dacă este bunăvoinţă, darul este primit, avîndu-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are’ (2 Cor. 8, 12)". Christian Beliefs (Puncte de credinţă creştine), pag. 267.

8. Unii cercetători ai Bibliei cred că Israel a contribuit cel puţin cu două zecimi (alţii consideră trei), pe lîngă diferitele daruri. Cu privire la prima zecime, Dumnezeu a spus: "Fiilor lui Levi le dau ca moştenire orice zeciuială în Israel, pentru slujba pe care o fac ei, pentru slujba cortului întîlnirii" (Lev. 18, 21). Dar, cu referire la cea de-a doua zecime, El spune: "Să mănînci înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege ca să-Şi aşeze Numele acolo, zeciuiala din grîul ţării, din mustul tău şi din untdelemnul tău, şi întîii născuţi din cireada şi turma ta, ca să te înveţi să te temi întotdeauna de Domnul, Dumnezeul tău" (Deut. 14, 23). Doi ani din trei, israeliţii trebuia să aducă această zecime sau echivalentul ei în bani la sanctuar. Acolo, ea trebuia să fie folosită pentru celebrarea sărbătorilor religioase, precum şi pentru a satisface nevoile leviţilor, străinilor, ale orfanilor şi văduvelor. În fiecare al treilea an, israeliţii trebuia să folosească a doua zecime acasă, pentru întreţinerea leviţilor şi a celor săraci. În acest fel, a doua zecime era folosită în scopuri de binefacere şi ospitalitate (Deut. 14, 27-29; 26, 12). Vezi White .Patriarhi şi Profeţi" (Figuri Biblice vol. 2, pag. 119-129); Dicţionarul Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 1127 - .Zecimea". 9. Cf. White, Tstimonies, vol. 3, pag. 392. 10. Din perspectiva Bibliei, posesia nu înseamnă proprietate. Atitudinea noastră faţă de zecime arată dacă noi recunoaştem că nu sîntem decît administratori sau dacă pretindem să fim stăpîni, proprietari. 11. Froom, .Stewardship in Its Larger Aspects" (Administrarea în aspectul ei larg cuprinzător) Ministry, pag. 20. 12. White, Tstimonies, vol. 4, pag. 19. 13. P. G. Smith, p. 72

Adventiştii de ziua a şaptea cred... Că noi sîntem chemaţi să fim un popor evlavios care gîndeşte, simte şi acţionează în armonie cu principiile cerului. Pentru ca Duhul să refacă în noi caracterul Domnului nostru, noi trebuie să ne angajăm numai în acele lucruri care vor produce în viaţa noastră aceeaşi curăţie, sănătate şi bucurie manifestate în viaţa Domnului Hristos, în viaţa noastră. Aceasta înseamnă că distracţiile şi plăcerile noastre trebuie să fie la cele mai înalte standarde ale bunului gust şi frumuseţii creştine. În timp ce recunoaştem deosebirile dintre diferite civilizaţii, îmbrăcămintea noastră trebuie să fie simplă, decentă şi de bun gust, aşa cum stă bine acelora a căror adevărată frumuseţe nu constă în împodobirea exterioară, ci în podoaba nepieritoare a unui duh blînd şi smerit. Iar pentru că trupurile noastre sînt temple ale Duhului Sfînt, noi trebuie să avem grijă de ele, într-un mod inteligent, . Pe lîngă mişcare fizică şi odihnă corespunzătoare, noi trebuie să adoptăm cea mai sănătoasă dietă cu putinţă şi să ne abţinem de la hrana necurată arătată în Sfintele Scripturi. Deoarece băuturile alcoolice, tutunul şi folosirea iresponsabilă medicamentelor şi a narcoticelor sînt dăunătoare pentru corpurile noastre, noi trebuie să ne abţinem de la folosirea lor. În schimb, trebuie să ne angajăm în tot ceea ce aduce gîndurile şi corpurile noastre în ascultare de Hristos, care doreşte să fim sănătoşi, folositori şi plini de bucurie şi bunătate.

Comportamentul creştin

Comportamentul creştin - stilul de viaţă al unui urmaş al lui Dumnezeu - se naşte ca un răspuns plin de recunoştinţă faţă de minunata mîntuire prin Isus Hristos. Pavel se adresează tuturor creştinilor, spunînd: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvîrşită" (Rom. 12, 1-2). În acest fel, creştinii îşi vor ocroti şi dezvolta facultăţile lor mintale, fizice şi spirituale, pentru ca să poată onora cu bucurie pe Creatorul şi Răscumpărătorul lor.

Domnul Hristos S-a rugat: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sînt din lume, după cum nici Eu nu sînt din lume" (Ioan 17, 15-16). Cum poate oare un creştin să fie atît în lume, cît şi despărţit de ea? Cum trebuie să se deosebească modul de vieţuire creştină de acela al lumii?

Creştinii trebuie să adopte un stil de viaţă diferit, nu de dragul de a fi altfel, ci pentru că Dumnezeu i-a chemat să trăiască conduşi de principii. Modul de viaţă la care El i-a chemat îi face în stare să atingă cel mai înalt potenţial al lor de creaturi ale Lui, făcîndu-i eficienţi în slujba Sa. Modul lor de viaţă distinct face, de asemenea, să înainteze misiunea lucrării lor, să slujească lumii, să fie sarea ei, lumina ei. Ce valoare mai poate avea sarea fără gust sau lumina ce nu se deosebeşte de întuneric?

Domnul Hristos este Exemplul nostru. El a trăit aşa de complat „în lume", că oamenii L-au acuzat a fi „mîncăcios şi băutor de vin" (Mat. 11, 19), deşi învinuirea era nedreaptă. El a trăit atît de consecvent principiilor lui Dumnezeu, încît nimeni n-a putut să-L găsească vinovat de păcat (Ioan 8, 46).

Comportarea şi mîntuirea

Ca să determinăm ce este comportament potrivit, trebuie să evităm două extreme. Prima este aceea ca rînduielile şi principiile să fie privite ca un mijloc de mîntuire. Pavel rezumă această extremă în cuvintele: „Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos, aţi căzut din har" (Gal. 5, 4).

Extrema opusă este aceea de a crede că, deoarece faptele nu mîntuiesc, ele nu sînt deci importante şi că, de fapt, nu are nici o importanţă ce face omul. Pavel vorbeşte, de asemenea, despre această extremă: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pămîntească" (Gal. 5, 13). Cînd fiecare membru ascultă numai de propria sa conştiinţă, „nu se poate dezvolta acea realţie de reciprocitate în ucenicie a fraţilor creştini despre care se vorbeşte în Matei 18 şi Galateni 6, 1. 2. Biserica nu devine atunci trupul lui Hristos, în mijlocul căruia este o reciprocitate în dragoste şi purtare de grijă, ci un conglomerat de persoane neunite, individualiste, care îşi urmează fiecare drumul său, fără să-şi asume vreo responsabilitate pentru vreun confrate de credinţă, sau să accepte să se preocupe de el". 1

În timp ce comportarea şi spiritualitatea noastră sînt strîns legate, noi nu vom putea niciodată să cîştigăm mîntuirea printr-o comportare corectă. Din contră, comportamentul creştin este un rod natural al mîntuirii şi este fundamentat pe ceea ce Hristos a îndeplinit deja pentru noi la Golgota.

Temple ale Duhului Sfînt

Nu numai biserica, ci şi creştinul, luat în mod individual, constituie un templu pentru locuirea Duhului Sfînt. „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfînt care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sînteţi ai voştri?" (1 Cor. 6, 19).

Creştinii, deci, practică obiceiuri sănătoase, necesare pentru a proteja centrul de comandă al corpului templului lor, mintea, sediul locuirii Duhului lui Hristos. Pentru acest motiv, adventiştii de ziua a şaptea, de-a lungul a peste o sută de ani, au subliniat importanţa unor obiceiuri sănătoase. 2 Şi această preocupare a adus roade. Cercetări recente descoperă faptul că adventiştii sînt mai puţini expuşi decît populaţia generală să contracteze oricare dintre bolile majore. 3

Fiind creştini, noi sîntem preocupaţi atît de aspectele spirituale, cît şi de cele fizice ale vieţii oamenilor. Isus, Modelul nostru, vindeca „orice boală şi orice neputinţă care era în norod" (Mat. 4, 23). Biblia vede fiinţa umană ca o unitate (vezi cap. 7). „Dihotomia dintre spiritual şi material este străină Bibliei". 4 Astfel, chemarea lui Dumnezeu la sfinţenie cuprinde o chemare la sănătate fizică, cît şi spirituală. Suzana Wesley, mama întemeietorului metodismului, a rezumat foarte bine acest principiu: „Tot ce-ţi slăbeşte raţiunea scade sensibilitatea conştiinţei tale şi întunecă înţelegerea ta privind pe Dumnezeu, face să scadă tăria şi autoritatea minţii asupra trupului tău - deci orice asemenea lucru este rău, oricît de nevinovat ar părea. " 5

Legile lui Dumnezeu, care includ şi legile sănătăţii, nu sînt arbitrare, ci sînt destinate de către Creatorul nostru să ne facă în stare să ne bucurăm cît mai deplin cu putinţă de viaţă. Satana, vrăjmaşul, doreşte să ne fure sănătatea, bucuria şi pacea sufletului şi, în final, să ne distrugă (vezi Ioan 10, 10).

Binecuvîntările lui Dumnezeu pentru o sănătate deplină

Dobîndirea acestei sănătăţi depinde de practicarea cîtorva principii simple, dar eficiente, date de Dumnezeu. Unele dintre ele sînt clare şi chiar plăcute majorităţii oamenilor. Altele, cum este de exemplu o alimentaţie corectă, sînt mult mai greu de acceptat, deoarece ele cuprind atitudini şi obiceiuri atît de fundamentale pentru modul nostru de viaţă. Pentru acest motiv, vom acorda un spaţiu mai mare acelor principii care sînt fie neînţelese, respinse sau subiect de polemică. 6

Binecuvîntarea mişcării fizice.

Efortul fizic regulat este cea mai simplă formulă pentru a avea energie sporită, un corp viguros; libertate de stress, o piele sănătoasă, mai multă încredere în sine, un control eficient al greutăţii corpului, o îmbunătăţire a digestiei, regularitate, mai puţine depresii şi riscul mai mic de îmbolnăvire de inimă şi cancer. Mişcarea nu este numai o opţiune, ea este esenţială menţinerii unei sănătăţi optime - atît fizice, cît şi mintale. 7 Activităţile folositoare duc la stare de bine; inactivitatea şi lenevia duc la necazuri (Prov. 6, 6-13; 14-23). Dumnezeu a prescris o activitate primului bărbat şi primei femei - ca să se îngrijească de grădină şi de căminul lor în aer liber (Gen. 2, 5, 15; 3, 19). Domnul Hristos personal a dat un exemplu de activitate fizică. Mare parte din viaţa Sa, El a fost angajat în munca manuală, ca tîmplar, iar în timpul slujirii Sale, El a umblat mult pe drumurile Palestinei. 8

Binecuvîntarea luminii soarelui.

Lumina este esenţială vieţii (Gen. 1, 3). Ea stimulează procesul de producere a substanţelor ce hrănesc şi dau energia necesară corpului nostru, De asemenea, ea are un rol vital în asigurarea oxigenului esenţial vieţii. Lumina soarelui promovează sănătatea şi vindecarea. Binecuvîntarea apei. Corpul omenesc este 75% apă, dar acest fluid vital se pierde în mod permanent prin aerul ce se expiră, prin transpiraţie şi eliminarea produselor reziduale. Între şase şi opt pahare de apă curată pe zi vor ajuta la menţinerea vigoarei, eficienţei şi bunei dispoziţii. O altă importantă funcţie a apei este folosirea ei pentru curăţire şi relaxare.

Binecuvîntarea aerului curat.

Un mediu cu aer poluat, înăuntrul sau în afara căminului, face ca sîngele să ducă mai puţin oxigen decît este necesar pentru funcţionarea optimă a fiecărei celule. Aceasta face ca persoana să fie mai puţin atentă, ageră, mai puţin pregătită să reacţioneze. Este important, deci, a face tot ceea ce este posibil pentru a ne asigura zilnic prezenţa generoasă a aerului curat, proaspăt.

Binecuvîntarea vieţuirii cumpătate, a nefolosirii drogurilor şi stimulentelor.

Drogurile au umplut societatea noastră, pentru că ele oferă stimulare şi eliberare de stres şi dureri. Creştinul este înconjurat de invitaţii seducătoare să folosească droguri. Chiar şi băuturile cele mai inocente în aparenţă conţin droguri: cafeaua, ceaiul şi cola conţin cofeină9, iar unele băuturi răcoritoare conţin alcool. Cercetările au arătat că cele mai slabe droguri conduc în mod progresiv la droguri mai puternice ce afectează raţiunea. Creştinul înţelept se va abţine de la tot ceea ce este dăunător, folosind, cu moderaţie, numai ceea ce este bun.

1. Tutunul.

În orice formă, tutunul este o otravă lentă, care are un efect dăunător asupra puterilor fizice, mintale şi morale. La început, efectele lui sînt cu greu vizibile. El excită şi apoi paralizează nervii, slăbind şi umbrind creierul. Aceia care folosesc tutunul se sinucid în mod lent, 10 călcînd porunca a şasea: „Să nu ucizi" (Ex. 20, 13).

2. Băuturile alcoolice.

Alcoolul este unul dintre drogurile cele mai larg folosite pe pămînt. El a distrus nenumărate milioane de oameni. Nu numai că el face rău acelora care îl folosesc, dar societatea în general plăteşte un preţ teribil prin familiile distruse, prin victimele accidentelor mortale şi sărăcie. Deoarece Dumnezeu comunică cu noi numai prin mintea noastră, este esenţial să nu uităm că alcoolul tulbură activitatea tuturor funcţiilor creierului. Pe măsură ce nivelul alcoolului în sînge creşte, consumatorul de alcool îşi pierde tot mai mult puterea de coordonare, cresc confuzia, dezorientarea, poate surveni o stare de letargie, pierderea sensibilităţii, coma şi moartea. Folosirea regulată a băuturilor alcoolice va duce în cele din urmă la diminuarea memoriei, a raţiunii şi a capacităţii de învăţare. 11

Relatările Sfintelor Scripturi, care cuprind folosirea de băuturi alcoolice, pot da impresia că Dumnezeu aprobă folosirea lor. Totuşi, Scripturile arată că poporul lui Dumnezeu a avut şi alte practici sociale, cum ar fi divorţul, poligamia şi sclavia, practici pe care, în mod sigur, Dumnezeu nu le-a acceptat. În interpretarea unor astfel de pasaje scripturistice nu trebuie niciodată să tragem concluzia că, dacă Dumnezeu îngăduie o situaţie, El o şi aprobă. Răspunsul lui Isus la întrebarea de ce Moise a permis divorţul scoate în evidenţă acest principiu de interpretare. El a spus: „Din pricina împietririi inimilor voastre, a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele, dar de la început n-a fost aşa" (Mat. 19, 8). 12 Edenul este modelul divin în care Evanghelia ne va reintegra. Nici aceste practici, nici folosirea alcoolului n-au făcut parte din planul original al lui Dumnezeu. 13

3. Alte droguri şi narcotice.

Sunt multe alte droguri dăunătoare şi narcotice prin care Satana distruge vieţile oamenilor. 14 Adevăraţii creştini, privind mereu la Hristos, vor aduce continuu slavă lui Dumnezeu în trupurile lor, fiind conştienţi de faptul că ei snt proprietatea Sa valoroasă, cumpărată cu sângele Său cel preţios.

Binecuvîntarea odihnei.

Odihna adecvată este esenţială pentru sănătatea corpului şi a minţii. Domnul Hristos ne cuprinde şi pe noi cu invitaţia plină de compasiune adresată ucenicilor Săi obosiţi: "Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu şi odihniţi-vă" (Marcu 6, 31). Perioadele de odihnă oferă liniştea atît de necesară pentru comuniunea cu Dumnezeu: „Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sînt Dumnezeu" (Psalm 40, 10). Dumnezeu a arătat clar nevoia noastră de odihnă, punînd de o parte ziua a şaptea a săptămînii ca zi de odihnă (Ex. 20, 10). Odihna înseamnă mai mult decît a dormi sau a înceta lucrul nostru obişnuit. Ea cuprinde modul în care petrecem timpul nostru liber. Oboseala nu este totdeauna cauzată de stres sau munca prea grea, sau prea multă. Mintea noastră poate fi obosită prin solicitare excesivă produsă de mass-media, boală sau diferite probleme personale.

Recreaţia este recreaţie în cel mai adevărat sens al cuvîntului. Ea întăreşte, zideşte şi reîmprospătează mintea şi corpul, pregătind astfel pe credincioşi să se întoarcă la activităţile lor cu o nouă vigoare. Pentru a trăi viaţa la nivelul cel mai înalt, creştinii trebuie să folosească numai acele forme de recreaţie şi distracţie care întăresc legătura lor cu Hristos şi sporesc sănătatea. Scriptura prezintă următorul principiu care să ajute pe creştini să aleagă o bună recreaţie: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pămînteşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume . (1 Ioan 2, 15. 16).

1. Filme, televizor, radio şi video.

Aceste mijloace de comunicare pot fi valoroase instrumente educaţionale. Ele au „schimbat întreaga atmosferă a lumii noastre moderne şi ne-au adus într-un contact imediat cu viaţa, gîndirea şi activitatea întregului glob pămîntesc". 15 Creştinul nu va uita că televiziunea şi înregistrările video au avut un mai mare impact asupra vieţii oamenilor decît orice altă activitate.

Din nefericire, înregistrările video şi televiziunea, cu programe cinematografice aproape neîntrerupte, aduc în cămin influenţe ce nu sînt nici sănătoase şi nici înălţătoare. Dacă nu putem să facem discernămînt şi nu sîntem hotărîţi, „acestea vor transforma căminele noastre în cinematografe şi teatre muzicale de o speţă ieftină şi josnică". 16 Creştinul consacrat se va îndepărta de filmele şi programele de televiziune nesănătoase, violente şi senzuale.

Mijloacele audio-vizuale nu sînt rele în ele însele. Aceleaşi canale, care prezintă adîncimile decăderii umane, pot transmite predicarea Evangheliei mîntuirii. Pot fi transmise multe alte programe valoroase. Dar oamenii pot folosi chiar programele bune pentru a se eschiva de la răspunderile vieţii. Creştinii nu numai că vor stabili principii pentru a alege să privească, ci vor pune şi limite de timp ale vizionării programelor, astfel ca responsabilităţile vieţii să nu sufere. Dacă nu putem face deosebire sau dacă ne lipseşte puterea de control asupra acestor mijloace de comunicare, atunci este mult mai bine să ne dispensăm cu totul de ele decît să lăsăm ca acestea să ne dirijeze viaţa, fie poluîndu-ne mintea, fie consumîndu-ne o mare parte din timp (vezi Mat. 5, 29-30).

Cu privire la contemplarea Domnului Hristos, un important principiu biblic spune că, privind, „sîntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă" (2 Cor. 3, 18). Privirea, contemplarea, aduce schimbare. Dar creştinii trebuie să-şi aducă mereu aminte că acest principiu acţionează şi în sens negativ. Filmele care prezintă atît de realist păcatele şi crimele omenirii - ucideri, adulter, jaf şi alte fapte degradante - contribuie la prăbuşirea moralităţii atît de vădită astăzi. Sfatul lui Pavel din Filipeni 4, 8 stabileşte un principiu ce ajută să identificăm formele de recreaţie ce au valoare: „Încolo fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească".

2. Lectura şi muzica.

Aceleaşi înalte standarde se aplică şi lecturii şi muzicii creştinului. Muzica este un dar de la Dumnezeu, spre a inspira gînduri curate, nobile şi înălţătoare. Muzica bună, deci, întăreşte cele mai valoroase şi nobile calităţi ale caracterului. Muzica degradantă, în schimb, „distruge ritmul sufletului şi prăbuşeşte moralitatea". Astfel că urmaşii Domnului Hristos vor evita „orice melodie aparţinînd genului jazz, rock sau alte forme înrudite, cum şi orice limbaj exprimînd sentimente triviale sau de prost gust". 17 Creştinul nu ascultă muzica cu texte sau muzică indecente (Rom. 13, 11-14; 1 Petru 2, 11). 18

Lectura poate oferi, de asemenea, mult material valoros. Există o bogată literatură bună ce cultivă şi dezvoltă mintea. Cu toate acestea, există, de asemenea, un „potop de literatură rea, adesea în cea mai atractivă formă, dar cît se poate de vătămătoare pentru minte şi pentru moralitate. Descrierile despre aventuri nebuneşti şi fapte de o moralitate josnică, fie reale, fie „ficţiuni" sînt nepotrivite pentru creştini, pentru că ele creează dezgust pentru un stil de viaţă nobil, cinstit şi curat şi împiedică dezvoltarea comuniunii cu Hristos. 19

3. Activităţi inacceptabile.

Adventiştii învaţă, de asemenea, că jocurile de noroc, jocul de cărţi, mersul la teatru şi dansul sînt inacceptabile (1 Ioan 2, 15-17). Ei consideră folosirea timpului pentru a privi competiţii sportive violente ca discutabilă şi nepotrivită (Fil. 4, 8). Orice activitate care slăbeşte legătura noastră cu Dumnezeu şi ne face să pierdem din vedere interesele veşnice ajută ca lanţurile lui Satana să fie legate în jurul sufletului nostru. Creştinii vor participa numai la formele sănătoase de activităţi recreative care, în adevăr, reîmprospătează forţele lor fizice, mintale şi spirituale.

