Ce inseamna a fi Adventist de Ziua a Saptea?

Ce înseamnă a fi adventist de ziua a şaptea?

Cu ani în urmă, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a votat adoptarea a douăzeci şi şapte de declaraţii concise, reprezentând punctele de credinţă susţinute în mod unanim de către membri acestei denominaţiuni. Toţi cei care devin membri ai Bisericii Adventiste trebuie să declare că sunt de acord cu aceste douăzeci şi şapte de puncte de credinţă. Întrebarea este: definesc aceste douăzeci şi şapte de declaraţii, esenţa credinţei Adventiste? Ne conduce lectura acestor doctrine, direct în inima Adventismului?

Consider cele douăzeci şi şapte de declaraţii asemenea unor avanposturi care delimitează un teritoriu. Ele ne indică până unde se întinde terenul aflat în proprietate şi de unde începe proprietatea învecinată. Ele definesc elementele distinctive ale Adventismului în raport cu celelalte grupări creştine şi ne arată de ce adventişti de ziua a şaptea nu sunt baptişti sau o altă biserică. Dar, cât de multe ne spun aceste indicatoare despre edificiul aflat în interiorul domeniului desemnat? Ne conduc cele douăzeci şi şapte de declaraţii la esenţa a aceea ce înseamnă a fi adventist de ziua a şaptea?

Adventismul de Ziua a Şaptea poate fi definit şi ca mod de viaţă. Vinerea, ne pregătim pentru Sabat; mergem la biserică sâmbăta dimineaţa şi închidem Sabatul la asfinţitul soarelui. Preferinţele noastre alimentare sunt oarecum diferite de cele ale unei persoane obişnuite cu dieta americană obişnuită. Creştem într-un mediu cultural tradiţional şi ne familiarizăm cu stilul de viaţă adventist. Dar, ne ajută această cultură şi acest stil de viaţă să înţelegem ce înseamnă a fi adventist de ziua a şaptea? Sau avem nevoie de mai mult pentru a pătrunde în inima Adventismului?

Începuturile adventismului

Când Domnul Isus a murit pentru întreaga omenire, a fost asigurată mântuirea personală pentru toţi cei care aleg să o primească? Puteau avea ucenicii lui Isus siguranţa că vor fi mântuiţi, datorită crucii? Categoric Da. A existat vreun adventist de ziua a şaptea care să fi fost prezent acolo, în preajma crucii? Nu. Deoarece evenimentul crucii a avut loc cu o mie opt sute de ani înainte de apariţia Adventismului. Cu toate acestea, iertarea păcatelor şi siguranţa mântuirii au fost oferite chiar atunci, pentru toţi cei care credeau. Prin urmare, Adventismul nu a fost chemat la existenţă pentru a le oferi oamenilor siguranţa mântuirii, nu-i aşa? Aceasta a fost realizat cu mult înainte de a apare vreun adventist.

A existat vreun adventist pe vremea când Domnul Isus a fost instituit ca Mare Preot al nostru, în sanctuarul ceresc, ca să mijlocească în favoarea oamenilor pentru următorii o mie opt sute de ani? Se pare că Adventismul nu a fost necesar nici pentru această lucrare. Domnul Hristos a început să învăluie rugăciunile noastre în fumul de tămâie al neprihănirii Sale cu mult timp înainte de a fi existat vreun adventist. Lucrarea de slujire a Duhului Sfânt pentru hrănirea şi îngrijirea creştinilor în cadrul bisericii nu a avut nevoie în nici un fel de existenţa Adventismului.

Fără îndoială, toate acestea sunt vitale pentru creştinătate, iar noi trebuie să le afirmăm ca fiind foarte importante pentru noi astăzi, dar adventiştii au moştenit aceste adevăruri de la alte generaţii creştine. Aceste adevăruri au fost instituite fără a fi necesară existenţa Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Atunci, de ce a fost necesar Adventismul?

Apocalipsa 14:7 ne spune să ne „temem de Dumnezeu şi să-I dăm slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui”. Dar, ceasul judecăţii lui Dumnezeu a început în 1844 şi, odată cu el, ispăşirea finală, curăţirea sanctuarului şi ştergerea păcatului. A apărut Adventismul în această perioadă de timp? Este posibil ca existenţa Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea să fie legată în mod direct şi strâns de curăţirea sanctuarului? Acesta să fie motivul existenţei ei? Dar ce înseamnă toate acestea? Care este miezul problemei?