Binecuvîntarea hranei nutritive.

Primei familii omeneşti, Creatorul i-a dat dieta ideală: „Iată că v-am dat orice iarbă care face sămînţă şi care este pe faţa întregului pămînt, şi orice pom, care are în el rod cu sămînţă: aceasta să fie hrana voastră" (Gen. 1, 29). După cădere, Dumnezeu a adăugat la hrana lor „iarba de pe cîmp" (Gen. 3, 18). Problemele sănătăţii sînt astăzi tot mai mult de tipul bolilor degenerative, în mod direct legate de dietă şi de felul de viaţă. Dieta pe care Dumnezeu a stabilit-o constă în cereale, fructe, nuci şi zarzavaturi şi oferă ingredientele hrănitoare corecte, pentru menţinerea optimă a sănătăţii.

1. Dieta originară.

Biblia nu condamnă mîncarea cărnii animalelor curate. Dar dieta originală dată omului de Dumnezeu nu a inclus carnea animalelor, pentru că El nu a preconizat luarea vieţii vreunui animal, precum şi pentru că o dietă vegetariană echilibrată este cea mai bună pentru sănătate - un fapt pentru care ştiinţa oferă dovezi masive. 20 Oamenii care consumă produse de origine animală, care conţin germeni şi virusuri ce cauzează boli, pot să-şi piardă sănătatea. 21 Este estimat că, în fiecare an, numai în Statele Unite, milioane de oameni suferă intoxicaţii cu carne de pasăre pentru că inspecţia nu reuşeşte să detecteze contaminarea cu salmonela şi alte microorganisme. 22 Mulţi experţi consideră că „contaminarea bacterială înseamnă un risc mult mai mare decît aditivii chimici şi conservanţii din hrană., şi se aşteaptă ca îmbolnăvirile bacteriene să crească. " 23

Mai mult chiar, studiile făcute în ultimii ani arată că consumul sporit de carne poate cauza o creştere a incidenţei arteriosclerozei, cancerului, tulburărilor rinichilor, osteoporozei şi trichinozei şi poate scurta durata vieţii. 24 Dieta pe care Dumnezeu a stabilit-o în grădina Edenului - dieta vegetariană - idealul, dar uneori nu putem avea ceea ce este ideal. În aceste împrejurări, în orice situaţie, în orice loc, aceia care doresc să aibă o sănătate optimă vor consuma cea mai bună hrană pe care o pot obţine.

2. Mîncarea de carne curată şi necurată.

Numai după potop Dumnezeu a introdus carnea ca hrană. Întreaga vegetaţie fiind distrusă, Dumnezeu a dat lui Noe şi familiei lui permisiunea de a folosi carnea ca hrană, menţionînd faptul că ei nu trebuia să mănînce sîngele din carne (Gen. 9, 3-5). O altă prevedere a Scripturilor indică faptul că ceea ce Dumnezeu a dat lui Noe şi familiei lui să mănînce era ceea ce Dumnezeu a stabilit ca fiind animale curate. Pentru că Noe şi familia lui aveau nevoie de animale curate pentru hrană, ca şi pentru jertfe (Gen. 8, 20), Dumnezeu l-a instruit să ia cu el în corabie cîte şapte perechi din fiecare specie de animale curate şi numai cîte o pereche din fiecare specie necurată (Gen. 7, 2, 3). Leviticul 11 şi Deuteronomul 14 prezintă liste cuprinzătoare cu privire la hrana curată şi necurată. 25

Prin natura lor, animalele necurate nu constituie o hrană bună. Multe dintre ele sînt fie animale care se hrănesc cu cadavre, fie animale de pradă - de la leu şi porc, la vultur şi peşti - gunoieri ce trăiesc în adîncuri. Datorită obiceiurilor lor, ele sînt foarte bune purtătoare de boli. Studiile făcute au descoperit faptul că, „pe lîngă cantităţi moderate de colesterol găsite atît în carnea de porc, cît şi în crustacee, ambele conţin un număr de toxine şi substanţe toxice cu potenţialul otrăvitor ridicat pentru organismul uman". 26 Prin abţinerea de la mîncarea necurată, poporul lui Dumnezeu demonstrează recunoştinţa sa pentru răscumpărarea lor din lumea coruptă şi necurată din jur (Lev. 20, 24-26; Deut. 14, 2). A introduce ceva necurat în templul trupului, unde locuieşte Duhul lui Dumnezeu, nu corespunde idealului lui Dumnezeu. Noul Testament nu a desfiinţat deosebirea dintre mîncarea de carne curată şi necurată. Unii cred că, pentru că aceste legi cu privire la dietă sînt menţionate în Leviticul, ele sînt numai legi ceremoniale sau rituale şi astfel nu mai sînt valabile pentru creştini. Şi totuşi, deosebirea dintre animalele curate şi necurate datează din zilele lui Noe - cu mult înainte de existenţa poporului Israel. Ca principii de sănătate, aceste legi alimentare rămîn o obligaţie continuă. 27

3. Regularitate, simplitate şi echilibru.

Reforma reuşită în dietă este progresivă şi trebuie să fie abordată în mod inteligent. În cele din urmă, trebuie să învăţăm să eliminăm sau să folosim, cu multă zgîrcenie alimentele cu un conţinut mare de grăsimi şi/sau zahăr. Mai mult chiar, noi trebuie să pregătim hrana pe care o mîncăm în modul cel mai simplu şi mai natural cu putinţă şi, pentru un beneficiu optim, noi trebuie să mîncăm la intervale regulate. Alimentele grele şi excitante nu sînt sănătoase. Multe condimente şi arome irită tubul digestiv, 28 şi folosirea lor obişnuită este asociată cu un număr de probleme de sănătate. 29

Binecuvîntarea îmbrăcăminţii creştine.

Dumnezeu S-a îngrijit de primele haine ale lui Adam şi ale Evei şi El ştie că noi avem nevoie astăzi de haine corespunzătoare (Mat. 6, 25-33). Noi trebuie să ne bazăm alegerea hainelor noastre pe principiile simplităţii şi decenţei; ele să fie practice, sănătoase şi atractive.

1. Simplă.

La fel ca în toate compartimentele vieţii noastre, chemarea creştinului la simplitate se referă şi la felul în care să ne îmbrăcăm. „Mărturia creştină cere simplitate. Modul în care ne îmbrăcăm demonstrează lumii cine sîntem şi ce sîntem - nu ca o pretenţie legală transmisă din era victoriană, ci ca o expresie a iubirii noastre pentru Isus Hristos". 30

2. De înaltă virtute morală.

Creştinii nu vor întina frumuseţea caracterului lor cu un stil de a se îmbrăca ce trezeşte „pofta firii pămînteşti" (1 Ioan 2, 16). Pentru că doresc să dea şi altora mărturie, ei se vor îmbrăca şi se vor comporta într-un mod decent, fără să scoată în evidenţă acele părţi ale trupului ce stimulează sexualitatea. Decenţa promovează să nătatea morală. Scopul creştinului este acela de a aduce slavă lui Dumnezeu şi nu omului.

3. Practică şi economică.

Pentru că sînt administratorii banilor pe care Dumnezeu i-a încredinţat lor, creştinii vor practica economia, evitînd „aur. mărgăritare şi haine scumpe" (1 Tim. 2, 9). Cu toate acestea, practicarea economiei nu înseamnă în mod obligatoriu cumpărarea celor mai ieftine haine cu putinţă. Adesea, obiectele de o calitate mai bună sînt, în cele din urmă, mult mai economicoase.

4. Sănătoasă.

Nu numai dieta afectează sănătatea unei persoane. Creştinii vor evita stilurile de îmbrăcăminte care nu protejează în mod potrivit corpul sau care strîng; în caz contrar, îmbrăcămintea va face ca sănătatea să se deterioreze. 5. Caracterizată prin farmec şi frumuseţe naturală. Creştinii înţeleg avertizarea împotriva „lăudăroşeniei vieţii" (1 Ioan 2, 16). Referindu-se la crinii de pe cîmp, Domnul Hristos a spus că „nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei" (Mat. 6, 29). În acest fel, El a ilustrat că principiile de frumuseţe ale cerului sînt caracterizate de farmec, simplitate, curăţie şi frumuseţe naturală. Etalarea lumească, aşa cum se vede în moda efemeră, nu are nici o valoare în ochii lui Dumnezeu (1 Tim. 2, 9). Creştinii cîştigă pe cei necredincioşi nu arătînd ca lumea şi comportîndu-se la fel, ci printr-un mod atrăgător şi înviorător de a fi „altfel". Petru spunea că soţii necredincioşi „pot să fie cîştigaţi fără cuvînt, prin purtarea nevestelor lor, cînd vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere". În locul podoabelor exterioare, sfătuieşte el, credincioşii să se concentreze asupra dezvoltării omului „ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blînd şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu" (1 Petru 3, 1-4). Scripturile ne învaţă că:

a. Caracterul dă adevărata frumuseţe. Atît Petru, cît şi Pavel au prezentat principiul de bază pentru călăuzirea bărbaţilor şi femeilor creştine în domeniul podoabelor: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară. în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor" (1 Petru 3, 3). „Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletirea de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci în fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sînt evlavioase" (1 Tim. 2, 9, 10).

b. Simplitatea se armonizează cu reînviorarea şi reforma. Cînd Iacov şi-a chemat familia să se consacre lui Dumnezeu, aceasta a renunţat la toţi „dumnezeii străini care erau în mîinile lor şi cerceii pe care-i purtau în urechi", şi Iacov i-a îngropat acolo (Gen. 35, 2, 4). 31 După apostazia lui Israel cu viţelul de aur, Dumnezeu le-a poruncit: „Aruncă-ţi acum podoabele de pe tine, şi voi vedea ce-ţi voi face". În pocăinţă ei „şi-au scos de pe ei podoabele" (Ex. 33, 5. 6). Pavel declară în mod clar că Scriptura a raportat această apostazie „ca să ne slujească drept pildă (nouă). peste care au venit sfîrşiturile veacurilor" (1 Cor. 10, 11).

c. O bună administrare cere o viaţă de sacrificiu. În timp ce mare parte din omenire este subnutrită, idolul materialismului aşază înaintea creştinilor ispite mergînd de la haine, maşini şi bijuterii scumpe, pînă la case luxoase. Simplitatea modului de viaţă şi înfăţişarea aşază pe creştini într-un viu contrast cu lăcomia, materialismul şi ostentaţia societăţii păgîne a secolului al douăzecilea, în care valorile se concentrează în domeniul lucrurilor materiale şi nu al oamenilor. Avînd în vedere aceste învăţături scripturistice şi principiile prezentate mai sus, noi credem că nu este potrivit pentru creştini să se împodobească cu bijuterii. Noi înţelegem prin aceasta că purtarea de inele, cercei, lănţişoare la gît, brăţări, funde, butoni de manşetă şi ace de cravată extravagante, cum şi orice alt tip de bijuterii sau podoabe a căror principală funcţie este aceea de etalare ostentativă, nu este necesară şi nu este în armonie cu simplitatea împodobirii cerută de Sfintele Scripturi. 32 Biblia asociază preparatele cosmetice ostentative cu păgînismul şi apostazia (2 Regi 9, 30; Ier. 4, 30). Cu privire la cosmetice, deci, noi credem că, fiind creştini, trebuie să păstrăm o înfăţişare naturală şi sănătoasă. Dacă înălţăm pe Mîntuitorul în felul în care vorbim, acţionăm şi ne îmbrăcăm, noi devenim asemenea magnetului, atrăgînd pe oameni la El. 33

Principii ale standardelor creştine

În toate manifestările sale, modul de viaţă creştin este un răspuns la mîntuirea prin Hristos. Creştinul doreşte să onoreze pe Dumnezeu şi să trăiască aşa cum a trăit Isus. Deşi unii consideră modul de viaţă creştin ca o listă cu ceea ce nu trebuie să faci, noi trebuie să-l vedem mai degrabă ca o serie de principii pozitive, care acţionează în cadrul mîntuirii. Isus a subliniat faptul că El a venit pentru ca noi să avem viaţa veşnică şi s-o avem din belşug. Care sînt principiile care ne călăuzesc la o viaţă deplină? Cînd Duhul Sfînt vine în viaţa unei persoane, o schimbare hotărîtă are loc, fapt ce este evident pentru aceia din jurul său (Ioan 3, 8). Duhul nu face doar o schimbare iniţială în viaţă; rezultatele lucrării Lui sînt continue. Roada Duhului este dragostea (Gal. 5, 22. 23). Cel mai puternic argument pentru valabilitatea creştinismului este un creştinism plin de iubire şi atrăgător.

Trăind cu gîndul lui Hristos.

„Să aveţi în voi gîndul acesta, care era şi în Hristos Isus" (Filip. 2, 5). În toate împrejurările, favorabile sau nefavorabile, noi trebuie să căutăm să înţelegem şi să trăim în armonie cu voinţa şi „gîndul" Domnului Hristos (1 Cor. 2, 16). Ellen White a descris rezultatele minunate ale unei vieţi ce este trăită într-o astfel de legătură cu Hristos: .Orice ascultare adevărată vine din inimă. Ea vine din lucrarea lui Hristos asupra inimii. Şi, dacă consimţim, El Se va identifica cu gîndurile şi cu ţintele noastre în aşa măsură, va lega inima şi mintea noastră într-o aşa conformare cu voinţa Sa, încît atunci cînd vom asculta de El, vom împlini propriile noastre îndemnuri. Voinţa, înnobilată şi sfinţită îşi va găsi cea mai mare plăcere în slujirea Lui. Cînd cunoaştem pe Dumnezeu, aşa cum avem privilegiul să-L cunoaştem, viaţa noastră va fi o viaţă de continuă ascultare. Prin aprecierea caracterului lui Hristos, prin comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va ajunge pentru noi ceva odios". 34

Trăind pentru slava şi lauda lui Dumnezeu.

Dumnezeu a făcut atît de mult pentru noi. O cale prin care putem să ne manifestăm recunoştinţa noastră este prin lauda pe care să o aducem Lui. Psalmii subliniază foarte mult această latură a vieţii spirituale: „Aşa Te privesc eu în locaşul cel sfînt, ca să-Ţi văd puterea şi slava. Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decît viaţa, de aceea buzele mele cîntă laudele Tale. Te voi binecuvînta din toată inima mea, şi în Numele Tău îmi voi ridica mîinile. Mi se satură sufletul ca de nişte bucate grase şi miezoase şi gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze" (Ps. 63, 2-5).

Pentru creştin, o astfel de atitudine de laudă va menţine celelalte probleme ale vieţii într-o perspectivă corectă. Privind la Mîntuitorul nostru crucificat, care ne-a răscumpărat, ne-a scăpat de pedeapsă şi ne-a eliberat de sub puterea păcatului, sîntem impulsionaţi să facem numai „ce este plăcut înaintea Lui" (1 Ioan 3, 22; Ef. 5, 10). Creştinii „nu mai trăiesc pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei" (2 Cor. 5, 15). Fiecare adevărat creştin pune mai întîi pe Dumnezeu în tot ceea ce face, în tot ceea ce gîndeşte, în tot ceea ce vorbeşte şi în tot ceea ce doreşte. El nu are alţi dumnezei, în afară de Răscumpărătorul său (1 Cor. 10, 31).

Trăind pentru a fi un exemplu.

Pavel spunea „să nu fiţi pricină de păcătuire" pentru nimeni (1 Cor. 10, 32). „De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor" (Fapte 24, 16). Dacă exemplul nostru conduce pe alţii la păcat, atunci noi devenim pietre de poticnire pentru aceia pentru care a murit Domnul Hristos. „Cine zice că rămîne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus" (1 Ioan 2, 6).

Trăind pentru a sluji.

Un motiv major pentru care creştinii trăiesc aşa cum trăiesc este acela de a-i salva pe cei pierduţi. Pavel spunea: „După cum mă silesc şi eu în toate lucrurile să plac tuturor, căutînd nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mîntuiţi" (1 Cor. 10, 33; Mat. 20, 28).

Cerinţe şi principii călăuzitoare.

Datorită efectului pe care modul de viaţă al cuiva îl are asupra experienţei lui spirituale şi asupra mărturiei pe care el o dă, ca organizaţie bisericească, noi am formulat unele standarde de viaţă ca cerinţe minime pentru a putea deveni membri ai bisericii. Aceste standarde cuprind abţinerea de la folosirea tutunului, a băuturilor alcoolice, a acelor produse chimice care acţionează asupra minţii alterînd-o şi a mîncării de carne necurată, ca şi dovada unei continue creşteri a experienţei creştine în materie de îmbrăcăminte şi folosirea timpului liber. Aceste standarde minime nu cuprind însă întregul ideal al lui Dumnezeu pentru credincios. Ele înseamnă numai primii paşi esenţiali în dezvoltarea unei experienţe creştine mereu crescînde şi luminoase. Astfel de standarde oferă, de asemenea, baza esenţială pentru unitate în cadrul comunităţii credincioşilor.

Dezvoltarea comportamentului creştin, a asemănării cu Dumnezeu, este progresivă, cuprinzînd o unire pe viaţă cu Hristos. O vieţuire sfîntă nu este altceva decît supunerea zilnică a voinţei noastre sub stăpînirea controlului Domnului Hristos şi o conformare zilnică cu învăţăturile Sale, aşa cum El ni le face cunoscute prin studierea de către noi a Bibliei şi prin rugăciune. Pentru că noi ne maturizăm în ritmuri diferite, este important faptul de a ne abţine să judecăm pe fraţii şi surorile mai slabe (Rom. 14, 1; 15, 1). Creştinii, în unire cu Mîntuitorul, nu au decît un singur ideal - acela ca ei să facă ce pot mai bine, spre a onora pe Tatăl ceresc, care a pus la dispoziţie un plan aşa de bogat pentru mîntuirea lor. „Deci, fie că mîncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu" (1 Cor. 10, 31).

Referinte:

1. L. A. King, Legalism or Permissiveness: An Inescapable Dilemma? (Legalism sau permisivitate: O dilemă inevitabilă?) The Christian Century, 16 aprilie 1980, pag. 436. 2. Pentru dezvoltarea bazei biblice a vieţuirii sănătoase în Biserica A. Z. Ş. , vezi Damsteegt, Foundation of the Seventh-day Adventist Message and Mission, (Temeliile mesajului şi misiunii adventiştilor de ziua a şaptea), pag. 221-240; Damsteegt, Health Reforms and the Bible in Early Sabbatarian Adventism (Reforme sanitare şi Biblia în adventismul sabatarian timpuriu), Adventist Heritage, Iarnă 1978, pag. 13-21. 3. Vezi Lewis R. Walton, Jo Ellen Walton, John A. Scharffenberg, How You Can Live Six Extra Years (Cum să trăieşti şase ani în plus), (Santa Barbara, CA: Woodbridge Press, 1981), p. 4; D. C. Nieman and H. J. Stanton, The Adventist Lifestyle-A Better Way to Live (Stilul de viaţă adventist-un mod mai bun de a trăi), Vibrant Life, martie/aprilie 1988, pag. 14-18. 4. Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible (Enciclopedia biblică ilustrată- Zondervan), (Grand Rapids, MI: Zondervan Publishers, 1975), vol. 1, pag. 884. 5. C. B. Haynes, Church Standards (Standardele bisericii) Nr. 5; Review and Herald/30 oct. 1941, pag. 7. 6. Pentru o tratare mai cuprinzătoare a acestor reguli simple de sănătate, vezi V. W. Foster, New Start (Început nou), (Santa Barbara, CA: Woodbridge Press, 1988). 7. Vezi Kenneth H. Cooper, Aerobics Program for Total Well Being (Program aerobic pentru o sănătate totală), (New York: M. Evans, 1982); Physical Fitness Education Syllabus) (Loma Linda, CA: Departamentul Ştiinţei Sănătăţii, Şcoala Medicală, Loma Linda University, 1976-1977); John Dignam, Walking Into Shape (Umblînd în formă) Signes of the Times, Iulie 1987, pag. 16; B. E. Baldwin, Exercise, Journal of Health and Healing 11, Nr. 4 (1987); pag. 20-23; J. Wiesseman, Physical Fitness, Abundant Living Health Service, vol. 5, (Loma Linda, CA: School of Health, Loma Linda University) pag. 21, 37, 38, 45. Vezi, de asemenea, Dianne-Jo Moore, Walk Your Tensions Away, Your Life and Health, Nr. 4 (1984), pag. 12-13. 8. Printre diferitele forme de mişcare fizică, mersul pe jos este considerat a fi cel mai bun. Vezi J. A. Scharffenberg, Adventist Responsibility in Exercise (Responsabilitatea adventistă în ceea ce priveşte mişcarea fizică) (Manuscris nepublicat); White, Testimonies, vol. 3, pag. 78; White, Temperance (Cumpătarea), Health Reformer, Aprilie 1872, p. 122; Dignam, Walking Into Shape, pag. 16, 17. 9. S-a mai descoperit că cofeina contribuie la creşterea colesterolului în sînge, a tensiunii arteriale, creşterea secreţiei gastrice şi ulcere ale organelor digestive. Ea este implicată în bolile de inimă, diabet şi cancere de colon, vezică biliară şi pancreas. Folosită abuziv în timpul sarcinii, face să crească riscul naşterii copilului cu malformaţii şi al greutăţii scăzute a fătului. Vezi Robert O’Brien and Sidney Cohen, Caffeine, Encyclopedia of Drug Abuse, (New York: Facts on File, 1984), pag. 50, 51; M. V. Baldwin, Caffeine on Trial, (Procesul cofeinei), Life and Health, Octombrie 1973, pag. 10-13; E. D. Gorham, L. F. Garland, F. C. Garland et al, Coffee and Pancreatic Cancer in a Rural California County (Cafeaua şi cancerul pancreatic într-o regiune rurală din California), Western Journal of Medicine, Ianuarie 1988, pag. 48- 53; B. K. Jacobsen and D. S. Thelle, .The Tromso", Heart Study: Is Coffee Drinking an Indicator of a Lifestyle With High Risk for Ischemic Hearth Disease? (Este folosirea cafelei un indicator al unui mod de viaţă, cu un risc mare al bolii ischemice a inimii?), Acta Medica Scandinavica 222, Nr. 3(1987), 215-221; J. D. Curb, D. M. Reed, J. A. Kautz, and K. Yano, Coffee, Caffeine and Serum Cholesterol in Japanese Living in Hawaii (Cafeaua, cofeina şi colesterolul seric la japonezii care locuiesc în Hawaii), American Journal of Epidemiology, Aprilie 1986, pag. 648-655. Marii consumatori de cafea sînt, de asemenea, .mai puţin activi în religie" (B. S. Victor, M. Lubetsky, and. J. F. Greden, Somatic Manifestations of Caffeinism (Manifestări somatice ale cafeismului), Journal of Clinical Psychiatry, Mai 1981, pag. 186. Pentru conţinutul de cofeină al diferitelor băuturi, vezi The Latest Caffeine Scoreboard, FDA Consumer, Martie 1984, p. 14-16; Bosley, Caffeine: Is It So Harmless? (Cofeina: este ea aşa de inofensivă?), Ministry, August 1986, pag. 28; Winston J. Craig and Thuy T. Nguyen, Caffeine and Theobromine Levels in Cocoa and Carob Products (Nivelul cofeinei şi al teobrominei în produsele cu cacao şi roşcove), Journal of Food Science, Ianuarie- Februarie, 1984, pag. 302-303, 305. 10. Cu privire la sistemul circulator, tutunul face să crească riscul atacurilor de inimă, presiunii arteriale şi al bolilor vasculare periferice, cum ar fi, de exemplu, boala lui Buerger, care necesită amputarea extremităţilor. Cu privire la sistemul respirator, tutunul aduce o creştere a mortalităţii ca urmare a cancerului pulmonar, bronşitelor cronice şi emfizemelor. El paralizează cilii bronhiali ce curăţă plămînii şi bronhiile de impurităţi şi contribuie la cancerul laringelui, al gurii, esofagului, vezicii urinare, rinichilor şi pancreasului. El este, de asemenea, răspunzător pentru o creştere a ulcerelor duodenale şi a mortalităţii din cauza complicaţiilor ce rezultă din ulcere. Vezi Smoking and Health: A Report of the Surgeon General, (Washington, D. C. ; U. S. Department of Health, Education, and Welfare, 1979). 11. Vezi Galen C. Bosley, The Effects of Small Quantities of Alcohol (Efectele unor mici cantităţi de alcool), Ministry, Mai 1986, pag. 24-27. În cazul băutorilor moderaţi, alcoolul cauzează micşorarea volumului lobilor frontali, centrul discernămîntului moral. L. A. Cala, B. Jones, P. Burns, et al, Results of Computerized Tomography, Psychometric Testing and Dietary Studies in Social Drinkers, With Emphasis on Reversibility After Abstinence, Medical Journal of Australia, 17 Septembrie 1983, pag. 264-269. Cf. Bosley, Why a Health Message (De ce o solie a sănătăţii), Adventist Review, 30 iulie, 1987, pag. 15. Testările psihologice asupra consumatorilor moderaţi de alcool, arată că facultăţile lor mintale şi performanţele intelectuale sînt reduse în mod semnificativ (D. A. Parker, E. S. Parker, J. A. Brody, and R. Schoenberg, .Alcohol Use and Cognitive Loss Among Employed Men and Women", American Journal of Public Health, Mai 1983, pag. 521-526). Pe măsură ce creşte consumul de alcool, descreşte participarea la biserică (A. M. Eward, R. Wolfe, P. Moll, and E. Harburg, Psychosocial and Behavioral Factors Differentiating Past Drinkers and Lifelong Abstainers, American Journal of Public Health, Ianuarie 1986, pag. 69). 12. Vezi cap. 15, nota a 8-a, pentru o discuţie referitoare la vinul de la Cina Domnului. 13. În Vechiul Testament, termenul general pentru vin este yayin. Acest termen denumeşte sucul de struguri în toate stadiile lui, de la nefermentat la fermentat, deşi el este în mod frecvent folosit pentru vinul vechi ce conţine alcool. Cuvîntul obişnuit pentru vinul (mustul) nefermentat este tirosh (tiroş). El este tradus în mod frecvent cu .vin nou", care este stors proaspăt din struguri. Ambii termeni sînt redaţi oinos în traducerea greacă Septuaginta a Vechiului Testament (LXX). Oinos este termenul folosit, în mod general, pentru vin în Noul Testament şi se referă atît la vinul fermentat, cît şi la vinul nefermentat, depinzînd de context. Pentru Vechiul Testament, vezi Robert P. Teachout, The Use of ’Wine’in the Old Testament (Folosirea cuvîntului vin în Vechiul Testament) (Th. D. dissertation, 1979, available through University Microfilms International, Ann Arbor, MI); Lael O. Caesar, The Meaning of Yayin (Însemnătatea termenului Yayin) (Teză M. A. nepublicată, Andrews University, Berrien Springs, MI, 1986; William Patton, Bibles Wines (Oklahoma City, OK: Sane Press, n. d. ), pag. 54-64. Expresia .băuturi tari" (shekar în ebraică) înseamnă băuturi dulci, de obicei nefermentate, făcute în general din alte surse decît din struguri. Ea cuprinde produse ca berea (făcută din orz, mei şi grîu) şi vin de smochine sau palmier. Expresia nu se referă la băuturile alcoolice distilate, pentru că distilarea nu era cunoscută israeliţilor (Patton, p. 57, 58, 62). Vinul fermentat. Scriptura condamnă consumarea vinului alcoolic, pentru că acesta aduce violenţă, mizerie şi nimicire (Prov. 4, 17; 23, 29, 35). Ea face ca conducătorii religioşi să fie opresivi (Is. 56, 10-12) şi a fost asociată cu pervertirea judecăţii conducătorilor lui Israel (Is. 28, 7) şi a împăratului Belşaţar (Dan. 5, 1-30). Vinul nefermentat. Biblia vorbeşte în mod favorabil despre vinul nefermentat sau must şi îl recomandă ca o mare binecuvîntare. El trebuia să fie prezentat ca un dar lui Dumnezeu (Num. 18, 12, 13; Neem, 10, 37-39; 13, 12, 13). Este una din binecuvîntările lui Dumnezeu (Gen. 27, 28; .vin nou"; Deut. 7, 13; 11, 14; Prov. 3, 10; Is. 65, 8; Ioel 3, 18). .Înveseleşte pe Dumnezeu şi pe oameni" (Jud. 9, 13) şi simbolizează binecuvîntările spirituale (Is. 55, 1, 2; Prov. 9, 2, 3). El este, de asemenea, o băutură sănătoasă (1 Tim. 5, 23). 14. Vezi Drug Enforcement Administration, Drugs of Abuse, a 3-a ed. (Washington D. C. ; United States Department of Justice, n. d). ; Dan Sperling, Drug Roundup, Adventist Review, 9 Aprilie 1987, pag. 12, 13. 15. Manualul Bisericii A. Z. Ş. , pag. 147. 16. Ibid. 17. Ibid, pag. 148. Pentru exemple de decădere morală în majoritatea distracţiilor şi muzicii moderne, vezi Tipper Gore, Raising PG Kids in an X-Rated Society (Nashville, TN: Abingdon Press, 1987). 18. O altă formă de distracţie socială, care are o influenţă rea este dansul. "Dansul ca distracţie, aşa cum este el practicat astăzi, este o şcoală a depravării, un blestem teribil pentru societate (Solii către Tineret, pag. 399; vezi, de asemenea, pag. 192) (Vezi 2 Cor. 6, 15-18; 1 Ioan 2, 15-17; Iacov 4, 4; 2 Tim. 2, 19-22; Ef. 5, 8 -11; Col. 3, 5-10). Avînd în vedere aceste influenţe spre păcat, creştinii vor face bine să nu frecventeze distracţiile, însoţindu-se cu cei mulţi care sînt lumeşti, uşuratici, care iubesc plăcerile mai mult decît iubesc pe Dumnezeu (2 Tim. 3, 4)" (Manualul Bisericii A. Z. Ş. , pag. 148). 19. Ibid pag. 146, 147 20. Cu privire la justeţea dietei vegetariene, vezi S. Havala, J. Dwyer, Position of the American Dietetic Association: Vegetarian Diets - Technical Support Paper, Journal of the American Dietetic Association, Martie 1988, pag. 352-355; Terry D. Shultz , Winston J. Craig, et al, Vegetarianism and Health, in Nutrition Update, vol. 2, 1985, pag. 131-141; U. D. Register and L. M. Sonnenberg, The Vegetarian Diet, Journal of the American Dietetic Association, Martie 1973, pag. 253-261. 21. Vezi Committee on the Scientific Basis of the Nation’s Meat and Poultry Inspection Program, Meat and Poultry Inspection, (Washington D. C. : National Academy Press, 1985), pag. 21-42; John A. Scharffenberg, Problems With Meat (Probleme în consumul de carne), (Santa Barbara, CA: Woodbridge Press, 1979), pag. 32-35. 22. Vezi Meat and Poultry Inspection, pag. 68- 123; R. M. Andrews, Meat Inspector: Eat at Own Risk (Inspectorul cărnii: .Mănîncă pe propriul tău risc") Washington Post, 16 Mai 1987. 23. Frank Young, membru în .Food and Drug Administration" and Sanford Miller, director la .FDA’s Center for Food Safety and Applied Nutrition", aşa cum este citat de către Carole Sugarman, Rising Fears Over Food Safety (Temerile cu privire la siguranţa hranei), Washington Post, 23 Iulie 1986. Cf. White, Counsels on Diet and Foods (Dietă şi Hrană), (Washington D. C. , Review and Herald, 1946), pag. 384, 385. 24. Scharffenberg, Problems With Meat, pag. 12-58. 25. Vezi Shea, Clean and Unclean Meats (Carnea curată şi necurată), (manuscris nepublicat, Biblical Research Institute, General Conference of SDA). 26. Winston J. Craig, Pork and Shellfish - How Safe Are They? (Porcul şi crustaceele - Cît de sigure sînt?) Health and Healing 12, Nr. 1 (1988); 10-12. 27. Preocuparea Noului Testament pentru sfinţenie este consecventă cu aceea a Vechiului Testament. Există un interes spiritual, ca şi unul fizic în sănătatea oamenilor (Mat. 4, 23; 1 Tes. 5, 23; 1 Petru 1, 15, 16. Declaraţia lui Marcu, că Isus a declarat .toate bucatele curate" (Marcu 7, 19) nu înseamnă că El a înlăturat deosebirea dintre hrana curată şi cea necurată. Discuţia dintre Isus, farisei şi cărturari, nu are nimic de-a face cu felul hranei, ci cu felul în care mîncau ucenicii. Problema era dacă ritualul spălării mîinilor mai înainte de a se aşeza la masă era necesar (Marcu 7, 2-5). De fapt, Isus a spus că ceea ce spurcă o persoană nu este hrana pe care o mănîncă cu mîinile nespălate, ci lucrurile nelegiuite din inimă (Marcu 7, 20-23), pentru că hrana nu intră în inima sa, ci în stomac, şi apoi este eliminată. .Astfel Isus a declarat că toată hrana mîncată cu mîinile nespălate este .curată" (Marcu 7, 19). Cuvîntul grec pentru hrană (bromata), folosit aici, este o formă generală pentru hrană, ce se referă la orice fel de hrană ce poate fi consumată de oameni; ea nu denumeşte numai mîncarea de carne. Viziunea lui Petru, în legătură cu animalele, raportată în Fapte 10, nu învaţă că animalele necurate au devenit bune de mîncat. În schimb, ea învaţă că neamurile nu erau necurate, că el se putea asocia cu ei, fără să fie spurcat. Petru personal a înţeles în acest fel viziunea exclamînd: .Ştiţi că nu este îngăduit de Lege unui iudeu să se însoţească împreună cu unul de alt neam, sau să vină la el; dar Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat" (Fapte 10, 28). În epistolele sale către Romani şi Corinteni (Rom. 14; 1Cor. 8, 4-13; 10, 25-28), Pavel vorbeşte despre implicaţiile pentru creştini în ceea ce priveşte practica răspîndită în lumea neamurilor, de a oferi idolilor carne. Problema printre primii creştini era aceea dacă mîncarea hranei oferite idolilor era un act de adorare. Aceia care erau tari în credinţa lor nu credeau că era şi astfel ei mîncau toate lucrurile bune de mîncat oferite idolilor. Aceia însă care aveau o astfel de credinţă puternică, foloseau numai vegetale, care nu se ofereau idolilor. Pavel cerea ca nimeni să nu dispreţuiască pe aceia care mîncau vegetale sau să judece pe aceia care .mîncau de toate" ce erau bune de mîncat (Rom. 14, 2). Pavel a avertizat împotriva unor viitoare erezii, care vor interzice credincioşilor să se împărtăşească de două lucruri pe care Dumnezeu le-a dat neamului omenesc la creaţiune - căsătoria şi hrana. Hrana la care se face referire este orice hrană pe care Dumnezeu a creat-o pentru a fi consumată de om. Cuvintele lui Pavel, de aici, nu trebuie luate ca însemnînd că bucatele necurate au fost făcute .ca să fie luate cu mulţumire de către cei ce cred şi cunosc adevărul" (1 Tim. 4, 3). 28. Piperul, mirodeniile, muştarul şi alte substanţe asemănătoare vatămă stomacul. La început, ele irită pereţii stomacului. Apoi ele slăbesc bariera mucoasei lui, distrugînd rezistenţa lui la vătămări. Iritarea stomacului afectează creierul care, la rîndul lui, influenţează starea de spirit, producînd adesea iritabilitate. Cf. M. A. Schneider et al, The Effect of Spice Ingestion on the Stomach, American Journal of Gastroenterology 26 (1956): 722, as quoted in Physiological Effects of Spice and Condiments (Efectele fiziologice ale aromatelor şi condimentelor) (Loma Linda, CA: Departament of Nutrition, School of Health, Loma Linda University, mimeographed). White, Counsels on Diet and Foods, (Dietă şi Hrană), pag. 339-345. 29. Condimentele şi mirodeniile pot produce, de asemenea, inflamarea esofagului şi pot distruge bariera mucoasei intestinului subţire şi a colonului. Ele irită rinichii şi pot contribui la hipertensiunea arterială; unele conţin substanţe cancerigene. Vezi Kenneth I. Burke and Ann Burke, How Nice Is Spice? (Cît de plăcute sînt mirodeniile?) Adventist Review, 8 ianuarie 1987, p. 14 - 15; Department of Nutrition, Spices and Condiments; Marjorie V. Baldwin and Bernell E. Baldwin, Spices - Recipe for Trouble (Condimentele - reţetă pentru necazuri), Willdwood Echoes, Iarna 1978-79, pag. 8 - 11. 30. William G. Johnsson, On Behalf of Simplicity (În favoarea simplităţii) Adventist Review, 20 martie 1986, pag. 4. 31. Comentariul biblic A. Z. Ş. , vol. 1, pag. 417. 32. Vezi Year-End Meeting Actions of the North American Division of Seventhday Adventists (1986), pag. 23 - 25. 33. Folosirea cosmeticelor nu este în totul nevătămătoare. Unele dintre chimicalele folosite în prepararea lor pot pătrunde în sînge prin absorbţia realizată de piele şi, în raport de natura chimicalelor şi sensibilitatea persoanei, pot vătăma sănătatea. Vezi N. Shafer, R. W. Shafer, Potential Carcinogetic Effect of Hair Dyes, (Efectele carcinogene potenţiale ale vopselelor de păr), New York State Journal of Medicine, martie 1976, pag. 394-396; Samuel J. Taub, Cosmetic Allergies: What Goes on Under Your Makeup (Alergiile cosmetice: Ce se întîmplă sub fardul dvs. ), Eye, Ears, Nose, and Throat, aprilie 1976, pag. 131, 132; S. J. Taub, Contaminated Cosmetics and Cause of Eye Infections, (Contaminarea cosmeticelor şi cauzele infecţiei ochilor); Eye, Ear, Nose, and Throat februarie 1975, pag. 81, 82. Cf. White, Words to Christian Mothers (Un cuvînt către mamele creştine) Review and Herald, 17 oct. 1871. 34. White, Hristos, Lumina lumii, ed. 1981, pag. 654 - 655.

Adventiştii de ziua a şaptea cred... Că instituţia căsătoriei a fost întemeiată de Dumnezeu în Eden.Isus, a proclamat-o ca unire pentru toată viaţa dintre un bărbat şi o femeie, într-o părtăşie plină de iubire. Pentru creştin, legămîntul căsătoriei este făcut cu Dumnezeu ca şi cu tovarăşul de viaţă şi trebuie să se realizeze numai între persoane ce împărtăşesc o credinţă comună. Iubirea reciprocă, onoarea, respectul şi responsabilitatea constituie însăşi baza acestei legături, care trebuie să reflecte iubirea, sfinţenia, fidelitatea şi permanenţa relaţiilor dintre Hristos şi biserica Sa. Cu privire la divorţ, Isus a învăţat că persoana care divorţează de tovarăşul de viaţă, cu excepţia cazurilor de adulter şi se recăsătoreşte cu altcineva comite adulter. Deşi relaţiile în unele familii pot să se îndepărteze de ideal, într-o căsătorie în care partenerii care se încred total, unul în celălalt şi în Hristos, ei pot obţine unitatea plină de iubire, prin călăuzirea Duhului şi instruirea bisericii. Dumnezeu binecuvîntează familia şi urmăreşte ca membrii ei să se ajute unul pe altul, spre o deplină maturitate. Părinţii trebuie să-şi crească astfel copiii, încît aceştia să iubească şi să asculte de Dumnezeu. Prin exemplul şi cuvintele lor, ei trebuie să-i înveţe că Domnul Hristos este autorul iubitor al disciplinei, totdeauna binevoitor, care le poartă de grijă şi care doreşte ca ei să devină membri ai corpului Său, familia lui Dumnezeu. Unitatea crescîndă a familiei, constituie unul din semnele distinctive ale ultimei solii a Evangheliei.