Marea luptă

Satana a pus la îndoială caracterul lui Dumnezeu şi dreptul Lui de a conduce universul. El spunea că dovada incapacităţii lui Dumnezeu de a conduce este dovedită de faptul că a dat o lege care nu putea fi respectată. Satana a avut un mare succes în marea luptă, prin răspândirea acuzaţiilor lui. El a determinat chiar şi pe poporului ales al lui Dumnezeu din timpul Vechiului Testament, să creadă că Dumnezeu este nedrept şi aspru. În marea apostazie de după perioada Noului Testament, Satana i-a convins pe creştini că Dumnezeu le cere anumite ritualuri şi fapte, care să completeze lucrarea săvârşită de Domnul Hristos la cruce. Când citiţi Biblia şi istoria bisericii, aţi putea începe să credeţi că Satana va câştiga bătălia.
Această teamă este menţionată câteva întrebări exprimate în Daniel 8:13. Cât timp va continua această controversă? Cât timp va continua să fi călcat în picioare numele bun al lui Dumnezeu? Va învinge, în cele din urmă, Satana? Răspunsul este dat în versetul 14. Lupta nu va continua la nesfârşit. După 2300 de seri şi dimineţi, sanctuarul va fi curăţit. Defăimarea numelui lui Dumnezeu va înceta. Dumnezeu va fi justificat. Romani 3:4 formulează acest gând foarte bine. „Ca să fi găsit neprihănit în cuvintele Tale, şi să ieşi biruitor când vei fi judecat”. În acest context, expresia „găsit neprihănit” înseamnă eliberat de acuzaţii, declarat nevinovat, justificat.

Domnul Isus a îndepărtat orice suspiciune la adresa legii şi caracterului lui Dumnezeu, prin cea mai nobilă demonstraţie care a fost văzută vreodată pe pământ. El a dovedit că legea lui Dumnezeu este bună şi caracterul lui Dumnezeu este iubire. Dar o singură întrebare stânjenitoare a rămas încă fără răspuns. Pot fiinţele umane căzute, care şi-au petrecut jumătate din viaţă în răzvrătire, să trăiască în mod real fără a continua să se mai răzvrătească vreodată? Este posibil că Isus să fi reuşit, dar ceilalţi pot?

Unii au exprimat ideea că justificarea lui Dumnezeu a fost săvârşită la cruce şi că nimic altceva nu ar fi necesar pentru îndreptăţirea lui Dumnezeu şi a guvernării Sale. Dar dovezile arată cu claritate că justificarea lui Dumnezeu nu a fost definitivată la cruce; că Dumnezeu aşteaptă o justificare finală, înainte de încetarea păcatului pe această planetă. „Întregul cer aşteaptă ca noi să dovedim justeţea legii lui Dumnezeu”. (Review & Herald, 16 aprilie, 1901). Deci, necesitatea de a dovedi că legea lui Dumnezeu este bună şi dreaptă pentru cei păcătoşi, continuă să existe.

„Hristos aşteaptă cu o dorinţă nestăvilită manifestarea caracterului Lui în biserica Sa. Când caracterul lui Hristos va fi reprodus cu desăvârşire în poporul Lui, atunci va veni pentru a-i declara ca fiind proprietatea Lui” (Christ’s Object Lessons, p. 69). Acest citat renumit spune în mod limpede că cea de a doua venire trebui să întârzie până când caracterul lui Hristos va fi văzut în viaţa celor care se considera a fi poporul Lui. Singurul motiv posibil al unei asemenea întârzieri în planul lui Dumnezeu pentru acest pământ este că încă mai există ceva care trebuie demonstrat prin poporul lui Dumnezeu, cu privire la acuzaţiile Satanei şi cu privire la caracterul lui Dumnezeu.

Apocalipsa 14:5 descrie ultima generaţie de locuitori ai pământului înainte de venirea lui Isus. „Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu”. Aici, Dumnezeu rosteşte o făgăduinţă incredibilă. El afirmă că va aduce la existenţă un popor care să fie fără vină, adică fără nici un fel de greşeală. În The Desire of Ages, p. 671 există o declaraţie clasică: „În realizarea desăvârşirii caracterului poporului Săi sunt implicate onoarea lui Dumnezeu şi onoarea lui Hristos”. Nu onoarea sau mântuirea noastră sunt menţionate aici, ci numele şi caracterul lui Dumnezeu. El a făgăduit că va desăvârşi pe poporul Său. Oare chiar poate să înfăptuiască aceasta? Dacă Dumnezeu nu ne poate face desăvârşiţi, atunci cuvântul Lui este dovedit a fi o minciună, iar Satana învinge în marea luptă. E uşor de înţeles.

„Împlinirea cuvântului Său faţă de noi pune în joc onoarea tronului Său” (Hrist’s Object Lessons, p. 148). Ori de câte ori Dumnezeu promite ceva, El garantează promisiunea făcută cu propriul Său nume. Venirea lui Hristos pe pământul nostru implica însuşi tronul lui Dumnezeu, şi tronul Lui este implicat în ceea ce va realiza El prin ultima generaţie. „Fiecare caracter va fi dezvoltat până la desăvârşire; şi toţi oamenii vor fi nevoiţi să treacă, fie de partea loialităţii, fie de partea răzvrătirii. Apoi, va veni sfârşitul. Dumnezeu îşi va justifica legea şi va elibera pe poporul Său” (The Desire of Ages, p. 763). Este important să evidenţiem că Dumnezeu îşi justifică propriul Său nume, dar este de asemenea important şi vital să înţelegem că justificarea aceasta se va înfăptui în caracterul poporului Său. Pentru demonstrarea finală a integrităţii caracterului şi a legii lui Dumnezeu este necesară o maturizare deplină, atât a caracterelor neprihănite, cât şi a celor nelegiuite. Încetarea păcatului pe acest pământ este în mod evident dependentă de justificarea lui Dumnezeu, săvârşită odată cu finalizarea planului de răscumpărare.

Este semnificativ faptul că Ellen White numeşte această lucrare ispăşire finală. La cruce sacrificiul a fost împlinit şi finalizat, dar ispăşirea nu a fost încheiată acolo. Aici este deosebirea dintre Adventism şi celelalte religii creştine. Ispăşirea este legată de timpul şi modul în care Dumnezeu va învinge în marea luptă, precum şi de urgenţa sau amânarea venirii Domnului Hristos. Aceasta înseamnă că scopul existenţei Adventismului este acela de a dovedi că Satana este un mincinos şi că Dumnezeu rosteşte adevărul în marea luptă. Este simplu şi uşor de înţeles. Acesta este mesajul şi aceasta este esenţa Adventismului.
Speranţa unică de a fi pentru totdeauna în siguranţă faţa pericolului reapariţiei răzvrătirii în univers se va adeveri numai atunci când va nu va mai exista niciodată posibilitatea ca cineva să acorde atenţie acuzaţiilor Satanei, deoarece acestea au fost deja dovedite false printr-o demonstraţie incontestabilă. Bineînţeles, aceasta presupune în mod inevitabil implicarea poporului lui Dumnezeu în demonstraţie. Rolul nostru este acela de a-I îngădui lui Dumnezeu să vină în vieţile noastre pentru a realiza ceea ce El a declarat că poate să realizeze – să cureţe inimile noastre şi să ne facă întru totul ascultători de El.

Prietenii mei, doriţi cu adevărat ca păcatul să ia sfârşit pe această planetă? V-aţi săturat să auziţi despre molestarea copiilor? V-aţi săturat să auziţi despre violenţa lipsită de sens a războaielor de agresiune? V-aţi săturat să auziţi despre chinuirea animalelor care i-au fost date în grijă omului? V-aţi săturat să auziţi despre nedreptatea din curţile de judecată, unde prea adesea bogăţia determină soluţia unui caz? Nu există decât un singur lucru care va pune capăt acestor probleme, şi anume cea de a doua venire a lui Hristos. Revolta, demonstraţiile de protest sau boicotările nu pot rezolva aceste abuzuri. Asemenea mijloace ar putea uşura unele dintre suferinţele noastre, dar nu reprezintă soluţia în sine. Singura cale de a pune capăt urâciunii păcatului este aceea de a-i îngădui lui Isus să revină. Vă rog să observaţi că eu nu spun: a aştepta ca Isus să revină. Pentru că El este cel care ne aşteaptă pe noi; nu noi Îl aşteptăm pe el.

Misiunea Adventismului este diferită de misiunea oricărei alte grupări creştine care a existat vreodată. Misiunea Adventismului este diferită de misiunea bisericii creştine timpurii; este diferită de misiunea valdenzilor; este diferită de misiunea lui Martin Luther. Misiunea noastră este întru totul unică. Ea nu a fost încredinţată niciodată unui alt grup de oameni de pe faţa acestui pământ. Motivul este pur şi simplu acela că noi trăim în Ziua Ispăşirii, un timp în care curăţirea sanctuarului este în curs de desfăşurare şi în această Zi sunt implicate aspecte cu un caracter unic.