Căsătoria şi familia

Căminul este primul loc unde trebuie să se realizeze refacerea chipului lui Dumnezeu în bărbaţi şi femei. În cadrul familiei, tatăl, mama şi copiii pe exprima pe deplin, venind unul în întîmpinarea nevoii celuilalt de împreună simţire, de iubire şi intimitate. Aici se stabileşte identitatea şi se dezvoltă simţămintele valorii personale. Căminul este, de asemenea, locul unde, prin harul lui Dumnezeu, principiile adevăratului creştinism sînt puse în practică, iar valorile lui se transmit de la o generaţie la alta. Familia poate fi un loc al unei depline fericiri. Ea poate fi, de asemenea, scena unor teribile dureri. Viaţa armonioasă a familiei demonstrează principiile creştinismului trăite în mod real, descoperind caracterul lui Dumnezeu. Din nefericire, manifestarea acestor caracteristici este cu mult prea rară în familiile moderne. În schimb, în multe familii se manifestă gîndurile şi interesele egoiste ale inimii omeneşti - cearta, răzvrătirea, rivalitatea, mînia, necuviinţa şi chiar cruzimea. Şi totuşi, aceste caracteristici n-au făcut parte din planul originar al lui Dumnezeu. Isus a spus: „De la început n-a fost aşa" (Mat. 19, 8).

De la început

Sabatul şi căsătoria sînt două din darurile originale ale lui Dumnezeu, făcute familiei omeneşti. Ele au fost date cu intenţia să aducă bucuria odihnei şi a apartenenţei în orice timp, loc şi cultură. Întemeierea acestor două instituţii a constituit apogeul lucrării lui Dumnezeu de creare a acestui pămînt. Ele au fost capodopera Sa, cele mai bune daruri pe care El le-a dat neamului omenesc la creaţiune. Instituind Sabatul, Dumnezeu a dat fiinţelor omeneşti un timp de odihnă şi de refacere, un timp pentru comuniune cu El. Aducînd la existenţă prima familie, El a instituit unitatea socială de bază pentru neamul omenesc, dînd oamenilor un simţămînt al apartenenţei şi ocazia să se dezvolte ca personalităţi realizate pe deplin în slujba lui Dumnezeu şi a altora.

Bărbat şi femeie după chipul lui Dumnezeu.

Genesa 1, 26-27 descrie crearea de către Dumnezeu a fiinţelor omeneşti care aveau să locuiască pe acest pămînt: „Apoi Dumnezeu a zis: ’Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut". Termenul om este folosit aici în sens generic, aşa cum este de mai bine de 500 de ori în alte părţi ale Vechiului Testament. Termenul acesta cuprinde atît pe bărbaţi, cît şi pe femei. Textul arată clar că nu a fost vorba de bărbat făcut după chipul lui Dumnezeu şi femeia după chipul omului. 1 Din contră, amîndoi au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Aşa după cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt sînt Dumnezeu, bărbatul şi femeia, împreună, trebuie să constituie „omul". Şi asemenea Dumnezeirii, deşi ei trebuie să fie una, ei nu sînt confundabili în ceea ce priveşte funcţia. Ei sînt egali ca fiinţă şi valoare, dar nu identici ca persoană (conf. Ioan 10, 30; 1 Cor. 11, 3). Constituţia lor fizică este complementară, funcţiile lor sînt destinate cooperării. Ambele sexe sînt bune (Gen. 1, 31) şi bune sînt şi rolurile lor diferite. Familia şi căminul sînt întemeiate pe realitatea diferenţierii lor sexuale. Dumnezeu ar fi putut propaga viaţa pe pămînt fără a aduce la existenţă pe bărbat şi femeie, aşa cum este demonstrat în reproducerea asexuată a unor forme de viaţă animală. Dar Dumnezeu „a făcut două persoane, în general identice ca formă şi caracteristici, dar fiecare avînd în sine ceva ce lipseşte celuilalt şi complementar pentru celălalt. " 2 O lume făcută în mod exclusiv din membrii unuia dintre sexe n-ar fi fost completă. Adevărata împlinire se poate realiza numai într-o societate ce cuprinde atît bărbaţi, cît şi femei. Discuţia despre egalitate este fără sens, pentru că amîndoi sînt esenţiali.

În timpul primei sale zile, Adam, primul om adus la existenţă şi astfel capul neamului omenesc, 3 a sesizat unicitatea lui; nu era nimeni asemenea lui. „Dar pentru om (Adam) nu s-a găsit nici un ajutor, care să i se potrivească" (Gen. 2, 20). Dumnezeu a fost conştient de lipsa aceasta, căci El a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el" (Gen. 2, 18). Termenul ebraic neged, tradus aici cu „potrivit", este un substantiv din aceeaşi rădăcină cu o prepoziţie care înseamnă a sta „în faţă", „vis-a-vis", „corespunzînd cu", „în relaţie cu". În acest caz, persoana care avea să stea înaintea lui Adam avea să-l completeze, să-i corespundă ca o pereche a sa. Astfel că Dumnezeu „a trimis un somn adînc peste om" şi, luînd „una din coastele lui" (Gen. 2, 21), a modelat pe tovarăşa sa. 4 Cînd s-a trezit, Adam a recunoscut imediat legătura strînsă şi intimă pe care acest act special de creaţiune a făcut-o posibilă . El a exclamat: „Iată în sfîrşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Ea se va numi ’femeie’, pentru că a fost luată din om" (Gen. 2, 23; cf. 1 Cor. 11, 8).

Căsătoria.

Din deosebirea dintre bărbat şi femeie, Dumnezeu a produs ordine, unitate. În acea primă vinere, El a oficiat prima căsătorie, legînd pe cei doi, reprezentarea cea mai înaltă a chipului Său, pentru a-i face una. Şi căsătoria a devenit de atunci temelia familiei, temelia însăşi a societăţii. Sfînta Scriptură descrie căsătoria ca un act decisiv, atît al detaşării, cît şi al ataşării. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa; şi se vor face un singur trup" (Gen. 2, 24).

1. A lăsa.

Pentru legătura căsătoriei, este vital a lăsa în urmă vechile relaţii primare. Legătura căsătoriei trebuie să fie mai presus de aceea dintre părinţi şi copii. În acest sens, „lăsarea" de către cineva a legăturilor cu părinţii săi face posibil ca persoana în cauză să se „lipească" de altcineva. Fără acest proces, nu există nici o temelie sigură pentru căsătorie.

2. Se va lipi.

Termenul ebraic tradus cu „a se lipi" vine dintr-un cuvînt ce înseamnă „a se ataşa de, a lega, a uni, a împreuna, a prinde". Ca substantiv, el poate fi folosit chiar pentru sudură şi lipire (Is. 41, 7). Ideea de foarte strîns şi puternic a acestei legături ilustrează natura unirii căsătoriei. Orice încercare de a sfărîma această unire va aduce vătămare persoanelor legate atît de strîns împreună. Că această legătură umană este o legătură strînsă, acest lucru este subliniat şi de faptul că acelaşi verb este folosit pentru a arăta legătura dintre Dumnezeu şi poporul Său: „Să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să-I slujeşti, să te alipeşti de El şi pe Numele Lui să juri" (Deut. 10, 20).

3. Legămîntul.

În Scripturi, acest angajament, această făgăduinţă prin care cei doi, cuplul căsătorit, sînt legaţi laolaltă sînt prezentate ca „un legămînt", termen folosit pentru cea mai solemnă şi strînsă înţelegere cunoscută în Cuvîntul lui Dumnezeu (Mal. 2, 14; Prov. 2, 16, 17). Legătura dintre soţ şi soţie trebuie să fie modelată după legămîntul cel veşnic al lui Dumnezeu cu poporul Său, biserica (Efes. 5, 21-33). Angajamentul lor reciproc trebuie să preia credincioşia, răbdarea şi trăinicia, ce caracterizează legămîntul lui Dumnezeu (Ps. 89, 34; Plîng. 3, 23). Dumnezeu şi familia celor doi, prietenii şi comunitatea sînt martori ai legămîntului pe care ei l-au făcut unul faţă de celălalt. Acest legămînt este ratificat în ceruri. „Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mat. 19, 6). Cuplul creştin înţelege că, în căsătorie, ei s-au legat să fie credincioşi unul altuia pentru toată viaţa lor. 5

4. Un singur trup.

Lăsarea şi legămîntul de alipire rezultă într-o unire ce este un miracol. Aici este o unitate în cel mai deplin sens al cuvîntului - cei doi căsătoriţi merg împreună, stau laolaltă şi sînt părtaşi ai unei profunde intimităţi. La început, această unitate se referă la unirea fizică a căsătoriei. Dar, dincolo de aceasta, ea se referă şi la legătura intimă a minţii şi emoţiilor ce întăreşte această latură fizică a comuniunii. a. Drum comun. Despre legătura cu poporul Său, Dumnezeu întreabă: „Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?" (Amos 3, 3). Această întrebare se aplică şi acelora care vor deveni un trup. Dumnezeu a instruit pe israeliţi să nu încheie legături de căsătorie cu persoane din naţiunile din jur „căci ar abate de la Mine pe fiii tăi şi ar sluji astfel altor dumnezei" (Deut. 7, 4; conf. Iosua 23, 11-13). Cînd israeliţii au ignorat aceste instrucţiuni, ei s-au confruntat cu consecinţe dezastruoase (Jud. 14-16; 1 Regi 11, 1- 10; Ezra 9, 10). Pavel repetă acest principiu în termeni mai cuprinzători: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi sîntem templul Dumnezeului celui viu (2 Cor. 6, 14-16; cf. vers. 17-18).

În mod clar, Scriptura înţelege ca cei credincioşi să se căsătorească numai cu credincioşi. Dar acest principiu se extinde chiar dincolo de aceasta. Adevărata unitate cere să fie o înţelegere cu privire la convingeri şi practici. Deosebirile în experienţa religioasă duc la deosebiri în modul de viaţă, fapt ce poate da naştere la tensiuni profunde şi la fisuri în căsătorie. Deci, pentru a realiza unitatea despre care vorbeşte Scriptura, oamenii trebuie să se căsătorească în cadrul propriei lor credinţe. 6 b. Părtăşie. Pentru a deveni un trup, doi oameni trebuie să devină complet credincioşi unul altuia. Cînd cineva se căsătoreşte, el riscă totul şi acceptă tot ceea ce vine odată cu partenerul său. El anunţă că participă la împărţirea răspunderii cu partenerul său, că va sta alături de acesta împotriva tuturor lucrurilor. Căsătoria cere o iubire activă, continuă şi care nu renunţă niciodată. „Două persoane împart împreună tot ceea ce au, nu numai corpul lor, nu numai bunurile materiale ce le posedă, ci şi gîndirea şi sentimentele lor, bucuria şi suferinţa lor, speranţele şi temerile lor, succesul şi eşecurile lor. A deveni un trup, înseamnă ca două persoane să devină în mod desăvîrşit una - corp, suflet şi spirit - şi cu toate acestea să rămînă două persoane diferite. " 7 c. Intimitate. A deveni un trup implică şi unire sexuală: „Adam s-a împreunat cu nevastă-sa, Eva; ea a rămas însărcinată" (Gen. 4, 1). În dorul lor de a se uni unul cu celălalt, dor pe care bărbaţii şi femeile l-au simţit din zilele lui Adam şi Eva, fiecare cuplu retrăieşte prima poveste de dragoste. Actul intimităţii sexuale este unirea fizică cea mai completă care se poate concepe; el reprezintă cea mai strînsă apropiere pe care cei doi o pot cunoaşte, atît pe plan emoţional, cît şi pe plan spiritual. Iubirea creştinilor căsătoriţi trebuie să se caracterizeze prin căldură, bucurie şi satisfacţie (Prov. 5, 18, 19). „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea şi patul să fie nespurcat" (Evrei 13, 4). „Scriptura ne spune în mod clar că expresia sexuală plină de bucurie a iubirii dintre soţ şi soţie reprezintă planul lui Dumnezeu. Aşa cum subliniază autorul Epistolei către Evrei, ea nu este spurcată, nu este păcătoasă, nu este murdară. Ea ocupă un loc de cinste în căsătorie - sfînta sfintelor, unde soţul şi soţia se întîlnesc în intimitate pentru a celebra iubirea lor unul faţă de celălalt. Este un moment destinat a fi atît sfînt, cît şi plăcut în modul cel mai intens". 8

5. Iubirea biblică.

Iubirea în căsătorie înseamnă devotament necondiţionat, plin de afecţiune şi intimitate, manifestat unul faţă de celălalt. Ea încurajează pe amîndoi în creşterea lor după chipul lui Dumnezeu, sub toate aspectele: fizic, emoţional, intelectual şi spiritual. În căsătorie operează diferite tipuri de iubire; ea are momente romantice, pasionante; momente intens sentimentale, momente de afecţiune liniştitoare, momente în care predomină părtăşia prieteniei şi simţămîntul apartenenţei. Dar iubirea „agape" este descrisă în Noul Testament ca fiind iubirea neegoistă care dă totul pentru celălalt; ea reprezintă temelia adevărată şi dăinuitoare a iubirii în căsătorie. Isus a manifestat cea mai înaltă formă a acestui fel de iubire atunci cînd, acceptînd atît vina, cît şi consecinţele păcatelor noastre, El a mers la cruce. „Fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit pînă la capăt" (Ioan 13, 1 u. p. ). El ne-a iubit în ciuda sfîrşitului la care L-au dus păcatele noastre. Aceasta a fost şi este iubirea necondiţionată „agape" a Domnului Isus Hristos. Descriind această iubire, Pavel spunea : „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mîndrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mînie, nu se gîndeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată" (1 Cor. 4-8). Comentînd acest pasaj, EdWheat scria: „Iubirea ’agape’ este legată de sursa puterii veşnice şi ea merge mai departe, acţionînd atunci cînd orice alt fel de iubire dă greş. Ea iubeşte, indiferent ce se întîmplă. Indiferent cît de „de neiubit" este persoana cealaltă, ’agape’ merge înainte. ’Agape’ este necondiţionată ca iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Ea este o atitudine a minţii bazată pe o alegere deliberată a voinţei. " 9

6. Răspundere spirituală individuală.

Deşi partenerii în căsătorie au făcut legămînt pentru un angajament unul faţă de celălalt, trebuie ca fiecare, în mod individual, să poarte răspunderea pentru alegerea drumului de viaţă pe care-l urmează. (2 Cor. 5, 10). Luarea unei asemenea responsabilităţi înseamnă că ei nu se vor blama niciodată unul pe celălalt pentru ceea ce ei înşişi au făcut. Ei trebuie să accepte, de asemenea, responsabilitatea pentru propria lor creştere spirituală; nimeni nu poate răspunde pentru sănătatea spirituală a celuilalt. Şi totuşi, pe de altă parte, relaţia fiecăruia cu Dumnezeu poate sluji ca o sursă de tărie şi încurajare pentru celălalt.

Efectele căderii în păcat asupra căsătoriei

Ştirbirea reflectării chipului lui Dumnezeu asupra neamului omenesc, pe care a adus-o păcatul, îşi are efectele ei asupra căsătoriei, tot aşa de sigur ca şi asupra altor compartimente ale experienţei umane. Interesul egoist a pătruns acolo unde, cîndva, domnea iubirea desăvîrşită şi unitatea. Egoismul este motivaţia principală a tuturor acelora care nu sînt conduşi de dragostea lui Hristos. Împotrivirea faţă de toate principiile de supunere şi slujire reciprocă, ca şi de bunătate generoasă, pe care le reprezintă Evanghelia, constituie numitorul comun al tuturor eşecurilor spirituale ale creştinilor. Prin neascultarea lor, Adam şi Eva au nesocotit scopul pentru care au fost creaţi. Mai înainte să păcătuiască, ei trăiseră într-o deplină deschidere înaintea lui Dumnezeu. După cădere, în loc să vină cu bucurie la El, ei s-au ascuns, plini de teamă, încercînd să acopere adevărul despre ei şi negînd responsabilitatea pentru acţiunile lor. Cuprinşi de un profund simţămînt de vinovăţie, pe care justificările şi pretextele lor nu-l puteau şterge, ei nu mai puteau să dea ochii cu Dumnezeu şi cu sfinţii îngeri. De atunci, această tendinţă spre izolare, refuz al realităţii şi îndreptăţire de sine, au caracterizat relaţiile oamenilor cu Dumnezeu.

Teama ce i-a determinat să se ascundă a denaturat nu numai legătura lui Adam şi Eva cu Dumnezeu, ci şi legătura unuia cu celălalt. Cînd Dumnezeu i-a întrebat, amîndoi au căutat să se apere, aruncînd vina unul pe celălalt. Acuzaţiile erau o dovadă a serioasei prăbuşiri ce avusese loc în legătura iubirii pe care Dumnezeu o stabilise la creaţiune. După păcătuire, Dumnezeu a spus femeii: „Dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpîni peste tine" (Gen, 3, 16). El a intenţionat ca acest principiu, care n-a schimbat egalitatea fundamentală dintre bărbat şi femeie, să fie o binecuvîntare, atît pentru prima familie, cît şi pentru cei ce aveau să se căsătorească după aceea. 10 Din nefericire, acest principiu a fost denaturat. De atunci, dominarea prin forţă, manipularea şi distrugerea individualităţii a caracterizat căsătoria în decursul veacurilor. Egocentrismul a împiedicat pe soţi să se accepte şi să se aprecieze unul pe altul. Esenţa creştinismului constă în lepădarea de sine şi armonia ce au caracterizat căsătoria mai înainte de căderea în păcat, care a nimicit această armonie. Iubirea afectuoasă dintre soţ şi soţie trebuie să contribuie la fericirea ambilor. Fiecare trebuie să cultive fericirea celuilalt. Ei trebuie să se unească devenind una şi, cu toate acestea, nici unul dintre ei nu trebuie să-şi piardă personalitatea, care aparţine lui Dumnezeu. 11

Îndepărtarea de idealul lui Dumnezeu

Poligamia.

Practica potrivit căreia unul dintre parteneri să aibă mai multe soţii sau mai mulţi soţi este împotriva unicităţii şi unirii pe care Dumnezeu le-a stabilit odată cu prima căsătorie în Eden. În cadrul poligamiei nu exista părăsirea tuturor celorlalţi. Deşi Scriptura descrie căsătoriile poligame ca o realitate a culturii din timpul patriarhilor, descrierea ei arată în mod clar că acele căsătorii n-au atins idealul divin. Diferitele tabere din cadrul acestor căsătorii au ajuns să fie implicate în lupte pentru putere, care au adus resentimente amare şi înstrăinare (vezi Gen. 16; 29, 16-30, 24), folosind copiii ca arme emoţionale pentru a răni pe alţi membri ai familiei. Căsătoria monogamă înzestrează cuplul cu un simţămînt al apartenenţei ce întăreşte intimitatea şi legătura lor. Ei îşi dau seama că legătura lor este unică şi că nimeni altul nu poate să se împărtăşească de ceea ce ei fac. Căsătoria monogamă reflectă în modul cel mai clar legătura dintre Hristos şi biserica Sa şi dintre individ şi Dumnezeu. " 12

Adulterul.

Concepţia şi practica curentă fac mai puţin trainic angajamentul asumat că ambii parteneri vor fi fideli din punct de vedere sexual unul faţă de celălalt pînă la moarte. Dar Sfânta Scriptură priveşte ca păcat ori ce relaţie sexuală înafara căsătoriei. Porunca a şaptea rămîne valabilă şi de neschimbat. „Să nu preacurveşti. " (Exod 20, 14). Nici un fel de modificări sau îngăduinţe nu sunt menţionate aici. Această poruncă este un principiu ce apără cu gelozie legătura căsătoriei. În semnificaţia sa deplină, punctul de vedere biblic cu privire la adulter stă într-un contrast direct cu toleranţa actuală faţă de astfel de acte săvîrşite de „adulţi ce consimt" la ele. Multe pasaje, atît din Vechiul, cît şi din Noul Testament, condamnă astfel de practici (Lev. 20, 10-12; Prov. 6, 24-32; 7, 6-27; 1 Cor. 6, 9, 13, 18; Gal. 5, 19; Ef. 5, 3; 1 Tes. 4, 3; etc). Astfel de legături pot avea consecinţe foarte întinse şi dăinuitoare. Ele sînt o înşelare a partenerului sexual legitim şi îl pot afecta grav fizic, emoţional, financiar, legal şi social. Ele aduc vătămare familiei extinse şi, dacă există şi copii, ei sînt în mod deosebit cei care suferă. Aceste legături pot duce la transmiterea de boli venerice şi naşterea de copii nelegitimi. De asemenea, norul de minciună şi de necinste, ce planează asupra unor astfel de legături, distruge în aşa măsură încrederea, încît ea nu mai poate fi niciodată refăcută. Chiar fără poruncile Bibliei împotriva acestor forme de imoralitate, cortegiul consecinţelor lor nenorocite trebuie să constituie puternice avertizări împotriva lor.

Necurăţia gîndurilor.