Când poate reveni Hristos?

Cea de a doua venire a lui Hristos nu poate avea loc în mod întâmplător, deoarece este dependentă de victoria lui Dumnezeu în marea luptă. În anii 1840, Dumnezeu a adus la existenţă un popor care a avut o experienţă minunată. Dar, după marea dezamăgire, situaţia s-a deteriorat şi poporul lui Dumnezeu nu a avut curajul să înainteze în unitate. Ei s-au fragmentat şi doar câţiva au supravieţuit acelei dificile perioade. Domnul Isus dorea foarte mult să revină cât mai curând după 1844, dar nu a putut deoarece poporul Său nu a fost unit şi nu a înaintat alături de El. Prin urmare, Domnul Isus a lăsat evenimentele în stare de aşteptare, aşa cum se întâmplă cu lansarea misiunilor spaţiale din Florida care sunt lăsate în aşteptare atunci când există nereguli de funcţionare a echipamentului.

După patruzeci de ani de rătăcire prin pustie, Domnul Isus s-a adresat din nou poporului Său întrebându-l dacă doreşte să înainteze alături de El. Dar încă odată poporul lui Dumnezeu a dat înapoi. În loc de a se întreba „Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu?”, ei au întrebat, „Ce spun conducătorii noştri?” Am petrecut o bună parte a ultimului secol, negând faptul că noi suntem cei care au întârziat de fapt venirea lui Hristos cu o sută de ani. Am declarat că pocăinţa înaintaşilor noştri a fost sinceră şi că de atunci încolo am început să predicăm neprihănirea prin credinţă. În realitate, negarea soliei de la 1888 este tot atât de reală în prezent ca şi în 1890.

Ca rezultat al eşecului nostru din anii 1890, Hristos a trebuit să-şi lase planurile în aşteptare încă odată, de data aceasta pentru mai bine de un secol. Acum, El adresează încă un apel mişcării Adventiste de Ziua a Şaptea. Domnul ne spune că este pregătit să ne ia acasă dacă suntem dispuşi să înaintăm uniţi cu El. Ce se va întâmpla de data aceasta? Vom răspunde noi într-o asemenea manieră încât să aducem la îndeplinire în cele din urmă planul Lui, sau vom continua să aşezăm interesele noastre egoiste mai presus de justificarea lui Dumnezeu în marea luptă?

Lecţii din istoria lui Israel

Când Dumnezeu a chemat pe Israel să fie poporul ales, planul lui nu era acela de a-i pregăti doar pe ei pentru a fi vrednici de mântuire. Dumnezeu dorea ca poporul Israel să aducă mărturie înaintea tuturor naţiunilor despre excelenţa caracterului şi a guvernării Sale. Scopul existenţei lui Israel a fost să ilumineze lumea pentru ca toţi să aştepte cu bucurie venirea lui Isus pe pământ. A reuşit sau a eşuat Israel în misiunea lui? Ştim că ei nu au pregătit lumea pentru prima venire a lui Hristos. Vă rog să observaţi că venirea lui Hristos a avut loc în ciuda eşecului lor. Aţi sesizat că Domnul Isus a petrecut foarte puţin timp în căutarea neamurilor – a lumii? Cea mai mare parte a timpului şi energiei lui Isus au fost investite în efortul de a restabili starea poporului Israel, conducându-i la pocăinţă. Ei erau poporul prin care Dumnezeu dorea să lumineze lumea. Prin urmare, Domnul Isus şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului în realizarea celei mai dificile lucrări – sfărâmând zidurile apatiei şi prejudecăţii, pentru a-i aduce înapoi la ascultarea de Dumnezeu.