Păcatul nu este numai acţiunea vizibilă, exterioară; el este şi o problemă a inimii, ce pătrunde adînc în modul de gîndire. Dacă izvorul este murdar, rîurile nu pot fi curate. Isus a văzut că rezervorul lăuntric al minţii motivează comportamentul uman, „căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, relele" (Mat. 15, 19). Pe acest fir, El urmăreşte actul infidelităţii pînă la gînduri şi sentimente. „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ’Să nu preacurveşti’. Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui" (Mat. 5, 27-28). O întreagă industrie s-a dezvoltat pentru a scoate venituri din pervertirea imaginaţiei. Filmele senzuale şi cărţile pe care aceasta le produce nu au ce căuta în viaţa creştinului. Ele nu numai că încurajează legăturile nelegitime, ci reduc pe bărbaţi şi femei la simple obiecte sexuale, stricînd astfel adevărata valoare a sexualităţii şi întunecînd chipul lui Dumnezeu. Creştinii sînt chemaţi să aibă gînduri curate şi să trăiască o viaţă curată, pentru că ei se pregătesc să trăiască în toată veşnicia într-o societate curată.

Incestul.

Unii părinţi trec peste graniţa ce marchează exprimarea sănătoasă a afecţiunii faţă de copiii lor, pînă la intimitate fizică şi emoţională cu ei. Lucrul acesta se întîmplă mai ales, atunci cînd legătura normală dintre soţ şi soţie a fost neglijată şi unul dintre copii a fost ales să joace rolul partenerului. Această ştergere a graniţelor poate avea loc, de asemenea, între copii ca şi cu alţi membri ai familiei. Incestul a fost interzis în Vechiul Testament (Lev. 18, 6-29; Deut. 27, 20-23) şi condamnat în Noul Testament (1 Cor. 5, 1-5). Acest fel de abuz perturbă grav dezvoltarea sexuală a copilului şi face să existe în el o povară nejustificată de ruşine şi vinovăţie, pe care o duce cu el în viaţa de căsătorie de mai tîrziu. Cînd părinţii calcă aceste graniţe, ei vatămă dezvoltarea simţămîntului de încredere al copilului - atît de vital pentru credinţa în Dumnezeu.

Divorţul.

O declaraţie a Domnului Isus concretizează învăţătura biblică cu privire la divorţ: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mat. 19, 6; Marcu 10, 7-9). Căsătoria este sfîntă, pentru că Dumnezeu este Acela care a binecuvîntat-o şi a sfinţit-o. De fapt, în ultimă analiză, Dumnezeu este Acela care a unit pe soţ şi soţie şi nu numai cuvintele omeneşti sau actul sexual. Deci El este Acela care a sigilat unirea lor. Concepţia creştină cu privire la divorţ şi recăsătorire trebuie să fie deci bazată pe temeiuri biblice. Declaraţia Domnului Isus face clar principiul Scripturii care stă la baza înţelegerii creştine cu privire la divorţ: intenţia lui Dumnezeu a fost ca legămîntul căsătoriei să fie de nedesfăcut. Cînd fariseii L-au întrebat dacă nepotrivirea maritală era un motiv suficient pentru divorţ, El a afirmat că modelul edenic al căsătoriei este o unire permanentă. Cînd ei au insistat, punînd în discuţie legea lui Moise privind divorţul, El a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa" (Mat. 19, 8). El a mers mai departe, spunînd că singurul motiv legitim pentru divorţ este infidelitatea sexuală (Mat. 5, 32; 19, 9). Răspunsul Său dat fariseilor face clar faptul că Isus avea o înţelegere mult mai profundă a fidelităţii conjugale decît ei. Din ce a spus El şi din principiile referitoare la căsătorie din Vechiul şi din Noul Testament, se poate afirma că Dumnezeu a dorit ca aceia care se căsătoresc să reflecte chipul lui Dumnezeu într-o permanentă unire.

Chiar şi necredincioşia unuia dintre parteneri nu înseamnă, în mod necesar, că legătura căsătoriei trebuie să se termine în divorţ. Calea crucii încurajează o profundă pocăinţă şi iertare, îndepărtarea rădăcinilor de amărăciune. Chiar în cazul adulterului, prin iertare şi puterea reconciliatoare a lui Dumnezeu, partea vătămată trebuie să caute să menţină planul original al lui Dumnezeu de la creaţiune. „Vorbind din punct de vedere biblic, adulterul n-ar trebui să fie mai distructiv pentru căsătoria voastră, decît orice alt păcat... Cînd eşti gata să ierţi şi să renunţi la atitudinea ta ostilă, Dumnezeu va fi mai mult decît gata să vă aducă vindecare şi să reînnoiască iubirea voastră reciprocă. " 13 În timp ce idealul divin pentru căsătorie este acela al unei uniri permanente şi pline de iubire, ce continuă pînă la moartea unuia dintre parteneri, uneori o separare legală devine necesară datorită violenţei fizice asupra partenerului sau a copilului. „În unele legislaţii civile, o astfel de separare poate fi obţinută numai prin divorţ, divorţ ce în astfel de împrejurări nu va fi condamnat. Dar o astfel de despărţire în care nu există ’necredincioşia faţă de legămîntul conjugal’, nu dă nici uneia din părţi dreptul scripturistic de a se recăsători, în afară de cazul că între timp partea cealaltă s-a căsătorit, a comis adulter sau a murit. " 14 Pentru că legătura căsătoriei este o instituţie divină, biserica are răspunderea unică şi solemnă de a preveni divorţul, iar dacă divorţul are totuşi loc, atunci ea trebuie să vindece, pe cît este posibil, rănile pe care acesta le-a cauzat.

Homosexualitatea.

Dumnezeu a creat pe bărbaţi şi pe femei ca să fie diferiţi şi totuşi să se completeze unul pe altul. Şi cînd El a făcut acest lucru, El a orientat simţămintele lor sexuale spre aceia de sex opus lor. Deosebirile şi complementaritatea ce caracterizează pe oameni sînt manifestate în atracţia ce aduce laolaltă două persoane de sexe diferite, pentru a forma o legătură completă. În unele cazuri, păcatul a afectat chiar şi această orientare de bază, aducînd un fenomen ce a fost numit inversiune. În astfel de cazuri, orientarea naturală spre sexul opus este inversată, producînd o orientare sexuală de bază spre persoane de acelaşi gen. Scriptura condamnă practicile homosexuale în termeni severi (Gen. 19, 4-10; cf. Iuda 7, 8; Lev. 18, 22; 20, 13; Rom. 1, 26-28; 1 Tim. 1, 8-10). Practicile de acest fel produc deformări grave ale chipului lui Dumnezeu în bărbaţi şi femei. Pentru că „toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3, 23), creştinii se vor comporta faţă de aceia care sînt afectaţi de această aberaţie în aşa fel încît să-i salveze. Ei vor da pe faţă atitudinea pe care Domnul Hristos a manifestat-o faţă de femeia prinsă în adulter: „Nici Eu nu te osîndesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti!" (Ioan 8, 11). Nu numai aceia cu înclinaţii spre homosexualitate, ci toate persoanele care sînt prinse în capcana unor comportări sau legături ce aduc nelinişte, ruşine sau vinovăţie au nevoie de prezenţa binevoitoare şi cu experienţă a unui sfătuitor creştin. Nici un comportament nu este în afara posibilităţii de vindecare a harului vindecător al lui Dumnezeu. 15

Familia

După ce Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva, El le-a dat stăpînire asupra lumii (Gen. 1, 26; 2, 15). Ei au compus prima familie, prima biserică şi au marcat începutul societăţii. Astfel că societatea a fost întemeiată pe căsătorie şi familie. Pentru că erau singurii locuitori ai pămîntului, Dumnezeu le-a poruncit: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pămîntul şi supuneţi-l" (Gen. 1, 28). După cum arată statisticile populaţiei pămîntului, astăzi nu mai există un pămînt nepopulat, care să strige să fie umplut şi stăpînit. Dar acele familii creştine care au hotărît să aducă copii pe lume au încă obligaţia de a creşte copiii lor în cunoaşterea şi temerea de Dumnezeu. Mai înainte ca o pereche căsătorită să se hotărască să facă acest lucru, trebuie să se ia în consideraţie idealul lui Dumnezeu pentru familie.

Părinţii

1. Tatăl.

Scripturile au dat soţului şi tatălui responsabilitatea de a fi capul şi preotul familiei (Col. 3, 18-21; 1 Petru 3, 1-8). El devine un tip al Domnului Hristos, capul bisericii. „Căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mîntuitorul trupului. Şi, după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvînt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi" (Ef. 5, 23-28). După cum Domnul Hristos conduce biserica, soţul şi soţia „trebuie să se fie amîndoi gata să se supună unul altuia, dar Cuvîntul lui Dumnezeu acordă întîietate judecăţii soţului", acolo unde nu este o problemă de conştiinţă. 16 În acelaşi timp, el are răspunderea de a trata personalitatea ei cu cel mai mare respect. După cum Domnul Hristos a manifestat o autoritate plină de blîndeţe, care a mers pînă la cruce, în slujire, tot astfel soţul trebuie să conducă cu sacrificiu de sine. „Autoritatea Domnului Hristos este înţeleaptă şi plină de iubire şi, atunci cînd soţii îşi îndeplinesc obligaţiile ce le revin faţă de soţiile lor, atunci ei vor folosi autoritatea lor cu aceeaşi blîndeţe pe care Domnul Hristos a manifestat-o faţă de biserică. Cînd Duhul lui Hristos stăpîneşte pe soţ, atunci supunerea soţiei va avea ca rezultat numai pace şi prosperitate. El va cere de la ea numai ceea ce va avea ca rezultat binele ei şi în acelaşi fel în care Domnul Hristos a cerut supunere din partea bisericii. Soţii să studieze cuvintele Domnului Hristos nu pentru a afla cît de desăvîrşită trebuie să fie supunerea soţiei, ci cum să poată avea gîndul lui Hristos şi să devină curăţiţi şi înnobilaţi, apţi pentru a fi domnul familiei lor". 17

Ca preot al familiei, asemenea lui Avraam, tatăl va strînge laolaltă pe membrii familiei, la începutul zilei, şi-i va încredinţa ocrotirii lui Dumnezeu. Seara, el îi va conduce în a-I aduce laudă, mulţumindu-I pentru binecuvîntările revărsate asupra lor. Acest altar familial va fi liantul ce-i ţine strîns uniţi, va fi timpul în care se acordă prioritate lui Dumnezeu în familie. 18 Un tată înţelept va petrece un timp cu copiii săi. Un copil poate învăţa multe de la tatăl său, cum ar fi de exemplu respectul şi iubirea faţă de mama sa, iubirea faţă de Dumnezeu, importanţa rugăciunii, iubirea faţă de alţi oameni, calea muncii, modestia, iubirea pentru natură şi pentru lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu. Dar, dacă tata nu este niciodată acasă, copilul este lipsit de privilegiul şi bucuria aceasta.

2. Mama.

Calitatea de mamă este cel mai tainic şi intim lucru de pe pămînt, ce o face să fie într-o relaţie de parteneriat cu Dumnezeu. „Împăratul pe tronul său nu are o lucrare mai înaltă de făcut decît are mama. Mama este regina căminului. În puterea ei stă modelarea caracterelor copiilor ei, pentru ca ei să fie pregătiţi pentru viaţa cea mai înaltă, nemuritoare. Un înger nu putea să primească o mai înaltă misiune; căci, îndeplinind această lucrare, ea slujeşte lui Dumnezeu. Fie ca ea să înţeleagă valoarea lucrării ei şi să se îmbrace cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să poată rezista ispitei de a se conforma standardelor lumii. Lucrarea ei este pentru prezent şi veşnicie. " 19 Cineva din familie trebuie să poarte răspunderea finală pentru caracterul copiilor. Instruirea copiilor nu trebuie să fie făcută la voia întîmplării sau încredinţată altora, căci nimeni nu simte exact la fel pentru un copil cum simt părinţii lui. Dumnezeu a creat pe mamă cu capacitatea de a-l purta pe copil în propriul său trup, de a-l alăpta, de a-l creşte şi de a-l iubi. Cu excepţia unor circumstanţe extenuante, a unor mari greutăţi financiare sau a faptului că este este singură, 20 dacă ea acceptă, mama are unicul privilegiu de a rămîne cu copiii ei tot timpul. Ea se poate bucura de privilegiul de a lucra cu Creatorul la modelarea caracterelor lor pentru veşnicie.

„Este necesar ca cineva să considere familia ca o carieră. Asumarea carierei de mamă şi soţie este în secolul douăzeci o operă de o valoare fabuloasă şi o muncă pasionantă şi solicitată, o alegere care merită viaţa. Este un efort zadarnic? O slujbă lipsită de satisfacţii? O sclavie lipsită de demnitate? Nu, ci este cea mai captivantă posibilitate de a te împotrivi curentului, de a salva specia, de a influenţa istoria, de a face ceva care va fi simţit şi auzit în cercuri din ce în ce mai largi. " 21

În timpul Vechiului Testament, numele unei persoane transmitea o scurtă declaraţie despre persoana care-l purta. Eva şi-a primit numele după cădere (Gen. 3, 20). Pentru că ea avea să devină mama tuturor fiinţelor omeneşti, numele ei (în ebraică chawwah) derivă din cuvîntul pentru „viu" (ebraică chay). El reflectă extraordinara poziţie de onoare pe care ea o ocupă în istoria neamului omenesc. Aşa după cum procrearea nu a fost un drept unic şi exclusiv nici pentru Adam, nici pentru Eva, tot la fel n-a fost nici calitatea de părinte. Aceasta trebuia să fie, de asemenea, o responsabilitate de împărtăşit, de purtat în comun. Şi aşa trebuie să fie şi acum, nu numai în naşterea de copii, ci şi în creşterea lor. Fiecare părinte are anumite responsabilităţi şi ele trebuie aduse la îndeplinire ca pentru Domnul. „Iată, fiii sînt o moştenire de la Domnul, rodul pîntecelui, este o răsplată dată de El" (Ps. 127, 3)

Copiii

1. O prioritate.

În afară de consacrarea lor faţă de Dumnezeu şi de partenerul lor de viaţă, părinţii nu au o mai înaltă responsabilitate decît cea faţă de copiii pe care ei i-au adus pe lume. Ei trebuie să pună interesele copiilor lor înaintea propriei lor cariere şi confort. Copiii nu au ales să vină pe lume şi trebuie să li se asigure cele mai bune posibilităţi de a porni în viaţă. Deoarece influenţele prenatale afectează în mod vital sănătatea spirituală, mintală şi fizică a cuiva, binele copilului trebuie să fie o prioritate ce începe chiar înainte de naştere. 22

2. Iubirea.

Iubirea unui părinte trebuie să fie necondiţionată şi plină de sacrificiu de sine. Chiar dacă ea nu va fi niciodată în totul răsplătită, copiii trebuie să se bucure de iubire pentru a avea o bună imagine de sine şi sănătate emoţională în toată viaţa lor. Copiii care trebuie să cîştige dragostea sau care se simt respinşi, nedoriţi şi lipsiţi de importanţă, vor încerca să obţină iubirea părinţilor lor prin comportări nedorite ce ajung să se înrădăcineze şi devin obiceiuri. 23 Copiii care sînt în siguranţă privind iubirea părinţilor lor se vor îndrepta şi spre alţii. Ei pot fi învăţaţi atît să dea, cît şi să primească, şi că există o raţiune de a exista care trece dincolo de eu. Pe măsură ce copiii se dezvoltă şi cresc, ei pot învăţa să-I aducă slavă lui Dumnezeu.

3. Consacrare.

Părinţii creştini trebuie să-şi consacre copiii slujirii lui Dumnezeu din cele mai timpurii momente ale vieţii. Comunităţile adventiste prevăd pentru o astfel de consacrare o ceremonie simplă, în care, înaintea comunităţii, părinţii îşi prezintă copilul lui Dumnezeu, în rugăciune, aşa cum Iosif şi Maria au prezentat pe pruncul Isus Domnului, la templu (Luca 2, 22-39). În felul acesta, copilul începe viaţa ca parte a marii familii spirituale. Membrii congregaţiei participă la dezvoltarea socială şi spirituală a tînărului, ca un copil al lui Dumnezeu şi membru al trupului lui Hristos. În acest serviciu, părinţii se consacră şi ei lucrării de educare a copilului în calea Domnului, astfel încît chipul lui Dumnezeu să fie format în copil. Pentru a atinge această ţintă, părinţii îşi vor aduce cu regularitate copiii la Şcoala de Sabat şi la adunare, pentru ca cei mici să fie părtaşi la trupul lui Hristos încă de la începutul vieţii. Apoi, atunci cînd copilul ajunge la vîrsta şcolară, părinţii şi biserica vor face orice efort pentru a-i oferi ocazia de a avea o educaţie creştină, care va alimenta mai departe iubirea copilului pentru Domnul.

4. Consecvenţă.

Învăţătura spirituală pe care părinţii o transmit este un proces continuu, ce pătrunde în fiecare fază a vieţii copilului. „Să le întipăreşti (poruncile Domnului) în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele cînd vei fi acasă, cînd vei pleca în călătorie, cînd te vei culca şi cînd te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mîini şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale" (Deut. 6, 7-9; 11, 18). Copilul este influenţat de întreaga atmosferă din cămin. Părinţii nu pot să transmită spiritualitate numai prin rugăciunea de la altarul familial. Ea trebuie să se reverse prin continua lor încredere în Isus; ea trebuie manifestată în modul lor de viaţă, în îmbrăcăminte şi chiar în felul în care este aranjată casa. Cunoaşterea lui Dumnezeu ca un părinte iubitor este vitală dezvoltării creştine a copilului.

5. Învăţînd ascultarea.

„Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi cînd va îmbătrîni, nu se va abate de la ea" (Prov. 22, 6). Ce cuprinde această învăţare? Disciplina implică mult mai mult decît pedeapsă. De obicei, pedeapsa are legătură cu trecutul, pe cînd disciplina priveşte viitorul. Disciplina este un proces de educare, în care cel tînăr este un discipol, un ucenic al părinţilor săi pentru instruire, călăuzire şi exemplu. Ea înseamnă învăţarea unor importante principii cum sînt: loialitatea, adevărul, echitatea, consecvenţa, răbdarea, ordinea, mila, generozitatea şi munca harnică. Cînd copiii învaţă de timpuriu să asculte în mod spontan de părinţii lor, atunci autoritatea nu le pune nici o problemă în viaţă. Dar tipul de ascultare învăţat este, de asemenea, important. Adevărata ascultare nu vine doar pentru că este cerută, ci pentru că ea porneşte dinăuntru. Secretul acestui fel de ascultare stă în naşterea din nou. „Cine încearcă să păzească poruncile lui Dumnezeu numai dintr-un simţămînt al datoriei, pentru că i se cere, nu va ajunge niciodată să aibă bucuria ascultării. El nici nu ascultă cu adevărat. Adevărata ascultare este lucrarea unui principiu lăuntric. Ea izvorăşte din iubirea pentru neprihănire, din iubire faţă de Legea lui Dumnezeu. Esenţa întregii neprihăniri constă în credincioşia faţă de Răscumpărătorul nostru. Aceasta ne va determina să facem ce este drept, pentru că este drept - pentru că a face ce este drept este un lucru plăcut înaintea lui Dumnezeu". 24

6. Dezvoltarea sociabilităţii şi limbajului.

Familia este cadrul special în care copiii se socializează ca membri ai rasei umane, cu toate răspunderile şi privilegiile corespunzătoare. Socializarea este procesul prin care copiii învaţă deprinderile de bază cu care să se integreze în societate. Limbajul, cu toate nuanţele lui de comunicare, este una dintre primele tehnici pe care le învaţă copilul. Limbajul folosit în cămin are nevoie să fie bine dirijat, astfel încît el să descopere caracterul lui Dumnezeu. Copilul trebuie să audă mereu printre membrii familiei expresii spontane de bucurie şi iubire, de laudă la adresa lui Dumnezeu.

7. Identitatea sexuală.

Căminul este cadrul în care, prin interacţiunile sănătoase cu bărbaţii şi femeile care compun întregul sistem al familiei, copiii învaţă să acţioneze ca bărbaţi şi femei în societate. Adulţii trebuie să-i înveţe frumuseţea sexualităţii lor în dezvoltare printr-o corectă şi potrivită informare. De asemenea, responsabilitatea lor este aceea de a-i apăra pe copii de violenţele sexuale.

8. Învăţarea valorilor.

Una dintre funcţiile principale de socializare ale familiei este să asigure asimilarea valorilor expuse în familie. Valorile familiei şi conceptele religioase nu coincid totdeauna. Părinţii pot pretinde să adere la anumite principii religioase, dar valorile pe care ei le exemplifică înaintea copiilor pot să nu fie în armonie cu aceste principii. Este important, deci, ca părinţii să fie consecvenţi.

Familia lărgită.