În prezent, scopul existenţei Adventismului este identic cu scopul existenţei lui Israel. Dumnezeu nu îi pregăteşte numai pe adventişti pentru a fi vrednici de mântuire, dar El doreşte ca noi să fim martori ai excelenţei caracterului şi guvernării Sale în faţa lumii. Misiunea noastră este aceea de a pregăti lumea pentru cea de a doua venire a lui Hristos. Întrebarea onestă care trebuie pusă acum este: Reuşeşte Adventismul să-şi îndeplinească misiunea?
Probabil că putem găsi un răspuns într-un editorial scris de William Johnsson, în Adventist Review din 3 iulie 1986. În urma unui sondaj de opinie menit să stabilească atitudinea publicului faţă de Biserica Adventistă s-a constat că: „Aproape 70 la sută dintre cei intervievaţi spun că au auzit sau citit despre biserică. La întrebarea, ce le-a plăcut mai mult cu privire la noi, 52 la sută nu au putut da nici un răspuns. Alţi 21 la sută au răspuns, ‚Nimic deosebit’. Ceea ce înseamnă că, 73 la sută din public nu se pot gând la nici o caracteristică deosebită legată de biserică. Această cifră este aproape egală cu răspunsurile date întrebării: ‚Ce apreciaţi cel mai puţin la adventişti?’ Din nou, 51 la sută nu au dat nici un răspuns, iar alte 20 la sută au spus că nu există nimic care să le displacă în mod special. Eşecul bisericii de a proiecta o imagine bine conturată mă îngrijorează. . . . Sunt tulburat de faptul că ascundem lumina noastră sub obroc”.

Într-un alt sondaj de opinie raportat în Adventist Review din februarie 1995, doar 53 la sută auziseră despre Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Pe lângă aceasta, a existat o creştere însemnată a numărului celor care ne-au confundat cu Biserica Sfinţilor lui Isus Hristos din Zilele de pe Urmă sau cu Martorii lui Iehova.

Trebuie să punem din nou întrebarea: Reuşim noi în îndeplinirea misiunii noastre de a pregăti lumea pentru cea de a doua venire a lui Hristos? Adevărul cu care ne este foarte incomod să ne confruntăm este că suntem în pericolul de a eşua exact aşa cum au eşuat iudeii cu două mii de ani în urmă.

Inspiraţia expune planul lui Dumnezeu pentru această biserică. „Hristos urmăreşte ca ordinea cerească, sistemul ceresc de guvernământ, armonia divină a cerului, să fie reprezentate în biserica Sa de pe pământ. Prin aceasta este proslăvit El în poporul Său” (The Desire of Ages, p. 680). Observaţi că Dumnezeu este proslăvit doar atunci când biserica Sa dezvăluie înaintea lumii sistemul ceresc de guvernământ. Este acest sistem observabil în prezent în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea? Nu cumva planurile omeneşti reuşesc prea adesea să prevaleze în detrimentul voinţei explicite a lui Dumnezeu pentru această biserică?

„Poporul lui Dumnezeu are o mare lucrare de făcut. . . . Lumea trebuie să vadă în biserica lui Dumnezeu, adevărata ordine, adevărata disciplină, adevărata organizare” (Manuscris 30, 1900). Când ne vom îndeplini misiunea, Isus va putea reveni în această lume. „Prin această biserică, iubirea lui Dumnezeu va fi dezvăluită într-o manifestare finală şi deplină înaintea lumii care trebuie să fie luminată de slava ei” (Testimonies to Ministers, p. 50). Observaţi că iubirea lui Dumnezeu va fi văzută prin intermediul bisericii. Ea nu va fi vestită de îngeri sau de pietre, ci de poporul lui Dumnezeu. Prin urmare, succesul bisericii în reprezentarea caracterului lui Dumnezeu este foarte importantă pentru încheierea marii lupte.

Biserica noastră nu a reuşit până în prezent să-şi îndeplinească misiunea de a pregăti lumea pentru revenirea lui Hristos. Ce avem de făcut în această situaţie? Una dintre manierele de abordare pe care mulţi o adoptă în zilele noastre este aceea de a ignora problemele din Biserica Adventistă, orientându-se spre extinderea lucrării în lume. Această abordare este atrăgătoare, deoarece Domnul Isus ne-a poruncit să ducem Evanghelia până la marginile pământului şi deoarece în lume există muţi oameni care primesc Evanghelia, în timp ce biserica pare foarte rezistentă la orice reformaţiune majoră în interiorul ei. Pe de altă parte, dacă trecem cu vederea neascultarea din interiorul bisericii şi ne concentrăm asupra câştigării de suflete, beneficiem de o mai mare apreciere pentru lucrările bune pe care le făptuim, chiar din partea bisericii însăşi. Pe lângă aceasta, prezentare studiilor Biblice şi conducerea oamenilor la botez ne oferă o satisfacţie personală.

Dar această este această manieră de abordare, aceea pe care a folosit-o Domnul Hristos când a venit la poporul ales care eşuase în misiune? El a petrecut trei ani şi jumătate încercând să restabilească situaţia bisericii Sale iubite care era în pericolul de a se auto distruge. Dar nu a lucrat aproape deloc pentru a ajunge la neamurile aflate în lume. Prioritatea numărul unu a lui Isus a fost aceea de a restabili situaţia poporului Său, pentru a-i face în stare să ducă solia adevărului la neamurile aflate în lume.

Regretatul Henry Baasch, care a slujit ca preşedinte de conferinţă, ne împărtăşeşte un principiu vital şi o avertizare importantă. „O lucrare muzicală este alcătuită din trei părţi: melodie, ritm şi acompaniament. Toate cele trei sunt esenţiale, dar nu au importanţă egală. Melodia trebuie să fie partea cea mai proeminentă şi să nu fie acoperită de ritm sau de acompaniament. Evanghelizarea lumii prin predicarea şi învăţarea extensivă, prin publicaţii şi prin investirea unor sume mari de bani în campanii, construcţii, echipamente, călătorii şi altele – oricât de vitale ar fi – prin ele însele, nu pot împlini principala însărcinare încredinţată bisericii rămăşiţei. Nu acestea constituie melodia. Ele sunt, cel mult, acompaniamentul.

„Melodia este constituită de ceea ce face să răsune până de parte, firav la început, dar din ce în ce mai clar, cântecul biruinţei asupra păcatului, cântecul lui Moise şi al Mielului, înălţându-se sus, tot mai sus, mai aproape şi tot mai aproape de Modelul ceresc, departe şi tot mai departe de lume, până la punctul culminant al dezvăluiri finale şi depline a harului Său manifestat în vase care sunt din lut, dar care sunt diferite de tot ceea ce este lumesc şi mărturisesc în conformitate cu declaraţia îngerului: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”. Apocalipsa 14:12. Această mărturie va fi rostită pentru prima dată cu referire la o întreagă comunitate de sfinţi.

„Laodiceea să fie avertizată! Cândva, David s-a lăsat copleşit de influenţa magică a numărului (cf. 1Cronici 21:1) – acea strategie inspirată de Satana, care duce într-o manieră atât de subtilă la mândria şi mulţumirea de sine ce înlocuiesc în mod amăgitor calitatea cu cantitatea, adevărata valoare cu mediocritatea şi sărăcia cu aspectul pompos. Dacă farmecului exercitat de număr, mărime şi cantitate, i se îngăduie să ne amăgească, acesta va umple stranele Laodiceii cu ‚copii nelegitimi’ şi va înmulţii numărul celor din poporul de amestecătură care, aşa cum s-a întâmplat în vechime, poate stăvili marşul înaintării ei la un nou ‚Kadesh-barnea’. Dumnezeu nu permite să se întâmple aşa ceva!

„Laodicea trebuie să-şi evalueze bine propria cale! Să se oprească şi să-şi facă inventarul, să se cerceteze şi să descopere cu precizie punctul din care a deviat de la Modelul divin în multiplele ei activităţi: păstorire, educaţie, lucrare medicală, socială, şi altele. Să-şi mărturisească în mod deschis neîmplinirile şi să ceară iertare, iar apoi să-şi traseze drumul spre viitor în armonie cu sfatul divin. Să pună capăt strategiei subtile a raţionalismului, care face ca răul să pară bine şi fărădelegea o necesitate, în încercarea de a ‚actualiza’ ceea ce este veşnic nou şi viu – întotdeauna cap şi niciodată coadă.

„Dacă Laodicea nu se va supune unei auto-examinări oneste şi la o disciplină de sine lipsite de compromis, asupra ei se va abate o încercare care va zgudui, va sfărâma rândurile ei şi va spulbera întregul ei edificiu, cu toate accesoriile ei elaborate şi echipamentele ei costisitoare, eliberând scena pentru a-i îngădui Domnul Însuşi să ia în stăpânire împărăţia cu o armată alcătuită prin ‚unirea’ celor ale căror nume şi chipuri s-ar putea să nu fi fost scris în vreun registru de evidenţă al bisericii şi nici pronunţat în faţa unui amvon” (cf. Testimonies to Ministers, p. 300; Testimonies, vol. 5, p. 80; Romani 9:28). (Our Firm Foundation, Martie, 1989).

Să ne aducem aminte că această avertizare puternică nu vine din partea vreunui critic al bisericii, ci din partea unui conducător care a înţeles clar ce anume constituie succesul şi eşecul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.