Căsătoria, aşa cum a conceput-o Dumnezeu, este exclusivă; familia însă nu este. Într-o societate, în continuă mişcare, foarte rar mai găseşte cineva familii lărgite: bunici, fraţi, surori, veri - care să trăiască într-o strînsă şi imediată apropiere. Familia bisericii îi poate ajuta pe aceia care sînt departe de familie sau care nu au rude să găsească adevăratul sens al valorii şi apartenenţei. Aici şi părinţii care sînt singuri (numai mama sau numai tata) pot găsi un loc bun şi primitor, unde să-şi crească copiii cu iubire cu tandreţe. Iar biserica poate să ofere exemplele potrivite ce s-ar putea să lipsească în cămin.

Învăţînd iubirea faţă de persoanele în vîrstă din comunitate, copiii pot învăţa respectul. Şi aceia care sînt în vîrstă pot trăi satisfacţia de a avea pe cineva mai tînăr, pe care să-l iubească şi de care să se bucure. „Nu mă părăsi Dumnezeule, chiar la bătrîneţele cărunte, ca să vestesc tăria Ta neamului de acum, şi puterea Ta neamului de oameni care va veni" (Ps. 71, 18). Dumnezeu acordă o consideraţie deosebită celor în vîrstă, spunînd: „Perii albi sînt o cunună de cinste, ce se găseşte pe calea neprihănirii" (Prov. 16, 31). „Pînă la bătrîneţea voastră Eu voi fi Acelaşi, pînă la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am purtat, şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă mîntuiesc" (Is. 46, 4).

În biserică, cei ce sînt singuri pot găsi un loc special, unde să fie iubiţi şi îndrăgiţi şi unde, de asemenea, să manifeste dragostea şi să pună la lucru energia lor. Prin lucrarea bisericii, ei pot ajunge să simtă grija lui Dumnezeu pentru ei: „Te iubesc cu o iubire vecinică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea" (Ier. 31, 3). Îngrijirea atentă acordată celor în nevoie face parte din „religiunea curată" (Iacov 1, 27; Ex. 22, 22; Deut. 24, 17; 26, 12; Prov. 23, 10; Is. 1, 17). Familia bisericii are o ocazie deosebită, de a oferi un liman, un adăpost, un loc de care să aparţină, acelora care nu au o familie; ea poate să cuprindă pe fiecare membru şi să-l integreze într-o unitate deosebită, despre care Domnul Hristos a spus că va fi însăşi semnul creştinismului (Ioan 17, 20-23).

Întoarcerea

Deoarece familia este chiar sufletul bisericii şi al societăţii, familia creştină însăşi va fi instrumentul de cîştigare şi păstrare a membrilor ei pentru Hristos. Ultimele versete ale Vechiului Testament sînt o profeţie a ceea ce va avea loc mai înainte de revenirea Domnului: „Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem" (Mal. 4, 5-6). În timp ce astăzi multe forţe încearcă să scoată pe membri din sînul familiei, chemarea lui Dumnezeu este la revenire, la consolidare, la întoarcere şi la refacere. Şi acele familii care răspund chemării Sale vor avea o putere ce va da pe faţă adevăratul creştinism. Comunităţile ce sînt alcătuite din astfel de familii vor creşte, tinerii lor nu vor părăsi biserica; ei vor înfăţişa lumii un tablou convigător al lui Dumnezeu.

Referinte: 1. E. G. White, Educaţia, ed. rom. , pag. 18. 2. A. W. Spalding, Makers of the Home (Întemeietorii căminului), (Mountain View, CA: Pacific Press, 1928), pag. 58. 3. Că Adam a fost răspunzător pentru planeta Pămînt este evident din faptul că Dumnezeu l-a considerat răspunzător pentru păcat, deşi nu el a fost primul care a păcătuit (Gen. 3, 9). De asemenea, cînd compară pe cei doi „Adami", Noul Testament socoteşte pe primul Adam răspunzător pentru intrarea păcatului şi a morţii în lume (Rom. 5, 12: 1 Cor. 15, 22; E. G. White, Tragedia Veacurilor, ed. 1981, pag. 593-594. 4. .Dumnezeu personal a dat lui Adam un tovarăş. El i-a făcut ajutorul potrivit pentru el, un ajutor care să-i corespundă, unul care era potrivit a fi tovarăşul său şi care putea fi una cu el în iubire şi simpatie. Eva a fost creată dintr-o coastă luată de la Adam, aceasta însemnînd că ea nu trebuia să-l stăpînească pe el care era capul, dar nici să fie călcată în picioare ca fiind inferioară, ci să stea lîngă el, ca fiind egală, să fie iubită şi ocrotită de el" (E. G. White, Figuri din Istoria Biblică a Vechiului Testament, vol. 1; Patriarhi şi Profeţi, ed. 1987, pag. 32, ). 5. Pentru mai multe detalii despre aspectele de legămînt ale căsătoriei, vezi Marriage as Covenant (Căsătoria un legămînt) din Covenant and Marriage: Partnership and Commitment (Legămînt şi căsătorie: Parteneriat şi angajament), Leader’s Notebbook (Nashville: Family Ministry Department, Sunday School Board of the Southern Baptist Convention, 1987), pag. 51-60. 6. Vezi Manualul Bisericii A. Z. Ş. , pag. 150, 151; F. M. Wilcox, Marrying Unbelievers (Căsătoria cu cei necredincioşi), Review and Herald, 2 iulie 1914, pag. 9, 10; G. B. Thompson, Marrying Unbelievers: Can Two Walk Together, Except They Be Agreed? (Căsătoria cu cei necredincioşi: Pot doi să meargă împreună dacă nu se învoiesc?), Review and Herald, 31 iulie 1941, pag. 2, 12-14; F. M. Wilcox, The Marriage Relationship, Following the Divine Order (Legătura căsătoriei urmînd porunca divină), Review and Herald, 4 mai 1944, pag. 1-4; White, Testimonies, vol. 4, p. 503-508. 7. Walter Trobisch, I Married You (M-am căsătorit cu tine), (New York, N. Y: Harper and Row, 1971), pag. 18. 8. Ed Wheat, Love Life for Every Married Couple (Viaţa de iubire pentru fiecare cuplu căsătorit), (Grand Rapids: Zondervan, 1980), pag. 72. 9. Ibid. , pag. 62 10. White, Patriarhi şi Profeţi (Figuri din istoria biblică a Vechiului Testament), vol. 1, pag. 46, 47. 11. White, Divina Vindecare, pag. 262; White, Messages to Young People (Solii către tineret), Nashville: Southern Pub. Assn. , 1930, pag. 451. 12. Vezi, de asemenea, White, Patriarhi şi Profeţi (Figuri din istoria biblică a Vechiului Testament), pag. 143, 209-210, 349-350; White, Spiritual Gifts (Daruri spirituale), vol. 3, pag. 104, 105, vol. 4, pag. 86. 13. Wheat, Love Life for Every Married Couple (Viaţa de iubire pentru fiecare cuplu căsătorit), pag. 202. Vezi, de asemenea, The Divorce Court or the Cross (Divorţul sau crucea) în Roy Hession, Forgotten Factors.An Aid to Deeper Repentance of the Forgotten Factors of Sexual Misbehavior (Factori daţi uitării.), (Fort Washington, PA: Christian Literature Crusade, 1976); Wheat, How to Save Your Marriage Alone (Cum să-ţi salvezi singur căsătoria) in Love Life, and Gary Chapman, Hope for the Separated Wounded Marriages Can Be Healed (Speranţă pentru cei despărţiţi) (Căsătoriile rănite pot fi vindecate), (Chicago: Moody Press, 1982). 14. Manualul Bisericii A. Z. Ş. , pag. 175. 15. Vezi Hession, Forgotten Factors (Factori uitaţi). Pentru a-i ajuta pe cei ce au greşit să se pocăiască, să găsească iertarea unui Dumnezeu iubitor, acest excelent volum delimitează cu grijă profundele aspecte ale imoralităţii sexuale. 16. White, Testimonies, vol. 1, p. 307. Ea scrie, de asemenea: „Noi, femeile, trebuie să nu uităm că Dumnezeu ne-a făcut să fim supuse bărbatului. El este capul şi judecata, părerile şi raţionamentele noastre trebuie să se armonizeze, dacă este posibil, cu ale lui. Dacă nu, în Cuvîntul lui Dumnezeu este dată întîietate soţului, acolo unde nu este problemă de conştiinţă. Noi trebuie să ne supunem capului" (E. G. White - Scrisoarea 5, 1861). 17. E. G. White, Manuscrisul 17, 1891. Vezi, de asemenea, Larry Christenson, The Christian Family (Familia creştină) (Minneapolis, MN: Bethany Fellowship, 1970). 18. Pentru idei, pentru un altar familial plin de viaţă, vezi John şi Millie Youngberg, Heart Tuning: A Guide to Better Family Worship (Trad. rom|nească: Inimi întoarse. Cuvîntul Evangheliei, 1993); Christenson, The Christian Family (Familia creştină), pag. 157-197. 19. White, Adventist Home (Căminul adventist), pag. 231, 232. 20. Părinţii care trebuie să încredinţeze copilul în grija altcuiva trebuie să aleagă pe acela care are valori similare cu ale lor, astfel încît să fie o deplină cooperare în creşterea copilului , în iubirea şi temerea de Dumnezeu. Părinţii trebuie, de asemenea, să observe cu grijă pe ceilalţi copii cu care va fi asociat copilul lor. Doresc ei ca fiul sau fiica lor să fie ca aceştia? Copiii învaţă atît de mult, aşa de repede şi atît de neşters, astfel că toate aspectele îngrijirii copilului trebuie să fie în mod conştiincios cercetate. 21. Edith Schaefer, What Is a Family? (Ce este o familie?) (Old Tappan, N. J. : Fleming H. Revell Co. , 1975), pag. 47. 22. Vezi White, Hristos, Lumina lumii, ed. 1981, pag. 499; White, Adventist Home (Căminul adventist), pag. 255-259. 23. Vezi Gary Smalley and John Trent, The Blessing (Binecuvîntarea), (Nashville: Thomas Nelson Publishers, 1986). Autorii prezintă cu grijă modul în care acordarea sau reţinerea de către părinţi a iubirii necondiţionate este cheia binelui emoţional şi psihologic al copilului în creştere. 24. White, Parabolele Domnului Hristos, ed 1980, p. 69.

Adventiştii de ziua a şaptea cred... Că există un Sanctuar în ceruri, adevăratul tabernacol, ridicat nu de un om, ci de Domnul. În el, Domnul Hristos slujeşte în favoarea noastră, punînd la dispoziţia credincioşilor binefacerile jertfei Sale ispăşitoare, aduse o dată pentru totdeauna pe cruce. El a inaugurat activitatea Sa ca Marele nostru Preot şi a început lucrarea Sa de mijlocire la data înălţării Sale. În 1844, la sfîrşitul perioadei profetice de 2300 zile, El a intrat în cea de-a doua şi ultima fază a slujirii Sale ispăşitoare. Ea este o lucrare a judecăţii de cercetare, care este o parte a eliminării definitive a tuturor păcatelor, simbolizată de către curăţirea sanctuarului ebraic din vechime în Ziua de ispăşire. În acel serviciu simbolic, sanctuarul era curăţit cu sîngele animalelor jertfite, dar lucrurile cereşti sînt curăţite cu sacrificiul desăvîrşit al sîngelui lui Isus Hristos. Judecata de cercetare descoperă fiinţelor cereşti care din cei morţi dorm în Hristos şi astfel, în El, sînt socotiţi vrednici de a avea parte de prima înviere. Ea arată, de asemenea, care dintre cei vii sînt în Hristos, păzind poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus Hristos, şi în El, deci, sînt gata pentru înălţarea în Împărăţia Sa cea veşnică. Această judecată apără dreptatea lui Dumnezeu în salvarea acelora care cred în Isus. Ea declară că aceia care au rămas credincioşi lui Dumnezeu vor primi Împărăţia. Terminarea acestei lucrări a Domnului Hristos va marca încheierea timpului de probă al omenirii înaintea celei de a doua veniri a Domnului Hristos.

Lucrarea Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc

Ceasul jertfei de seară a sosit. Preotul stă în curtea Templului din Ierusalim, gata de a aduce un miel ca jertfă. În timp ce ridică cuţitul ca să înjunghie victima, pămîntul se cutremură. Înspăimîntat, el dă drumul cuţitului şi mielul scapă. Peste vuietul cutremurului, el aude un zgomot puternic, neobişnuit, în timp ce o mînă nevăzută rupe catapeteasma templului de sus şi pînă jos. Peste oraş, nori negri cuprind o cruce. Cînd Isus, Mielul Pascal al lui Dumnezeu strigă: „S-a sfîrşit!", El moare pentru păcatele lumii. Tipul a întîlnit antitipul. Chiar evenimentul spre care serviciile de la templu au arătat de-a lungul veacurilor a avut loc. Mîntuitorul Şi-a îndeplinit jertfa Sa ispăşitoare şi, pentru că simbolul a întîlnit realitatea, ritualurile ce prefigurau acest sacrificiu au fost înlăturate. De aceea a fost sfîşiată perdeaua, a căzut cuţitul şi a scăpat mielul. Dar mai este încă mult din istoria mîntuirii. Ea merge dincolo de cruce. Învierea Domnului Isus şi înălţarea Lui la cer îndreaptă atenţia noastră spre Sanctuarul din ceruri, unde El nu mai slujeşte ca Miel, ci ca Preot. Jertfa adusă o dată pentru totdeauna a fost oferită (Evrei 9, 28); acum, El face posibil ca toţi să beneficieze de această jertfă ispăşitoare.

Sanctuarul din ceruri

Dumnezeu a dat instrucţiuni lui Moise să construiască, ca loc al şederii Sale pămînteşti (Ex. 25, 8), primul sanctuar ce a funcţionat sub primul (vechiul) legămînt (Evr. 9, 1). Acesta era un loc în care oamenii erau învăţaţi calea mîntuirii. Cam 400 de ani mai tîrziu, templul permanent de la Ierusalim, construit de împăratul Solomon, a înlocuit tabernacolul portabil al lui Moise. După ce Nebucadneţar a distrus acest templu, cei din exil, care s-au întors din captivitatea babiloniană, au înălţat cel de-al doilea templu, pe care Irod cel Mare l-a înfrumuseţat şi pe care romanii l-au distrus în anul 70 e. n. Noul Testament descoperă faptul că noul legămînt are şi el un Sanctuar - unul care este în ceruri. În el, Domnul Hristos slujeşte ca Mare Preot „la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri" (Evr. 8, 1). Acest Sanctuar este „adevăratul cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul" (v. 2). 1 La Muntele Sinai, lui Moise i-a fost arătat „chipul", copia sau modelul în miniatură al Sanctuarului ceresc (vezi Ex. 25, 9. 40). 2 Scriptura numeşte sanctuarul pe care el l-a construit „chipurile (copiile) lucrurilor care sînt în ceruri", „chipul adevăratului locaş de închinare" (Evr. 9, 23. 24). Sanctuarul pămîntesc şi serviciile lui ne oferă deci o deosebită înţelegere a rolului Sanctuarului ceresc. În multe locuri, Scriptura vorbeşte despre existenţa unui Sanctuar sau Templu ceresc (Ps. 11, 4; 102, 19; Mica 1, 2, 3). 3 În viziune, Ioan vizionarul a văzut Sanctuarul ceresc. El îl descrie ca „Templul cortului mărturiei din cer" (Apoc. 15, 5) şi „Templul lui Dumnezeu, care este în cer" (Apoc. 11, 19). Acolo, el a văzut obiectele după care au fost făcute piesele ce mobilează locul sfînt al sanctuarului pămîntesc, cum sînt cele şapte sfeşnice (Apoc. 1, 12) şi un altar al tămîierii (Apoc. 8, 3). El a văzut acolo şi chivotul legămîntului care era asemenea aceluia din Sfînta Sfintelor din sanctuarul pămîntesc (Apoc. 11, 19). Altarul ceresc al tămîierii este aşezat înaintea tronului lui Dumnezeu (Apoc. 8, 3; 9, 13), care este în Tempul ceresc al lui Dumnezeu (Apoc. 4, 2; 7, 15; 16, 17). În felul acesta, scena tronului lui Dumnezeu din ceruri (Dan. 7, 9. 10) se află în Templul sau Sanctuarul ceresc. Pentru aceasta, judecata finală iese din Templul lui Dumnezeu (Apoc. 15, 5-8). Este deci clar faptul că Sfînta Scriptură prezintă Sanctuarul ceresc ca un loc real (Evr. 8, 2) şi nu ca o metaforă sau ceva abstract. 4 Sanctuarul ceresc este, în primul rînd, locul şederii lui Dumnezeu.

Slujirea în Sanctuarul ceresc

Solia Sanctuarului a fost o solie a mîntuirii. Dumnezeu a folosit serviciile lui pentru a vesti Evanghelia (Evr. 4, 2). Serviciile din sanctuarul pămîntesc au fost un „simbol" (parabole - în greceşte) „o asemănare pentru vremurile de acum, pînă la prima venire a Domnului Hristos (Evr. 9, 9. 10). „Prin simbol şi ritual Dumnezeu Şi-a propus să îndrepte credinţa lui Israel asupra jertfei şi slujbei preoţeşti a Răscumpărătorului lumii, Mielul lui Dumnezeu care avea să ridice păcatul lumii" (Gal. 3, 23; Ioan 1, 29). 5 Sanctuarul a ilustrat trei faze ale lucrării de slujire a Domnului Hristos: (1) - Jertfa înlocuitoare; (2) - Mijlocirea preoţească; (3) - Judecata finală.

Jertfa înlocuitoare.

Fiecare jertfă adusă la sanctuar simboliza moartea Domnului Isus pentru iertarea păcatelor, descoperind adevărul că, „fără vărsare de sînge, nu este iertare" (Evr. 9, 22). Aceste jertfe ilustrează următoarele adevăruri:

1. Judecata lui Dumnezeu asupra păcatului.

Pentru că păcatul este o răzvrătire profund înrădăcinată împotriva a tot ceea ce este bun, curat şi sfînt, el nu poate fi ignorat. „Plata păcatului este moartea" (Rom. 6, 23).

2. Moartea înlocuitoare a Domnului Hristos.

„Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi.dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor" (Is. 53, 6). „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi" (1 Cor. 15, 3).

3. Dumnezeu a oferit jertfa ispăşitoare.

Jertfa aceasta este „Hristos Isus; pe El Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sîngele Lui, o jertfă de ispăşire" (Rom. 3, 24. 25). „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El (Dumnezeu) L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Cor. 5, 21). Hristos, Răscumpărătorul, a luat asupra Lui judecata păcatului. De aceea, „Hristos a fost tratat cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El nu contribuise cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi nu contribuisem cu nimic. El a suferit moartea, care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa care era a Lui". ’Prin rănile Lui sîntem tămăduiţi’ (Is. 53, 5). " 6

Jertfele de la sanctuarul pămîntesc erau repetative. Asemenea unei povestiri, acest ritual-parabolă al răscumpărării era povestit şi repovestit, an după an. Prin contrast, Antitipul - moartea ispăşitoare reală a Domnului nostru - a avut loc la Calvar, o dată pentru totdeauna (Evrei 9, 26-28; 10, 10-14). Pe cruce, pedeapsa pentru păcatul neamului omenesc a fost pe deplin plătită. Dreptatea divină a fost satisfăcută. Din perspectivă legală, lumea a fost readusă în graţia lui Dumnezeu (Rom. 5, 18). Ispăşirea sau împăcarea a fost desăvîrşită la cruce, aşa cum fusese prefigurată de jertfe, şi astfel credinciosul pocăit se poate încrede în lucrarea încheiată a Domnului nostru. 7

Mijlocirea preoţească.