Priorităţi

Misiunea principală a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea este justificarea lui Dumnezeu. Ea va fi îndeplinită prin curăţirea sanctuarului ceresc. Dar, înainte ca sanctuarul ceresc să fie curăţit de raportul păcatelor, sanctuarul inimilor noastre trebuie curăţit de întinarea păcatului, care continuă să dezonoreze numele lui Dumnezeu. La încheierea celor şase mii de ani de luptă împotriva minciunilor lui Satana, victoria lui Dumnezeu în marea controversă este legată întru totul de Adventism.

Misiunea secundară a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea este extinderea mondială prin studii Biblice şi câştigarea de suflete. Dacă misiunea principală este înţeleasă şi abordată, cea de a doua se va realiza cu deplin succes. Dar dacă încercăm să inversăm aceste priorităţi, aşa cum am făcut-o de mulţi ani încoace, vom eşua mai departe. Noi am aşezat carul înaintea boilor şi, pur şi simplu, s-a dovedit că nu merge. Dacă dorim ca extinderea misiunii să reuşească, trebuie să rezulte dintr-o inimă consacrată şi ascultătoare.

Amintiţi-vă că eforturile lui Hristos pe pământ au avut scopul de a restabili starea poporului Său la o ascultare din inimă. În acelaşi mod, dezvoltarea noastră trebuie să decurgă dintr-o ascultare totală şi dintr-o iubire totală, fără alte raţionamente care să ne îndreptăţească în împlinirea dorinţelor egoiste ale inimilor noastre. Considerentele noastre culturale trebuie abandonate în stabilirea a ceea ce este bine sau rău. Cele mai multe dintre problemele Bisericii Adventiste contemporane sunt rezultatul aşezării valorilor culturale mai presus de „Aşa zice Domnul”. Vom hotărî noi, odată pentru totdeauna, să ascultăm de Dumnezeu, sau vom continua în încercarea de a-l obliga pe Dumnezeu să urmeze calea noastră? Modul în care răspundem la această întrebare va decide succesul sau eşecul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.

Apelul lui Ezechiel

Ezechiel a trăit într-o perioadă de apostazie şi regres spiritual, iar Dumnezeu i-a dat un mesaj special pentru poporul Israel. „Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculţi Cuvântul care iese din gura Mea, şi să-i înştiinţezi din partea Mea” (Ezechiel 33:7). „Spune-le: ‚Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă! Întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi, voi, casa lui Israel?” (Ezechiel 33:11). Acesta nu este doar un apel al lui Dumnezeu pentru poporul Său răzvrătit din timpul lui Ezechiel; este apelul Lui pentru poporul Său răzvrătit din zilele noastre. Dumnezeu spune: „Întoarceţi-vă înainte de a fi prea târziu. De ce vreţi neapărat să muriţi, O casă a Adventismului?” Putem fi noi adventişti cu adevărat credincioşi în timp ce ignorăm această problemă? O parte din responsabilitatea noastră ca membrii ai bisericii, este aceea de a contribui la vindecarea bisericii noastre, ca să poată îndeplini atât misiunea ei principală, cât şi pe cea secundară. Uneori, bisturiul chirurgului este dureros, iar procesul de vindecare este anevoios, dar Dumnezeul nostru plin de har este Marele Medic.

Există chiar acum câteva capcane plasate cu atenţie de către Satana pentru a încerca să submineze procesul de vindecare. Una dintre acestea este evanghelia compromisului, o evanghelie care spune că, deoarece Isus a făcut tot ceea ce era necesar pentru mântuire, tot ceea ce trebuie să facem noi este să credem şi să lăsăm restul în grija Sa. Astfel, avem asigurarea absolută a mântuirii. Această evanghelie pătrunde în Adventism de treizeci de ani şi a devenit foarte puternică în ultimii zece ani. Este o evanghelie care oferă o falsă asigurare cu privire la mântuire, deoarece ne promite că putem fi mântuiţi continuând să păcătuim. Ea învaţă că putem ignora micile noastre păcate – păcatele care ne învăluie – pentru că Isus ne iubeşte în mod necondiţionat. Atât timp cât continuăm să credem în El ca Mântuitor personal, vom rămâne într-o relaţie mântuitoare cu El, indiferent de păcatele noastre continue. Această capcană poate cauza o pierdere a adventiştilor sinceri, mai mare decât orice altă capcană.