Dacă jertfele făceau ispăşire pentru păcat, de ce mai era nevoie de un preot? Rolul preotului atrăgea atenţia la nevoia de mijlocire între păcătoşi şi Dumnezeul cel Sfînt. Mijlocirea preoţească descoperă seriozitatea păcatului şi înstrăinarea pe care el o aduce între un Dumnezeu fără păcat şi creatura păcătoasă. „Aşa după cum fiecare jertfă prefigura moartea Domnului Hristos, tot astfel fiecare preot prefigura lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos ca Mare Preot în Sanctuarul ceresc. ’Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos’ (1 Tim. 2, 5). " 8

1. Mijlocire şi ispăşire.

Aplicarea sîngelui ispăşitor în timpul lucrării de mijlocire a preotului era considerată şi ca o formă de ispăşire (Lev. 4, 35). Termenul „ispăşire" implică şi reconcilierea între două părţi înstrăinate. Cum moartea ispăşitoare a Domnului Hristos a împăcat lumea cu Dumnezeu, tot astfel mijlocirea Sa sau aplicarea meritelor vieţii Sale fără de păcat şi ale morţii înlocuitoare fac din ispăşire sau împăcarea cu Dumnezeu o realitate personală pentru credincios. Preoţia levitică ilustrează lucrarea mîntuitoare pe care Domnul Hristos a continuat-o de la moartea Sa. Marele nostru Preot slujeşte „la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri", acţionînd ca „slujitor al Locului prea sfînt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul" (Evr. 8, 1. 2). Sanctuarul ceresc este marele centru de comandă, unde Domnul Hristos Îşi desfăşoară slujirea Sa preoţească pentru mîntuirea noastră. El este în stare „să mîntuiască în chip desăvîrşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei" (Evr. 7, 25). De aceea, noi sîntem încurajaţi să ne apropiem cu „deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie" (Evr. 4, 16). În sanctuarul pămîntesc, preoţii aduceau la îndeplinire două slujbe distincte - o slujbă zilnică în locul sfînt (Sfînta sau prima despărţitură) şi slujirea anuală în locul prea sfînt (Sfînta Sfintelor sau a doua despărţitură). Aceste servicii ilustrează lucrarea preoţească a Domnului Hristos. 9

2. Slujirea în locul sfînt.

Lucrarea preoţească în locul sfînt al sanctuarului putea fi caracterizată ca o lucrare de mijlocire, iertare, împăcare şi restaurare. Fiind o lucrare continuă, aceasta asigura accesul continuu la Dumnezeu, prin preot.10 Ea simboliza adevărul că păcătosul pocăit are acces imediat şi continuu înaintea lui Dumnezeu, prin slujba preoţească a Domnului Hristos, ca Mijlocitor şi Mediator (Ef. 2, 18; Evr. 4, 14-16; 7, 25; 9, 24; 10, 19-22). Cînd păcătosul pocăit 11 venea la sanctuar cu jertfa, el punea mîinile pe capul animalului nevinovat şi mărturisea păcatul său. Acest act transmitea, în mod simbolic, păcatul său şi pedeapsa pentru el asupra victimei. Ca rezultat, el obţinea iertarea păcatelor. 12 După cum afirmă „Enciclopedia iudaică", „punerea mîinilor pe capul victimei este un ritual obişnuit prin care se realizează substituirea şi transferul păcatelor". „În fiecare jertfă adusă există ideea substituirii, victima ia locul omului păcătos. "13

Sîngele jertfei pentru păcat era folosit în una din cele două căi: a) Dacă era dus în Sfînta, el era stropit înaintea perdelei dinăuntru şi aşezat pe coarnele altarului tămîierii (Levitic 4, 6. 7. 17. 18); b) Dacă nu era dus în sanctuar, atunci el era aşezat pe coarnele altarului arderii de tot ce se afla în curte (Lev. 4, 25. 30). În cazul acesta, preotul mînca o parte a cărnii jertfei aduse (Lev. 6, 25. 26. 30). Şi întrun caz şi în altul, participanţii înţelegeau că păcatele lor şi răspunderea pentru ele erau transferate asupra sanctuarului şi asupra preoţiei lui.14

14 „În acest ritual ilustrativ, sanctuarul îşi asuma vina şi răspunderea păcătosului - cel puţin pentru momentul acela - atunci cînd cel pocăit aducea o jertfă pentru păcat, mărturisindu-şi greşelile. El pleca de acolo iertat, asigurat de faptul că Dumnezeu l-a primit. Astfel că în experienţa antitipică, cînd un păcătos este atras la pocăinţă de Duhul Sfînt, pentru a primi pe Hristos ca Domn şi Mîntuitor personal, Domnul Hristos ia asupra Sa păcatele şi răspunderea pentru ele. El este iertat fără plată. Hristos este Garantul credinciosului, aşa cum este şi Înlocuitorul lui. " 15 În tip şi antitip, lucrarea săvîrşită în Sfînta se concentrează în principal asupra persoanei. Lucrarea preoţească a Domnului Hristos asigură păcătosului iertare şi împăcarea cu Dumnezeu (Evr. 7, 25). „De dragul Domnului Hristos, Dumnezeu iartă pe păcătosul pocăit, îi acordă caracterul neprihănit şi ascultarea Fiului Său, îi iartă păcatele şi îi înscrie numele în cartea vieţii, considerîndu-l ca pe unul dintre fiii Săi (Ef. 4, 32; 1 Ioan 1, 9; 2 Cor. 5, 21; Rom. 3, 24; Luca 10, 20). Şi, atîta vreme cît credinciosul rămîne în Hristos, harul spiritual este mijlocit pentru el de către Domnul nostru, prin Duhul Sfînt, astfel încît el se maturizează spiritual şi dezvoltă virtuţi şi însuşiri ce reflectă caracterul divin" (2 Petru 3, 18; Gal. 5, 22. 23). 16 Slujirea în Sfînta aduce credinciosului îndreptăţirea şi sfinţirea.

Judecata finală.

Evenimentele din Ziua Ispăşirii ilustrează cele trei faze ale judecăţii finale a lui Dumnezeu. Acestea sînt: (1) judecata premilenială (menţionată de obicei ca judecata de cercetare), care mai este numită şi judecata preadventă; (2) judecata milenială; (3) judecata executivă, care are loc la sfîrşitul mileniului.

1. Slujirea din Sfînta Sfintelor.

A doua parte a slujbei preoţeşti este, în principal, concentrată asupra sanctuarului, gravitînd în jurul curăţirii sanctuarului şi a poporului lui Dumnezeu. Această formă de slujire, care se concentra în Sfînta Sfintelor şi pe care numai marele preot o putea aduce la îndeplinire, era limitată la o singură zi a anului religios. Curăţirea sanctuarului cerea doi ţapi - unul pentru Dumnezeu şi altul de trimis (Azazel, în ebraică). Sacrificînd ţapul pentru Dumnezeu, marele preot făcea „ispăşirea pentru sfîntul locaş (în realitate Sfînta sfintelor, în acest capitol), pentru cortul întîlnirii şi pentru altar (cel din curte)" (Lev. 16, 20; cf. 16, 16-18). Luînd sîngele ţapului pentru Dumnezeu, care reprezenta sîngele lui Hristos, şi ducîndu-l în Sfînta Sfintelor, marele preot îl aplica în mod direct, chiar în prezenţa lui Dumnezeu, milostivitorului - acoperămîntul chivotului conţinînd cele Zece Porunci - pentru a satisface cerinţele legii sfinte a lui Dumnezeu. Acţiunea sa simboliza preţul nespus de mare pe care Domnul Hristos avea să-L plătească pentru păcatele noastre, descoperind astfel cît de doritor este Dumnezeu să împace pe poporul Său cu Sine (2 Cor. 5, 19). Apoi, el ducea acest sînge pe altarul tămîierii şi pe altarul arderilor de tot, care, în fiecare zi a anului, fuseseră stropite cu sîngele care reprezenta păcatele mărturisite. Prin aceasta, marele preot făcea ispăşire pentru sanctuar, ca şi pentru popor şi realiza astfel curăţirea şi a unuia şi a altuia (Lev. 16, 16-20. 30-33). În continuare, reprezentînd pe Domnul Hristos ca Mijlocitor, marele preot lua asupra sa păcatele ce mînjiseră sanctuarul şi le transfera asupra ţapului ce era viu pentru Azazel, care apoi era dus departe de tabăra poporului lui Dumnezeu. Această acţiune îndepărta păcatele poporului, care, în mod simbolic, fuseseră transferate de la credincioşii pocăiţi asupra sanctuarului, prin sîngele sau carnea jertfelor, în cadrul slujbei zilnice de iertare. În acest fel, sanctuarul era curăţit şi pregătit astfel pentru lucrarea de slujire a unui nou an (Lev. 16; 16-20; 30-33). 17 Şi, în felul acesta, toate lucrurile erau puse în rînduială între Dumnezeu şi poporul Său. 18 Ziua ispăşirii, deci, ilustrează procesul judecăţii ce se ocupă cu eradicarea păcatului. Ispăşirea adusă la îndeplinire în această zi „prefigurează aplicarea finală a meritelor Domnului Hristos spre a îndepărta pentru veşnicie prezenţa păcatului şi a realiza deplina împăcare a universului într-o unică şi armonioasă conducere - aceea a lui Dumnezeu. " 19

2. Azazel, ţapul de trimis.

Cuvîntul Azazel este o transliterare din ebraicul azazel, cu origine şi semnificaţie incerte. Expresia folosită adesea „ţapul de trimis" este modelată după Vulgata, caper emissarius. În Levitic 16, 27 el mai este numit „ţapul ispăşitor". 20 O cercetare atentă a capitolului 16 al cărţii Leviticului descoperă faptul că Azazel reprezintă pe Satana şi nu pe Hristos, aşa cum au gîndit unii. Argumentele care susţin această interpretare sînt următoarele: 1. Ţapul de trimis nu era sacrificat ca jertfă şi astfel nu putea fi folosit ca mijloc de obţinere a iertării. Căci „fără vărsare de sînge, nu este iertare" (Evr. 9, 22). 2. Sanctuarul era curăţit în întregime prin sîngele ţapului pentru Domnul, mai înainte ca ţapul de trimis să fie introdus în ritual (Lev. 16, 20). 3. Pasajul tratează ţapul de trimis ca pe o fiinţă personală care este în opoziţie cu Dumnezeu" (Leviticul 16, 8 citit ad litteram spune: „Unul pentru Iahweh şi celălalt pentru Azazel"). Astfel deci, în cadrul parabolei sanctuarului, este mult mai potrivit să vedem în ţapul pentru Domnul un simbol al Domnului Hristos şi în ţapul de trimis - Azazel - un simbol al lui Satana. 21

3. Diferitele faze ale judecăţii.

Ritualul ţapului de trimis din Ziua Ispăşirii arată dincolo de Calvar, la sfîrşitul istoriei păcatului - îndepărtarea păcatului şi a lui Satana. „Întreaga responsabilitate pentru păcat va fi pusă asupra lui Satana, generatorul şi instigatorul lui. Satana şi urmaşii săi, ca şi toate consecinţele păcatului vor fi îndepărtate din Univers, prin nimicire. Ispăşirea prin judecată va aduce deci o deplină împăcare şi armonie în Univers (Ef. 1, 10). Acesta este obiectivul pe care a doua şi ultima fază a lucrării preoţeşti a Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc îl va realiza. " 22 Această judecată are în vedere reabilitarea finală a lui Dumnezeu înaintea Universului. 23 Ziua Ispăşirii înfăţişează cele trei faze ale judecăţii finale. a. Îndepărtarea păcatelor de pe sanctuar are legătură cu prima fază a judecăţii, judecata de cercetare sau judecata pre-adventă. Ea "se concentrează asupra numelor scrise în cartea vieţii, aşa cum Ziua Ispăşirii se concentra asupra îndepărtării de deasupra sanctuarului a păcatelor mărturisite de păcătoşii pocăiţi. Credincioşii cei falşi vor fi scoşi afară, îndepărtaţi; credinţa adevăraţilor credincioşi şi unirea lor cu Hristos va fi reconfirmată înaintea Universului loial faţă de Dumnezeu, iar rapoartele păcatelor vor fi şterse. " 24 b. Expulzarea „ţapului de trimis" în pustie simbolizează întemniţarea lui Satana pentru o mie de ani pe acest pămînt pustiit, perioadă ce începe la a doua venire şi coincide cu a doua fază a judecăţii finale, care are loc în ceruri (Apoc. 20, 4; 1 Cor. 6, 1-3). Această judecată milenială cuprinde o reexaminare a judecăţii celor nelegiuiţi şi va fi spre folosul celor răscumpăraţi, dîndu-le posibilitatea să pătrundă modul în care Dumnezeu tratează păcatul şi pe acei păcătoşi care n-au fost mîntuiţi. Ea va răspunde la toate întrebările pe care cei mîntuiţi le pot avea despre mila şi dreptatea lui Dumnezeu (vezi cap. 26). c. Curăţirea taberei simbolizează rezultatele celei de a treia faze a judecăţii - cea executivă-, cînd focul va nimici pe nelegiuiţi şi va curăţi pămîntul (Apoc. 20, 11-15; Mat. 25, 31- 46; 2 Petru 3, 7-13).

Sanctuarul ceresc în profeţie

În discuţia de mai sus, ne-am concentrat atenţia asupra sanctuarului din perspectiva tip-antitip. Acum vom privi asupra lui în profeţie.

Ungerea Sanctuarului ceresc.

Cele 70 de săptămîni din Daniel 9 conduc spre inaugurarea lucrării preoţeşti a Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc. Unul dintre ultimele evenimente care trebuia să aibă loc în timpul celor 490 de ani era „ungerea Sfîntului Sfinţilor" (Dan. 9, 24 - vezi capitolul 4 al acestei cărţi). Ebraicul qodesh qodeshim a fost tradus cu „Cel prea sfînt". (Cornilescu a tradus cu „Sfîntul Sfinţilor" - nota trad. ). Dar o traducere literală înseamnă „Sfînta Sfintelor". Va fi deci mai bine a traduce expresia cu „ungerea Sfintei Sfintelor" sau "ungerea locului cel prea sfînt". După cum, în timpul inaugurării sanctuarului pămîntesc, el a fost uns cu uleiul sfînt pentru a-l consacra pentru serviciile ce se aduceau în el, tot astfel, la inaugurarea lui, Sanctuarul ceresc trebuia să fie uns spre a fi consacrat lucrării de mijlocire a Domnului Hristos. La înălţarea Lui la cer, imediat după moartea şi învierea Sa (Dan. 9, 27), 25 Domnul Hristos Şi-a început lucrarea Sa ca Mare Preot şi Mijlocitor.

Curăţirea Sanctuarului ceresc.

Vorbind despre curăţirea Sanctuarului ceresc, Epistola către Evrei spune: „Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sînge; şi, fără vărsare de sînge, nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sînt în ceruri /sanctuarul pămîntesc/ a trebuit curăţate în felul acesta, cu sîngele animalelor, trebuia ca însăşi lucrurile cereşti /Sanctuarul ceresc/ să fie curăţite cu jertfe mai bune decît acestea . (Evr. 9, 22-23) Diferiţi comentatori au adoptat această învăţătură biblică. Henry Alford remarca faptul că „însuşi cerul avea nevoie de curăţire şi a obţinut-o prin sîngele ispăşitor al Domnului Hristos. " 26 B. F. Westcott comenta: „Se poate spune că pînă şi lucrurile cereşti, în măsura în care ele întruchipează condiţiile viitoare ale vieţii omului, au contractat, prin căderea în păcat, ceva ce cere a fi curăţit". Sîngele Domnului Hristos a fost acela, spunea el, care a făcut posibilă „curăţirea modelului ceresc al sanctuarului pămîntesc. " 27 După cum păcatele poporului lui Dumnezeu erau puse, prin credinţă, asupra jertfei pentru păcat şi apoi transferate în mod simbolic asupra sanctuarului pămîntesc, tot astfel, sub noul legămînt, păcatele mărturisite ale celui pocăit sînt aşezate, prin credinţă, asupra Domnului Hristos. 28 Şi, după cum, în tipica Zi a Ispăşirii, curăţirea sanctuarului pămîntesc îndepărta păcatele acumulate acolo, tot astfel Sanctuarul ceresc este curăţit prin îndepărtarea finală a rapoartelor păcatelor din cărţile cerului. Dar, mai înainte ca aceste rapoarte să fie în cele din urmă clarificate, ele vor fi examinate, pentru a stabili cine, prin pocăinţă şi credinţă în Hristos, este îndreptăţit să intre în Împărăţia Sa cea veşnică. Curăţirea Sanctuarului ceresc, deci, implică o lucrare de cercetare sau judecată, 29 care era reflectată pe deplin în natura Zilei de Ispăşire ca zi a judecăţii. 30 Această judecată, care ratifică hotărîrea cu privire la cine va fi mîntuit şi cine va fi pierdut, trebuie să aibă loc mai înainte de a doua venire, pentru că în acel timp Domnul Hristos Se întoarce aducînd răsplata Sa, „ca să dea fiecăruia după fapta lui" (Apoc. 22, 12). Atunci, de asemenea, se va răspunde acuzaţiilor lui Satana (conf. Apoc. 12, 10).

Toţi aceia care s-au pocăit în adevăr, şi prin credinţă au făcut apel la sîngele jertfei ispăşitoare a Domnului Hristos, au primit iertare. Cînd numele lor ajung să fie luate în discuţie la această judecată şi ei sînt găsiţi îmbrăcaţi cu haina neprihănirii Domnului Hristos, păcatele lor sînt şterse şi ei sînt socotiţi vrednici de viaţa veşnică (Luca 20, 35). „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui" (Apoc. 3, 5). Profetul Daniel dezvăluie natura acestei judecăţi de cercetare. În timp ce puterea apostată, simbolizată de cornul cel mic, continuă lucrarea lui blasfematoare şi persecutoare împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său de pe pămînt (Dan. 7, 8. 20. 21. 25), scaunele de domnie sînt aşezate şi Dumnezeu prezidează judecata finală. Această judecată are loc în sala tronului din Sanctuarul ceresc şi la ea participă mulţimi de martori cereşti. Cînd Curtea ia loc, cărţile se deschid, aceasta însemnînd începutul procedurii de cercetare (Daniel 7, 9. 10). Numai după această judecată puterea apostată este nimicită (Dan. 7, 11). 31

Timpul judecăţii.

Atît Domnul Hristos, cît şi Tatăl sînt implicaţi în judecata de cercetare. Mai înainte ca El să Se întoarcă pe pămînt, pe „norii cerului", Domnul Hristos, ca „Fiu al omului", vine „pe norii cerului" la „Cel îmbătrînit de zile", Dumnezeu Tatăl, şi stă înaintea Lui (Dan. 7, 13). Chiar de la înălţarea Sa, Domnul Hristos a acţionat ca Mare Preot, ca Mijlocitorul nostru înaintea lui Dumnezeu (Evrei 7, 25). Dar, de data aceasta, El vine să primească Împărăţia (Dan. 7, 14).

1. Umbrirea lucrării preoţeşti a Domnului Hristos.

Daniel 8 ne vorbeşte despre lupta dintre bine şi rău şi triumful final al lui Dumnezeu. Acest capitol descoperă faptul că între inaugurarea lucrării Domnului Hristos ca Mare Preot şi curăţirea Sanctuarului ceresc, o putere pămîntească va pune în umbră lucrarea Domnului Hristos. Berbecele din această viziune reprezintă Imperiul Medo-persan (Dan. 8, 2); cele două coarne, cel mai mare fiind cel din urmă, înfăţişează în mod clar cele două faze ale ei, partea dominantă, persană, a imperiului, apărînd ultima. Aşa cum a profetizat Daniel, această împărăţie orientală şi-a extins puterea ei spre „apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi, " „şi a devenit mare" (Dan. 8, 4). Berbecele venind de la apus simboliza Grecia, cu marele corn, „cel dintîi împărat" al ei, reprezentînd pe Alexandru cel Mare (Dan. 8, 21). Venind de la apus, Alexandru înfrînge cu repeziciune Persia. Apoi, în numai cîţiva ani după moartea sa, imperiul său a fost împărţit în „patru împărăţii" (Dan. 8, 8. 22): împărăţiile lui Casandru, Seleuc, Lisimah şi Ptolemeu. La „sfîrşitul stăpînirii lor" (Dan. 8, 23), cu alte cuvinte, spre sfîrşitul Imperiului Grecesc divizat, se va ridica „un corn mic" (Daniel 8, 9). Unii consideră pe Antioh Epifanul, un împărat sirian care a domnit peste Palestina pentru o scurtă perioadă de timp, în secolul al doilea î. e. n. , ca împlinind această parte a profeţiei. Alţii, între care mulţi reformatori, au identificat acest corn mic cu Roma, în cele două faze ale ei, păgînă şi papală. Această ultimă interpretare împlineşte în mod exact descrierea făcută de Daniel, pe cînd cealaltă nu o împlineşte. 32 Să reţinem următoarele puncte: a. Puterea cornului cel mic se întinde de la prăbuşirea Imperiului Grecesc pînă la „vremea sfîrşitului" (Dan. 8, 17). Numai Roma păgînă şi papală împlineşte această descriere a timpului. b. Profeţiile din Daniel, capitolele 2, 7 şi 8 sînt paralele (vezi schiţa profeţiilor paralele de la pagina 493 a acestei cărţi). Cele patru metale ale chipului din Daniel 2 şi cele patru fiare din Daniel 7 reprezintă aceleaşi imperii mondiale: Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma. Atît picioarele de fier şi lut, cît şi cele zece coarne ale celei de a patra fiare reprezintă divizarea Imperiului Roman, acele state împărţite ce vor continua să existe pînă la cea de a doua venire. Să reţinem că ambele profeţii arată spre Roma ca fiind succesoarea Greciei şi ca fiind ultimul imperiu înainte de a doua venire şi judecata finală. Cornul cel mic din Daniel 8 se aşază bine în această schemă; Roma urmează Greciei şi este nimicită în mod supranatural sau „zdrobită, fără ajutorul vreunei mîini omeneşti" (Dan. 8, 25; cf. Dan. 2, 34). 33

c. Medo-Persia este numită „mare"; Grecia este descrisă ca fiind „foarte mare", iar despre cornul cel mic se spune: „s-a mărit nespus de mult" (Dan. 8, 4. 8. 9). Roma, unul dintre cele mai mari imperii ale lumii, corespunde acestei descrieri. d. Numai Roma şi-a extins imperiul spre miazăzi (Egipt), spre răsărit (Macedonia şi Asia Mică) şi „spre ţara cea minunată" (Palestina), exact aşa cum a spus profeţia (Dan. 8, 9). e. Roma s-a ridicat împotriva „căpeteniei oştirii", a „Domnului domnilor" (Dan. 8, 11. 25), care nu este altul decît Domnul Isus Hristos. .Împotriva Lui şi a poporului Său, ca şi împotriva Sanctuarului, puterea Romei a dus una dintre cele mai uimitoare lupte. Această descriere acoperă atît faza păgînă, cît şi cea papală a Romei. În timp ce Roma păgînă s-a împotrivit Domnului Hristos şi a nimicit în adevăr Templul din Ierusalim, Roma papală a pus în umbră, în mod real, lucrarea preoţească de mijlocire a Domnului Hristos în favoarea păcătoşilor în Sanctuarul ceresc (vezi Evr. 8, 1. 2), prin substituirea unei preoţii ce susţine că oferă iertare prin mijlocirea oamenilor. " 34. Această putere apostată avea să se bucure de oarecare succese, pentru că ea „a aruncat adevărul la pămînt şi a izbutit în ce a început" (Dan. 8, 12).