O altă capcană a Satanei este umanismul şi priorităţile culturale. Aceasta înseamnă a decide binele şi răul în virtutea celor mai bune raţionamente omeneşti disponibile. Întreprindem studii şi pe temeiul lor hotărâm ceea ce trebuie sau nu realizat. Apelăm la cercetările celor mai buni teologi şi la cea mai bună logică, în timp ce lăsăm la o parte sfatul inspirat şi învechit, considerând că este necesară o reinterpretare culturală.

O altă capcană este cultivarea unui spirit critic. Unii înţeleg cu claritate problemele din biserică şi îşi petrec tot timpul cu expunerea şi evidenţierea păcatelor. Satana face ca aceste persoane să devină negativiste cu privire la tot ceea văd.

Şi în cele din urmă, cea mai subtilă dintre capcanele Satanei este capcana moderaţiei. Vrem ca totul să fie echilibrat; vrem să evităm extremele de orice natură. Înţelegem că în biserică există anumite probleme, dar ascultăm rapoartele privitoare la sufletele care sunt convertite şi tragem concluzia că suntem pe calea cea bună. Având în vedere dezvoltarea şi progresul nostru, credem că lucrurile nu pot fi atât de grave precum par. Problemele despre care se vorbeşte trebuie să fie problemele altora, aşa că putem să le ignorăm fără motive de îngrijorare. Chiar dacă şcolile şi spitalele noastre întâmpină dificultăţi, nu facem decât să păstrăm tăcerea – este cea mai sigură cale. Da, este foarte ispititor să te fereşti de foc, ca să nu fii în pericolul de a arde.

Dar este această tăcere în armonie cu apelul lui Ezechiel? Suntem noi nişte străjeri credincioşi dacă păstrăm tăcerea, în timp ce vrăjmaşul sufletelor noastre se caţără pe ziduri? Sau vom face tot ceea ce putem pentru a salva şi vindeca biserica noastră? Nu putem aduce o mărturie adventistă unică, dacă nu avem un mesaj adventist unic. Evanghelia Adventismului este diferită de evanghelia Creştinismului contemporan. Vom lăsa noi să moară evanghelia Adventismului? Modul în care înţelegem noi marea luptă dintre Hristos şi Satana este întru totul unic. Vom lăsa noi această înţelegere să moară datorită tăcerii noastre? Modul în care înţelegem noi relaţia dintre lege şi har este unic. Până şi concepţia noastră despre reforma sănătăţii este unică, deoarece noi nu trăim sănătos cu scopul de a evita bolile sau de a trăi mai mult, ci pentru a-I îngădui lui Dumnezeu să sfinţească pe deplin sufletul. Pentru ca Dumnezeu să aibă posibilitatea de a învinge în bătălia care se dă pe terenul minţii noastre, trebuie să promovăm cele mai înalte standarde în stilul de viaţă. Avem o înţelegere unică privitoare la profetul modern prin care Dumnezeu vorbeşte cu aceeaşi autoritate cu care a vorbit în trecut prin apostolul Pavel.

Dorim noi să fim adventişti de ziua a şaptea? Suntem noi gata să pregătim calea justificării finale a caracterului lui Dumnezeu? Suntem noi doritori să trăim în edificiul înălţat în domeniul delimitat de avanposturile punctelor noastre de credinţă? Preţul este mare, dar răsplata este dincolo de tot ceea ce am putea să ne imaginăm.

„Dacă alergând cu cei ce aleargă pe picioare, ei te obosesc, cum vei putea să te iei la întrecere cu nişte cai? Şi dacă nu te crezi la adăpost decât într-o ţară liniştită, ce vei face pe malurile îngâmfate ale Iordanului? (Ieremia 12:5). Astăzi ne aflăm într-o ţară a păcii şi alergăm cu cei ce aleargă pe picioare. Înaintea noastră sunt caii şi malurile Iordanului. Acesta este timpul nostru de pregătire, timpul de a ne întări caracterele. Dacă biserica militantă va ajunge vreodată biserica triumfătoare, atunci trebuie să luăm în serios numele de adventist de ziua a şaptea. Trebuie să ştim cine suntem şi de ce existăm. Trebuie să îndeplinim misiunea noastră principală şi pe cea secundară, pentru ca eforturile noastre să poată fi binecuvântate de Dumnezeu. Să ne rugăm ca materialul dur al inimii noastre să fie înmuiat, pentru ca înviorarea ploii timpurii să ne poată conduce la puternica ploaie târzie. Mai presus de toate, să ne rugăm ca această generaţie de adventişti de ziua a şaptea să fie ultima generaţie de pe acest pământ blestemat de păcat.