2. Timpul restaurării, curăţirii şi judecării.

Dumnezeu nu avea să îngăduie ca umbrirea adevărului slujbei de Mare Preot a Domnului Hristos să meargă la infinit. Cu credincioşie, prin bărbaţi şi femei cu temere de Dumnezeu, El a reînsufleţit cauza Sa. Descoperirea parţială de către Reformaţiune a rolului Domnului Hristos, ca marele nostru Mijlocitor, a determinat o mare reînviorare înăuntrul lumii creştine. Şi totuşi, mai era încă mult adevăr despre lucrarea Domnului Hristos în ceruri, care să fie descoperit. Viziunea lui Daniel arăta că rolul Domnului Hristos, ca Marele nostru Mare Preot, avea să dobîndească o semnificaţie decisivă către „vremea sfîrşitului" (Dan. 8, 17), cînd El va începe lucrarea Sa specială de curăţire şi judecată, pe lîngă continua Sa lucrare de mijlocire (Evr. 7, 25). 35 Viziunea precizează timpul cînd Domnul Hristos trebuia să înceapă această lucrare a zilei antitipice de ispăşire, lucrarea judecăţii de cercetare (Dan. 7) şi curăţirea sanctuarului: „Pînă vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfîntul Locaş va fi curăţit" (Dan. 8, 14). 36 Pentru că viziunea se referea la vremea sfîrşitului, sanctuarul despre care ea vorbeşte nu poate fi sanctuarul pămîntesc - căci el a fost distrus în anul 70 e. n. Profeţia trebuie să se refere astfel la Sanctuarul noului legămînt din ceruri - locul în care Domnul Hristos slujeşte pentru mîntuirea noastră. Ce sînt cele 2300 de zile sau „2300 de seri şi dimineţi" cum spune originalul ebraic? 37 După Genesa 1, o „seară şi o dimineaţă" este o zi. Aşa cum am văzut în capitolele 4 şi 12 ale acestei cărţi, o perioadă de timp într-o profeţie simbolică este, de asemenea, simbolică: o zi profetică reprezintă un an. Astfel că mulţi creştini au crezut în decursul veacurilor că cele 2300 de zile din Daniel 8 înseamnă 2300 de ani literali. 38

a. Daniel 9, cheia pentru a descifra Daniel 8. Dumnezeu a însărcinat pe îngerul Gabriel să-l facă pe Daniel să înţeleagă viziunea (Dan. 8, 16). Dar efectul ei a fost atît de şocant, încît Daniel s-a îmbolnăvit şi Gabriel a trebuit să întrerupă explicarea sa. La terminarea capitolului, Daniel remarcă: „Eram uimit de vedenia aceasta, şi nimeni nu ştia" (sau ’nu puteam să o înţeleg’) (Dan. 8, 27). Datorită acestei întreruperi, Gabriel a fost nevoit să amîne explicaţia sa cu privire la timp - singurul aspect al viziunii pe care el nu-l explicase încă. Daniel 9 descrie revenirea lui Gabriel ca să-şi îndeplinească această obligaţie. Daniel 8 şi 9 sînt deci legate, ultimul fiind cheia pentru descifrarea tainei celor 2300 de zile. 39 Cînd Gabriel a apărut, el a spus lui Daniel: „Eu vin să-ţi dau pricepere să înţelegi. ia aminte dar la cuvîntul acesta şi înţelege vedenia" (Dan. 9, 23). Aici, el se referă din nou la viziunea celor 2300 de zile. Dorinţa lui de a explica elementele de timp ale viziunii lui Daniel 8 face clar motivul pentru care el începe explicaţia sa cu profeţia celor 70 de săptămîni. Cele 70 de săptămîni, sau 490 de ani, au fost „hotărîte" (alte traduceri spun „decretate") pentru iudei şi Ierusalim (Dan. 9, 24). Verbul ebraic prezent aici este „chathac". Deşi acest verb este folosit numai o dată în Sfînta Scriptură, însemnătatea lui poate fi înţeleasă din alte izvoare ebraice. 40 Cunoscutul dicţionar ebraico-englez al lui Gesenius arată că, în sensul propriu al cuvîntului, el înseamnă „a tăia" sau „a împărţi". 41 În acest context, comentariile lui Gabriel sînt revelatoare. El îi spune lui Daniel că 490 de ani trebuie să fie „tăiaţi" din lunga perioadă de 2300 de ani. Ca punct de pornire pentru cei 490 de ani, Gabriel arată spre porunca „pentru zidirea din nou a Ierusalimului" (Dan. 9, 25), care a avut loc la 457 î. e. n. , în cel de al şaptelea an al lui Artaxerxe (vezi capitolul 4 al acestei cărţi). 42 Cei 490 de ani s-au încheiat la 34 e. n. Dacă tăiem cei 490 de ani din 2300 de ani mai rămîn 1810 ani. Deoarece cei 2300 de ani aveau să se întindă cu 1810 ani dincolo de anul 34 e. n. , ei ajung pînă la anul 1844. 43

b. Spre o mai deplină înţelegere a lucrării Domnului Hristos.

În prima parte a secolului al nouăsprezecelea, mulţi creştini - printre care baptişti, prezbiterieni, metodişti, lutherani, anglicani, episcopalieni, congregaţionalişti şi discipoli - au studiat intens profeţiile lui Daniel 8. 44 Toţi aceşti cercetători ai Sfintelor Scripturi aşteptau să aibă loc unele evenimente foarte semnificative la sfîrşitul celor 2300 de ani. Conform înţelegerii pe care o aveau cu privire la puterea cornului cel mic şi sanctuar, ei se aşteptau ca această perioadă profetică să se termine cu purificarea bisericii, eliberarea Palestinei şi a Ierusalimului, întoarcerea iudeilor, căderea turcilor sau a puterii musulmane, nimicirea papalităţii, restaurarea adevăratei închinări, începutul mileniului pămîntesc, ziua judecăţii, curăţirea pămîntului prin foc, sau a doua venire. 45 Nici una din aceste preziceri nu s-a materializat şi toţi aceia care au crezut în ele au fost dezamăgiţi. Însă adîncimea dezamăgirii lor a fost determinată de natura evenimentului aşteptat. În mod clar, dezamăgirea acelora care au aşteptat pe Hristos să revină la 1844 a fost mult mai traumatizantă decît acelora care au aşteptat revenirea iudeilor în Palestina. 46 Ca un rezultat al dezamăgirii lor, mulţi au renunţat la studierea profeţiilor sau au abandonat metoda istoricistă de interpretare a profeţiei, care condusese la aceste concluzii. 47 Cu toate acestea, unii au continuat să studieze această profeţie şi subiectul sanctuarului, cu multă rugăciune şi perseverenţă, continuînd să privească la lucrarea Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc în favoarea lor. Eforturile lor au fost răsplătite cu noi şi bogate perspective asupra acestei lucrări a Domnului Hristos. Ei au descoperit că credinţa profetică istorică a primei biserici, cum şi a Reformaţiunii, era încă valabilă. Calculele timpului profetic erau în adevăr corecte. Cei 2300 de ani s-au sfîrşit la 1844. Greşeala lor şi a tuturor interpreţilor acelui timp a constat în înţelegerea naturii evenimentului ce avea să aibă loc la sfîrşitul acelei perioade profetice. O lumină nouă cu privire la lucrarea Domnului Hristos în Sanctuar a transformat dezamăgirea lor în nădejde şi bucurie. 48 Studiind învăţăturile Sfintelor Scripturi cu privire la sanctuar, ei au descoperit faptul că în 1844, Domnul Hristos a venit la Cel Îmbătrînit de zile şi a început faza finală a lucrării Sale, de Mare Preot în Sanctuarul ceresc. Această lucrare era antitipul Zilei de Ispăşire, de curăţire a sanc- tuarului, pe care Daniel 7 o prezintă ca fiind judecata pre- adventă, de cercetare. Această nouă înţelegere a slujbei Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc „nu este o îndepărtare de credinţa istorică creştină. Ea este, dimpotrivă, completarea logică şi realizarea inevitabilă a acestei credinţe. Ea este, pur şi simplu, manifestarea eschatologică şi împlinirea desfăşurărilor profetice ce caracterizează Evanghelia cea veşnică. în actul final al mărturiei ei date lumii. " 49

Importanţa în cadrul Marii lupte

Profeţiile din Daniel 7 şi 8 descoperă perspective mai cuprinzătoare cu privire la rezultatul final al marii lupte dintre Dumnezeu şi Satana.

Îndreptăţirea caracterului lui Dumnezeu.

Prin activitatea cornului cel mic, Satana a încercat să conteste autoritatea lui Dumnezeu. Acţiunile acestei puteri au fost o blamare, o desconsiderare a Sanctuarului ceresc, centrul guvernării lui Dumnezeu. Viziunile din Daniel arată spre o judecată pre-adventă, în care Dumnezeu va aduce un verdict de condamnare a cornului cel mic şi, în acest fel, chiar asupra Satanei. În lumina Golgotei, toate acuzaţiile Satanei vor fi respinse. Toţi vor ajunge să înţeleagă şi să fie de acord că Dumnezeu este drept, că El nu poartă nici o răspundere pentru existenţa păcatului. Caracterul Său va ieşi ireproşabil, iar guvernarea iubirii Sale va fi reafirmată.

Reabilitarea poporului lui Dumnezeu.

În timp ce judecata aduce condamnare asupra puterii apostate a cornului cel mic, ea face „dreptate sfinţilor Celui Prea Înalt" (Dan. 7, 22). În adevăr, această judecată nu numai că reabilitează, Îl apără pe Dumnezeu înaintea Universului, ci şi pe poporul Său. Deşi sfinţii au fost dispreţuiţi şi persecutaţi pentru credinţa lor în Hristos, în decursul veacurilor, această judecată pune lucrurile în ordine. Poporul lui Dumnezeu se va bucura de împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu: „De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri" (Mat. 10, 32; cf. Luca 12, 8. 9; Apoc. 3, 5).

Judecata şi mîntuirea.

Pune oare judecata de cercetare în pericol mîntuirea acelora care cred în Isus Hristos? Nu, nicidecum! Adevăraţii credincioşi trăiesc în unire cu Hristos, încrezîndu-se în El ca Mijlocitor (Rom. 8, 34). Siguranţa lor este în făgăduinţa că „avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit" (1 Ioan 2, 1). De ce este necesară atunci o judecată pre-adventă? Această judecată nu este necesară pentru Dumnezeu. Ea este, în primul rînd, în folosul Universului, răspunzînd acuzaţiilor lui Satana şi asigurînd fiinţele necăzute că Dumnezeu va îngădui să intre în Împărăţia Sa numai pe aceia care au fost realmente convertiţi. În felul acesta, Dumnezeu deschide cărţile cerului pentru o nepărtinitoare cercetare a lor (Dan. 7, 9. 10). Fiinţele omeneşti aparţin uneia din următoarele trei clase: 1. Cei nelegiuiţi, care au respins autoritatea lui Dumnezeu; 2. Credincioşii adevăraţi, care, prin credinţa în meritele lui Hristos, trăiesc în ascultare de Legea lui Dumnezeu; 3. Aceia care par a fi credincioşi adevăraţi, dar nu sînt. Fiinţele necăzute în păcat pot discerne foarte repede prima clasă. Dar cine este un credincios adevărat şi cine nu este? Ambele grupe sînt scrise în cartea vieţii, care conţine numele tuturor acelora care au intrat vreodată în slujba lui Dumnezeu (Luca 10, 20; Filip. 4, 3; Dan. 12, 1; Apoc. 21, 27). Chiar şi biserica are credincioşi adevăraţi şi credincioşi falşi, grîu şi neghină (Mat. 13, 28-30). Fiinţele create de Dumnezeu, necăzute în păcat, nu sînt atotcunoscătoare; ele nu pot citi inima. „Astfel că este necesară o judecată - înainte de a doua venire a lui Hristos - pentru a separa adevărul de minciună şi pentru a demonstra Universului interesat dreptatea lui Dumnezeu în salvarea credinciosului sincer. Problema priveşte pe Dumnezeu şi universul şi nu ţine de relaţia dintre Dumnezeu şi adevăraţii Lui copii. Aceasta cere o deschidere a cărţilor din ceruri, pentru a expune judecăţii publice pe aceia care şi-au mărturisit credinţa lor şi al căror nume a intrat în cartea vieţii". 50 Domnul Hristos prezintă această judecată în parabola Sa despre ospăţul nunţii şi cei care au răspuns generoasei invitaţii a Evangheliei. Pentru că nu toţi aceia care au ales să fie creştini sînt şi ucenici adevăraţi, Împăratul vine ca să cerceteze pe oaspeţi şi să vadă cine are haina de nuntă. Această haină reprezintă „caracterul curat, fără pată, pe care adevăraţii urmaşi ai lui Hristos îl posedă.

Bisericii îi este dat ’să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat’, . ’fără pată, fără zbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă şi fără prihană’ (Apoc. 19, 8; Ef. 5, 27). Inul curat, spune Scriptura, ’sînt faptele neprihănite ale sfinţilor’ (Apoc. 19, 8). El reprezintă neprihănirea Domnului Hristos, caracterul Său nepătat, ce prin credinţă este atribuit tuturor acelora care-L primesc ca Mîntuitor personal". 51 Cînd Împăratul cercetează pe oaspeţi, numai aceia care s-au îmbrăcat cu haina neprihănirii Domnului Hristos, oferită într-un mod atît de generos în invitaţia Evangheliei, sînt acceptaţi ca adevăraţi credincioşi. Aceia care mărturisesc a fi urmaşi ai lui Dumnezeu, dar care trăiesc în neascultare şi nu sînt înveşmîntaţi în neprihănirea lui Hristos, vor fi şterşi din cartea vieţii (vezi Ex. 32, 33). Noţiunea de judecată de cercetare a tuturor acelora care mărturisesc credinţa lor în Hristos nu contrazice învăţătura Bibliei despre mîntuirea prin credinţă, prin har. Pavel ştia că într-o zi avea să stea în faţa judecăţii. De aceea, El şi-a exprimat dorinţa de a fi „găsit în El, nu avînd o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă" (Filip. 3, 9). Toţi aceia care sînt uniţi cu Hristos sînt siguri de mîntuire. În faza pre-adventă a ultimei judecăţi, adevăraţii credincioşi, aceia care au o legătură mîntuitoare cu Hristos, sînt recunoscuţi înaintea Universului necăzut în păcat. Totuşi, Domnul Hristos nu poate asigura mîntuirea pentru aceia care mărturisesc a fi creştini, bazîndu-se numai pe mulţimea faptelor bune pe care ei le-au făcut (vezi Mat. 7, 21-23). Rapoartele din ceruri sînt, deci, mai mult decît un simplu instrument pentru alegerea a ceea ce este adevărat, de ceea ce este fals. Ele sînt, de asemenea, baza pentru confirmarea, înaintea îngerilor, a adevăraţilor credincioşi.

.Departe de a lipsi pe credincios de siguranţa lui în Hristos, învăţătura despre sanctuar o susţine. Ea ilustrează şi clarifică în mintea sa planul de mîntuire. Inima lui pocăită se bucură atunci cînd pricepe realitatea morţii înlocuitoare a Domnului Hristos pentru păcatele sale, aşa cum a fost prefigurată în jertfele ce se aduceau la sanctuar. Mai mult chiar, credinţa sa se înalţă spre a-şi găsi sensul într-un Hristos viu, în mijlocirea Sa preoţească săvîrşită chiar în prezenţa lui Dumnezeu. " 52

Un timp în care să fim gata.

Dumnezeu doreşte ca această veste bună a terminării slujirii, săvîrşite de Domnul Hristos, să fie dusă în toată lumea înainte de revenirea lui Hristos. Centrul acestei solii este Evanghelia cea veşnică, care trebuie să fie vestită cu un simţămînt de urgenţă, pentru că „ceasul judecăţii a sosit" (Apoc. 14, 7). Această chemare avertizează lumea că judecata lui Dumnezeu are loc acum. Astăzi, noi trăim în timpul simbolizat de ispăşire. După cum israeliţii erau chemaţi să-şi smerească sufletele în acea zi (Lev. 23, 27), tot astfel Dumnezeu cheamă pe tot poporul Său să trăiască experienţa unei pocăinţe profunde. Toţi aceia care voiesc ca numele lor să rămînă în cartea vieţii trebuie să-şi pună viaţa în rînduială cu Dumnezeu şi cu semenii lor în timpul acestei judecăţi a lui Dumnezeu (Apoc. 14, 7).

Lucrarea Domnului Hristos, ca Mare Preot, se apropie de încheierea ei. Anii punerii la probă a neamului omenesc53 se scurg repede. Nimeni nu ştie cînd vocea lui Dumnezeu va proclama: „S-a sfîrşit. " „Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţivă; căci nu ştiţi cînd va veni vremea aceea" (Marcu 13, 33). Deşi trăim în timpul teribil reprezentat prin Ziua Ispăşirii, nu trebuie să ne temem. Isus Hristos, în dubla Sa capacitate de jertfă şi Preot, slujeşte în Sanctuarul ceresc în favoarea noastră. Pentru că „avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să rămînem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem

1. Epistola către Evrei descoperă un sanctuar real în ceruri. În Evrei 8, 2, cuvîntul „Locul prea sfînt" este o traducere a cuvîntului grecesc ta hagia, forma plurală a locului sfînt (lucru). Alte folosiri ale acestui cuvînt la plural pot fi găsite în Evrei 9, 8. 12. 24. 25;10, 19; 13, 11. Diferite traduceri dau impresia că slujba Domnului Hristos are loc numai în Locul prea sfînt şi nu în Sanctuar. Aceasta pentru că traducătorii consideră ta hagia ca fiind un plural intensiv, ce se traduce ca un singular. Dar un studiu al traducerii Septuaginta (LXX) şi al lui Iosif Flaviu arată că termenul ta hagia se referă în mod constant la „lucrurile sfinte" sau „locurile sfinte", deci chiar la sanctuar. Acesta este termenul general, folosit cu referire la totalitatea sanctuarului, cu Sfînta şi Sfînta Sfintelor.

Faptul că autorul Epistolei către Evrei foloseşte ta hagia pentru a se referi la totalitatea sanctuarului are un puternic suport exegetic chiar în Epistolă. Prima folosire a cuvîntului ta hagia în Epistola către Evrei, se întîlneşte în 8, 2 şi este alături de expresia „adevăratul cort". Deoarece este clar din 8, 5 că „cort" (skene) indică întregul sanctuar, în Evrei 8, 2 ta hagia trebuie să denumească, de asemenea, întregul Sanctuar ceresc. Nu există nici un motiv pentru a traduce pluralul ta hagia în Evrei, cu „Sfînta Sfintelor" (Locul prea Sfînt). În majoritatea cazurilor, contextul favorizează traducerea lui ta hagia cu „sanctuarul" (Hristos şi slujba Sa de Mare Preot), Ministry, octombrie 1980, pag. 49.

Din studiul lor cu privire la sanctuarul pămîntesc şi ta hagia, pionierii adventişti